Radu Iliescu, Profetul Muhammad, avatar al divinitatii, (text integral)

Sunt de acord cu faptul cã Profetul Muhammad este foarte greu de înteles pentru un european, fie el si crestin dedat în ale teologiei (darãmite un modern). Majoritatea constatã acest lucru, si, fie cã se limiteazã la a-l compara pe Iisus cu Muhammad, fie pur si simplu nu pricep si sunt atât de mândri de nepriceperea lor cã nu fac nici un efort s-o depãseascã, dar în ambele situatii se situeazã de la început la sfãrsit în afara problemei.

Am spus cã pentru un crestin (cum sã zic… practicant si studios, nu sociologic, nu mã intereseazã ciorile vopsite) figura profetului Muhammad este dificil de înteles pornind de la comparatia cu Iisus Christos. Si asta, din pãcate, pentru cã nici întelegerea acestuia din urmã nu este facilã, o fi el o figurã familiarã, dar din nefericire i se asociazã de ceva sute de ani o anumitã exegezã nefastã. Pornind în bunã mãsurã de la protestanti, la care se adaugã o anume flescãire a clerului catolic/ortodox, Iisus este din ce în ce mai mult vãzut ca un adolescent cool si destul de high, care mergea în gascã cu apostolii ca sã le spunã oamenilor sã fie si ei cool si s-o lase mai moale cu pãcatele, ba mai si stãtea la masã cu parasutele si valutistii, pentru cã, de ce nu? astia erau deja cool si dezinvolti, nu mai era nevoie de nici o schimbare în ceea ce-i priveste. Doar cã în final tipul ãsta haios a fost martirizat de niste adulti care calculau pervers evenimentele, un fel de inchizitori avant la lettre, care nu erau suficient de lejeri ca sã sesizeze faptul cã un tip atât de misto era neapãrat divin în felul lui. Drept care “bunul Dumnezeu” (alta erezie de largã circulatie!) l-a fãcut pe hippiotul nãzdrãvan cel mai cool tip din partea asta de galaxie, iar celor care l-au rãstignit le-a dat eternele griji ale Hollywoodului si ale Bãncii Mondiale.

Sã abandonãm acest umor prostesc pentru a aborda doctrina avatarurilor din hinduism, care contine reperele necesare în aceastã problemã particularã. Recurgem la acest lucru pentru cã orice eveniment trebuie introdus în clasa din care face parte, si, oricat de mult ne place sã credem cã suntem unici, crestinocentristi, Dumnezeu a avut milã de toate neamurile si a trimis mesageri tuturor. Cea mai simplã definitie a notiunii de avâtara este aceea de “coborâre” a lui Dumnezeu pe pãmânt, a întrupãrii Fiintei în planul imediat mundan, a încarnãrii. Între un avatâra si Dumnezeu relatia nu este nici de concurentã, nici de identitate absolutã (Dumnezeu singur fiind Absolut, si nimeni sau nimic altceva), nici de dualism: este relatia dintre picãturã (cantitate precisã, localizabilã) si apã (substantã). Cam asta vizau si aceia dintre Sfintii Pãrinti care spuneau cã Hristos este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Hristos. Acesta din urmã trebuie vãzut din douã unghiuri, întâi cel al fiului lui Iosif si al Mariei, tâmplar din Nazareth nãscut în Bethleem, asa cum l-au cunoscut toti cei din vremea lui [cei ce au stiut de nasterea din fecioara au fost totusi destul de putini]; apoi ca Verb increat coborât printre oameni. Natura lui dualã nu trebuie niciodatã scãpatã din vedere: dacã Iisus n-ar fi fost om, nu s-ar fi rugat în grãdina Ghetsimani pentru schimbarea rãstignirii; dacã nu ar fi fost concomitent divin n-ar fi putut spune ce a spus. Cei ce au vãzut în el doar tâmplarul din Nazareth i-au respins mesajul, cei care dimpotrivã au vãzut în el doar natura divinã au ajuns la erezii sinistre, care negau de exemplu suferinta fizicã de pe cruce (pentru cã e absurd sã ne imaginãm cã Dumnezeu cel necuprins ar putea încãpea într-un corp omenesc, la fel cum e de neconceput ca Dumnezeu sã îndure vreo durere sau suferintã oarecare).

Acestea fiind zise, e bune de stiut si faptul, prea usor uitat de teologii ultimei ore, cã toate atributele divine pot fi împãrtite în douã grupe aparent distincte. Prima cuprinde tot ce tine de Maiestatea lui Dumnezeu (“jalâl” în araba), a doua tine de Frumusetea Sa (“jamâl”). Maiestatea cuprinde aspectele de rigoare, severitate, justitie, în timp ce Frumusetea sintetizeazã mila, generozitatea, compasiunea si alte calitãti analoge. Aceste calitãti nu sunt absolute, pentru cã nimic nu face concurentã Absolutului, astfel mila este limitatã de justitie, rigoarea de generozitate, severitatea de compasiune - si reciproc. Dumnezeu fiind în afara oricãror excese, calitãtile lui alcãtuiesc un echilibru perfect. Aceastã idee se regãseste în toate religiile, de exemplu în hinduism Shiva (cel ce distruge) si Vishnu (cel ce clãdeste) sunt cele douã aspecte ale lui Atman (trebuie ca cineva sã fie orientalist european de trei parale ca sã-si imagineze cã e vorba de zei diferiti, sau chiar de “zei” antropomorfizati în maniera greco-latinã).

Având deci în vedere cã Dumnezeu are deci douã aspecte, unul riguros si altul compasional, e normal ca si avatarurile sale sã fie asemenea lui, înzestrate cu douã fetze aparent opuse (si asta explicã de ce Iisus este înfãtisat în unele icoane timpurii cu douã fetze, asemeni lui Ianus Bifronus). Numai cã, Absolutul fiind unic asa cum si Dumnezeu este unic, avatarurile sale nu-l recompun în aceeasi mãsurã perfectã (dacã acest lucru ar fi cu putintã, atunci într-adevãr multiplicitatea divinului ar fi posibilã si nu am mai putea vorbi de un singur Dumnezeu). Si nu e vorba nici de neputintã aici, nici de rea-vointã, ci de contactul pe care Fiinta îl are cu manifestarea. Aceasta din urmã fiind polimorfã si relativã, “coborârea” divinului trebuie sã îmbrace hainele unei comune mãsuri, altfel întâlnirea nu s-ar produce sub nici o formã. Paradoxul relatiei noastre cu Dumnezeu e cã ne aflãm enorm de departe si incredibil de aproape. Din aceastã cauzã si avatarurile îmbracã haine paradoxale, asemeni tâmplarului Iisus, care a putut fi pipãit si trãdat cu un sãrut, dar imposibil de contemplat în slava de pe muntele Taborului. Sau Moise, pãstorul bâlbâit care duce cu sine Tablele Legii. Sau Muhammad, care spune primilor musulmani: “Actionati pentru aceasta lume ca si cum ar trebui sa traiti o mie de ani, iar pentru cealalta ca si cum ati muri maine."

Deja lucrurile par sã fie mai precise. E clar cã nu putem sã mai avem pretentia ca douã avataruri sã fie identice, e clar cã dozajul rigoare-compasiune nu se poate întâlni de douã ori în aceeasi formulã (existenta a douã lucruri identice în univers nici nu este imaginabilã altfel decât ca o formã de erezie ce neagã Posibilitatea Universalã, deci Infinitul divin). Tot ce ne mai rãmâne de fãcut e sã analizãm câteva particularitãti si sã încercãm sã vedem dacã totusi Muhammad este avatar sau doar o fraudã de succes (am putea desfãsura un rationament destul de simplu care sã respingã aceastã supozitie, dar preferãm sã trecem întâi prin tipuri de argumentatie mai putin reci, si sã-l expunem pe acesta undeva spre final). Si pentru asta e bine sã aruncãm o privire spre alte avataruri, si unde gãsim cea mai completã colectie dacã nu la hindusi?

Sã spunem succint câteva lucruri: Rama, al saptelea avatar al lui Vishnu, cãruia îi este dedicatã Ramayana, l-a ucis pe Ravana, regele care o rãpise pe sotia lui, Sita. În zilele noastre uciderea lui Ravana este celebratã de hindusi sub numele de sãrbãtoarea Vijaya Dashami. A fost Rama un ucigas? Se sãrbãtoreste o crimã? Nu. A fost fatza riguroasã a lui Dumnezeu exercitând justitia divinã.

În cazul celui de-al saselea avatar, Parashu-Rama (sau Rama cel cu securea), se spune explicit cã a învãtat toate tehnicile de luptã de la Shiva (cu alte cuvinte, cã de la fatza riguroasã a lui Dumnezeu). Printre isprãvile lui, consemnate în Ramayana si Mahabharata, se numãrã omorârea lui Kaartaveerya-arjuna si a armatei sale (distrugerea revoltei kshatriya) si ruperea unuia din coltii lui Ganesha (cel cu chip de elefant). Totusi, este de mentionat faptul cã, spre deosebire de Rama si Krishna acest avatar (considerat avatar de rangul doi, avesha avatar si nu maha avatar) nu este venerat.

Balarama, fratele lui Krishna, cel care este dupã hindusi al nouãlea avatar al lui Vishnu (conform buddhistilor al nouãlea avatar este Buddha), este înfãtisat în iconografia hindusã cu un plug (protector al agricultorilor) si cu o… ghioagã. Si nu ca element de decor, ci pentru cã a fost profesor de ghioagã pentru Duryodhana din neamul Kauravas si Bhima din neamul Pandavas. Si, cum orice mãiestrie se cere si pusã în practicã la un moment dat, Balarama, ultimul avatar cunoscut, si-a folosit mãciuca în chiar lupta dintre Kauravas si Pandavas. Balarama este în egalã mãsurã autorul Ihtihasei Bhagavata Purana, text pentru uzul Kshatriya.

De departe însã, cel mai complex avatar este Krishna, poate si cel mai pregnant în hinduism, cunoscut sub multe nume si erou al multor scrieri si legende (printre care cele mai cunoscute sunt Ramayana, Mahabharata, Bhagavata Purana si Gita Govinda). Printre faptele sale “imorale” se pot enumera: uciderea Putanei (babysitterul demonic ce voia sã-l otrãveascã prin laptele de la sânul ei); incendierea împreunã cu Arjuna a pãdurii Khandava – fãrã îndoialã un mare dezastru ecologic al timpului sãu, care a dus la multe pierderi de vieti omenesti si mamiferesti; lupta alãturi de clanul Pandavas pentru tronul Hastinapura, împotriva fratelui sãu Balarama, care a luat partea clanului Kauravas dupã o lungã neutralitate (rãzboiul Kurukshetra). Este ucis în mod accidental de un vânãtor, iar moartea sa marcheazã sfârsitul epocii Dvapara-yuga si începutul Kali-yuga (în care ne aflãm acum). Ca si Rama, acest avatar este adorat în hinduism si în zilele noastre.

Iatã cã alãturi de Muhammad, pe lângã Iisus putem enumera si avatarurile indiene: Rama, Parusha-Rama (sau Rama cel cu securea), Balarama si Krishna. Sã nu ne oprim aici. Iudeii au avut si ei cel putin trei mari avataruri: Moise, David si Solomon. Primul a fost instrumentul prin care divinitatea a coborât plãgile asupra Egiptului, una mai sinistrã si mai sângeroasã ca alta. Tot prin el a fost decimatã armata Egiptului în Marea Rosie, devenitã un inedit cimitir marin. Nu ne hazardãm sã facem estimãri, dar, câte zeci de mii de oameni au murit atunci? Multe… Stim însã cu precizie cã atunci când s-a întors cu Tablele Legii si i-a vãzut pe evrei dansând în jurul vitelului de aur n-a fost nici democrat, n-a rostit nici ceva de genul “vox populi”, n-a fãcut apel nici la tolerantã, ci a omorât, spune Tora, ca la trei mii de bãrbati. Genocid? Nici pomenealã, ci mãsuri severe acolo unde decãderea extremã le justifica, în virtutea rãului cel mai mic. Pãcatul idolatriei este atât de mare, încât extirparea chirurgicalã a celor atinsi de el prezerva sãnãtatea celorlalti. Despre regii profeti David si Solomon, care în viata lor au cunoscut rãzboiul si au purtat campanii, nu mai are rost sã vorbim, sunt foarte cunoscuti.

Iatã acum o listã a celor mai mari avataruri: Iisus, Buddha, Rama, Parusha-Rama, Balarama, Krishna, Moise, David, Solomon. Sunt culesi atât de la semiti cât si de la arieni. Tabloul este departe de a fi complet, ne-am mãrginit doar la cei mai cunoscuti, si e lesne de imaginat cã lor li se adaugã un numãr imens de avataruri avesha, cu impact “local”. Dar, chiar si asa, putem constata cã aproape toti au jucat roluri politice si au fost (si) rãzboinici – exceptie: Iisus si Buddha. Aproape toti au lãsat texte scrise de ei – exceptie: Iisus, Parusha-Rama. Aproape toti au avut foarte multi adepti si au murit la adânci bãtrânete – exceptie: Iisus (care a fost crucificat în tinerete). Aproape toti au arãtat fie si într-un moment al vietii lor fatza riguroasã a lui Dumnezeu – exceptie: Buddha, care a arãtat DOAR fatza compasionalã. Aproape toti au renovat fi puterea politicã, pusã în lumina sacrului – exceptie: Iisus, Buddha. Or, Muhammad le-a fãcut pe toate acestea: a jucat un rol politic foarte important si a fost constrâns sã fie rãzboinic (el fiind, prin educatie si practicã un negustor), a scris un text revelat (Coranul) si viata si zicerile lui fac obiectul Sunnei (colectie de hadith-uri), a avut adepti si a murit la adânci bãtrânete, dupã ce a ilustrat atât fatza compasionalã cât si fatza riguroasã a lui Dumnezeu. A fost, deci, un avatar al divinitãtii.

E interesant sã ne oprim si asupra principalei diferente care este perceputã între Iisus si Muhammad, cea legatã de exercitiul rigorii divine si al mâniei sacre. În ceea ce priveste iertarea si relatia cu inamicii, Iisus a spus, dupã cum bine se stie: cã trebuie sã ne iubim dusmanii, sã ne rugãm pentru ei, si sã întoarcem si obrazul stâng atunci când am fost pãlmuiti pe obrazul drept. Profetul Muhammad a spus într-un hadith cã un musulman trebuie sã-i iubeascã pe cel ce-l iubesc pe Dumnezeu, si sã-i urascã pe cel ce-l urãsc pe Dumnezeu. Sunt cele douã pozitii ireconciliabile? E usor de vãzut cã de fapt pozitia este aceeasi, doar perspectivele diferã.

Iisus s-a adresat urmãrind interactiunea individ-individ si a exteriorizat exact ceea ce lipsea atunci în Israel: cãldura si sfiintenia. În mod absolut corect, atingerea stãrii de sfintenie presupune abandonarea egoului, si identificarea cu Sinele divin. Crestinul pornit pe calea sfinteniei trebuie sã îndure faptele iluzorii ale existentei terestre, si sã se concentreze pe eternitatea din noi. Iubindu-si dusmanii el îl iubeste, în fapt, pe Dumnezeu. Nu cred cã cineva ar putea însã, pe baza acestor spuse, sã concluzioneze cã Iisus intentiona sã ne facã, în cazul în care constatãm o crimã, sã aducem ucigasului o nouã victimã. Iar acest detaliu nu avea cum sã-l retinã, pentru cã era deja bine stabilit în Legea lui Moise, exoterism pe care Iisus nu l-a pus niciodatã la îndoialã: “N-am venit sã schimb Legea, ci s-o împlinesc.” Nu vasul exterior l-a pus el în discutie, ci golirea lui, care trebuia “împlinitã”, re-umplutã cu spiritul care nu mai trãia (vorbim în general) în iudaism.

Injonctiunea lui Muhammad priveste însã relatia dintre ce-i ce urmeazã calea lui Dumnezeu si cei ce se aflã în opozitie cu aceasta (nu pe o cale diferitã! Islamul cunoaste si recunoaste faptul cã drumurile spre Dumnezeu sunt multiple din punct de vedere formal si unul din punct de vedere esential, cum si Dumnezeu este Unic), deci colectivitãti. Individul punând înaintea sa comunitatea se manifestã ostil la tot ce ar putea corupe-o.

Ne putem pune întrebarea dacã vreodatã Iisus si-a manifestat latura riguroasã împotriva celor ce fac rãu comunitãtii. Da, fireste cã a fãcut-o, iar exemplul cel mai cunoscut este biciuirea negustorilor care-si fãcuserã case de schimb valutar în Templu. Este exact episodul care pune în încurcãturã pe cei cãrora le place sã vadã în Iisus un “bãiat cool”. Ar mai fi si atitudinea foarte ostilã împotriva fariseilor, care reprezentau tabãra literalistilor în iudaism, iar pe care Iisus i-a numit “cei ce nu merg pe cale, dar nici pe altii nu-i lasã”, iar în altã parte: “asemenea mormintelor, curati pe dinafarã dar plini de putregai pe dinãuntru”. Nu sunt chiar vorbe împãciuitoare, si n-au fost nici atunci receptate ca niste elogii…

Nu pot sã nu închei plimbarea printre avataruri cu o observatie simplã: faptul cã era în logica functiunii lui Christ sã actioneze asa cum a actionat si nu altfel, precum si în logica misiunii lui Rasûl sã facã exact ce a fãcut si nu altceva, se probeazã prin însusi faptul cã au ales sã facã ce-au fãcut si nu altfel. Un Christ care s-ar fi lãsat confiscat de activitatea politicã sterilã n-ar fi fost decât un rebel local al Imperiului Roman, si noi azi n-am fi vorbit de crestinism. Un Rasûl care s-ar fi lãsat “dus cu presu” de factiunile rivale ar fi fost un simplu diliman de care nici un popor n-a dus lipsã. Cea mai bunã probã a necesitãtii unui tip de actiune al unui avatar rezidã pânã la urmã în actiunea însãsi.

Iisus Christos a trãit într-o religie ortodoxã, revelatã de Dumnezeu, dar care perpetua forma (corectã!) în detrimentul esentei. Rolul lui a fost acela de a restaura esenta. Acolo a fost problema si acolo a actionat, nu avea nici un sens sã fie antrenat într-o luptã sterilã cu Imperiul Roman, care ar fi rãspuns doar orgoliilor câtorva indivizi atât de pãtrunsi de faptul de a fi “neamul ales” încât uitaserã pentru ce fuseserã alesi. În fapt, Iisus si evreii s-au luptat cu Imperiul, fiecare în felul sãu: iudeii au declansat insurectia si au pierdut si au fost împrãstiati în diaspora, pentru cã lupta lor nu mai concepea decât nivelul material, imediat, pe potriva capacitãtii lor de pricepere decãzutã. Cât despre avatarul Iisus – el si-a asezat primul ucenic în Cetatea Eternã si, pe mãsura întelegerii lui înalte, a cucerit lumea.

În contrapartidã, Muhammad a trãit într-un loc si timp în care sensurile doctrinare erau pierdute, printr-o decãdere care antrena si nivelul exoteric, iar restaurarea trebuia fãcutã în primul rând aici (dar si în interior, fireste). Actiunea politicã era singura în mãsurã sã permitã rãspândirea bunului exemplu si sã-l ocroteascã, începând cu generozitatea arãtatã învinsilor si cu adagiul coranic: “Nu e nevoie de constrângere în religie, Adevãrul se impune singur!” Dacã i-ar fi trecut prin cap sã se jerfeascã ar fi fost ca un strigãt într-o cãldare – nu l-ar fi auzit decât el. Ucenicii lui Iisus au putut rãspândi vestea nestingheriti prin Imperiu, pentru cã exista o minimã sigurantã fizicã de care au avut nevoie. Or, arabii din Peninsulã tocmai la capitolul “civilizatie” sufereau cel mai mult, sahaba (companionii Profetului) ar fi murit în bunã mãsurã datoritã lipsei de sigurantã care exista în conditiile particulare ale lumii în care a trãit Muhammad.

Spuneam undeva spre început cã “Tot ce ne mai rãmâne de fãcut e sã analizãm diferente si sã încercãm sã vedem dacã totusi Muhammad este avatar sau doar o fraudã de succes” si mai afirmam cã aceastã problemã poate fi respinsã chiar si la nivelul logicii bine strunite. O voi face recurgând la o reducere la absurd: ca sã admit cã Profetul Muhammad a fost o fraudã epocalã, ar trebui sã încuviintez concomitent si consecintele ce decurg din ea (fie toate trei, fie una dintre ele):

1) cã a fost un poet de geniu (Coranul este o operã ce la nivel pur formal, stilistic, depãseste asteptãrile si scapã tuturor comparatiilor, si asta o spun prea multi arabizanti ca s-o trec cu vederea), coroborat cu un mare om politic (a pus bazele într-un sfert de veac unui imperiu pe care romanii l-au realizat în câteva secole), un mare sef militar, precum si un descãlecãtor de civilizatie (cine mai e cu adevãrat grecizat sau romanizat azi? Arabizarea, la 13 secole distantã, e aproape aceeasi!). Cu alte cuvinte, as fi nevoit sã admit cã mã aflu în fata unui mare geniu poetic si militar, dar care concomitent este si un mare mincinos. Absurd.

2) cã a construit un text pe marginea cãruia s-au scris sute de mii de pagini de exegexã, metafizicã, filosofie, reflectie, altfel spus cã a produs un text care a pasionat si pasioneazã minti strãlucite, dar care nu are valoare intrinsecã. Cu alte cuvinte, ar trebui sã admit, fie cã foarte multi oameni foarte inteligenti se extazieazã în fata unei prostii, fie cã un om mincinos si redus mintal a putut produce un text foarte inteligent. Absurd.

3) în cele din urmã, ar trebui sã admit cã 1,3 miliarde de persoane, contemporanii mei, trãiesc într-o mare eroare, si cã sunt atât de prosti încât nici acum n-au iesit din ea. Concomitent, ar trebuie sã admit cã eu sunt extrem de inteligent, pentru cã pot sã fac constatarea dinainte. Numai cã premiul de inteligentã ar trebui sã se împartã la toti cei ce gândesc ca mine, adicã toti non-musulmanii. Falsitatea acestui punct de vedere este si ea usor de demonstrat, fiind evident faptul cã se bazeazã pe o premisã sentimentalã. Absurd.

Având în vedere cã 1), 2) si 3) conduc spre solutii absurde, trebuie admis, conform metodei, cã premisa [Muhammad nu este un avatar] este falsã. Adevãrul este cã o civilizatie traditionalã nu poate fi fondatã pe o minciunã, iar secole de cãrturari nu se pot însela si concomitent sã ajungã la întelepciune. Q.e.d.

Acum, cã lucrurile au fost lãmurite, haideti sã vã “traduc” întrebarea dumneavoastrã:

1) Dacã Muhammad a fost într-adevãr trimisul lui Dumnezeu, de ce nu s-a comportat dupã tiparele pe care le am eu în cap despre acest rol? Altfel spus: de ce lucrurile sunt asa cum sunt si nu în functie de criteriul pe care îl impun eu prin prejudecatã?

Sau

2) De ce Dumnezeu manifestat nu-si pãstreazã conditia obiectivã si în cadrul subiectiv general? Altfel spus: de ce are bunãvointa de a se adapta capacitãtii noastre reduse de receptare?

Sau

3) De ce Dumnezeu îmi cere mie un efort ca sã pricep despre ce este vorba, si nu vine pur si simplu ca un imens papagal rosu, sã vadã tot omul negru pe alb (sau rosu pe alb, în fine)? Altfel spus: de ce lucrurile sunt complicate si nu simple?

La aceste întrebãri cred cã am rãspuns deja.