Amadou Hampâté Bâ, O bucatã de aur pur într-o cârpã murdarã, (traducere si comentarii de Radu Iliescu)

Nu i se cunoaste decât numele, Bahamma, si porecla, Maabal. Numele clanului sãu a rãmas nestiut. Nãscut înainte de sfârsitul secolului [i], apartinea castei tesãtorilor [ii] si trãia la Mopti, cu mama sa care era olãreasã. Ducea o viatã haoticã, petrecându-si noptile în spelunci unde cânta si bea, era aproape întotdeauna beat si frecventa alti tineri cu faimã proastã. Oamenii din Mopti îl numeau “ticãlosul de Maabal”. Dar avea o calitate: în fiecare searã, înainte de a merge sã se îmbete cu tovarãsii, lua panerul mamei sale si mergea sã caute pentru ea la malul fluviului argilã pentru olãrit. Aduna un pachet considerabil, îl malaxa cum se cuvine, îl punea în paner si-l aducea mamei. “Îti cer pace, si permisiunea de a pleca…”, îi spunea el. Dupã care pleca [iii].

Tierno Bokar nu a pãrãsit aproape niciodatã Bandiagara. În toatã viata lui n-a fãcut decât douã mari cãlãtorii: una la Say (oras din Niger apropiat de frontiera voltaicã) si alta la Nioro, în 1937, pentru a-l întâlni pe Seriful Hamallah [iv]. Dar o datã sau de douã ori pe an, mai ales în timpul marilor sãrbãtori, mergea cãlare la Mopti, aflat la o distantã de aproximativ saptezeci de kilometri de Bandiagara [v], pentru a se aproviziona. Toate vasele venind de la Bamako si pirogile dinspreTombuctu se opreau într-adevãr în portul de la Mopti, care deservea toate satele din jur.

Înainte, Tierno avea obiceiul sã soseascã la Mopti în plinã zi, dar un mare numãr de tuculori [vi], angajati sau geranti ai caselor de comert europene, închideau prãvãliile pentru a veni sã-l salute, într-o asemenea mãsurã încât pentru patronii lor sosirea lui Tierno Bokar era o veritabilã catastrofã. De la o vreme, pentru a-i împiedica pe acestia sã-si pãrãseascã munca înainte de ora închiderii, Tierno fãcea tot ce-i stãtea în putintã pentru a sosi în oras la sfârsitul dupã-amiezii, si se îndrepta direct spre cel ce avea sã-l gãzduiascã.

În seara aceea, Maabal, care revenea de la fluviu, îl zãri. Îl urmã pânã în curtea celui ce-i oferea ospitalitatea, îl ajutã sã coboare de pe cal, deseuã animalul si-l luã sã-l spele la malul Nigerului [vii]. Dupã ce-l busona cu un somoiag de paie asa cum se cuvine, îl readuse în curte, îi dãdu sã mãnânce o încãrcãturã de iarbã pe care o strânsese în drum si veni sã se aseze nu departe de Tierno. Acesta, care era asezat pe o piele tãbãcitã, îi oferi un loc în dreapta sa [viii].

În acest timp, vestea despre sosirea lui Tierno Bokar se rãspândise în oras. Elevii, simpatizantii si prietenii sãi sosiserã în masã pentru a-l saluta. Încã de la intrarea în curte, îl vãzurã pe “ticãlosul de Maabal”, cãruia îi cunosteau perfect reputatia, asezat la dreapta lui Tierno. Exclamatiile tâsnirã: “Una ca asta, Tierno! Accepti ca Maabal, ticãlosul ãsta care-si petrece ziua la bãut si care e cel mai mare destrãbãlat din Mopti, sã se aseze acolo, la dreapta ta? Ah! Dacã am fi fost aici, n-ar fi putut nici mãcar sã se apropie de tine!”

Tierno îi privi. Cât despre Maabal, acesta nu avu nici o reactie. Stãtea acolo, impasibil, ca si cum ar fi fost vorba despre altul.

“Prieteni, spuse Tierno, permiteti-mi sã vã spun cã gresiti. Eu nu-l vãd pe acest om asa cum îl vedeti voi. Pentru mine, Maabal este o bucatã de aur pur acoperitã cu o cârpã murdarã care a fost aruncatã pe o grãmadã de gunoaie. Nici ceea ce acoperã aurul, nici locul în care acesta se gãseste nu-i pot diminua valoarea, cãci sunt elemente exterioare acestuia.”

Toatã lumea stia cã Tierno nu vorbea niciodatã în van. Dacã zicea ceva, atunci neapãrat era un motiv pentru asta. Vizitatorii renuntarã la proteste, dar hotãrârã sã-l ignore pe Maabal. Asezati în curte în jurul lui Tierno, vorbirã de una de alta cu el.

Cuvântul lui Tierno nu cãzuse în urechea unui surd. Maabal fusese profund miscat. În aceeasi searã îi spuse mamei sale: “Mamã, l-am vãzut pe Tierno Bokar, savantul islamic din Bandiagara [ix]. Mi-a fãcut o impresie de nedescris…” Lucrurile rãmaserã în punctul acela, si Tierno Bokar se reîntoarse la Bandiagara.

Mama lui Maabal vãzu cã fiul ei iesea din ce în ce mai putin. Rãmânea mai degrabã acasã. La capãtul unei sãptãmâni, el îi spuse: “Mamã, de când l-am vãzut pe Tierno Bokar, lupt cu mine însumi. O parte din mine vrea sã meargã la Bandiagara sã trãiascã în preajma lui. O alta îmi spune: “Mama ta va rãmâne singurã. Si cine îi va aduce argila de care are nevoie pentru olãrit?” Sunt atât de sfâsiat de aceste gânduri încât mã distrage de la tot ce fãceam înainte.”

Mama lui îl linisti: “Fiule, nu-ti fie teamã sã mã lasi singurã, cãci proiectul tãu de a pleca la acest savant islamic mã face foarte fericitã. În strãfundul inimii mele, speram o asemenea sansã pentru tine, si l-am rugat pe Dumnezeu sã se înfãptuiascã.

- Dar, mamã, si argila pentru olãrit?

- Nu te nelinisti pentru asta. În schimbul unui pret modic de patruzeci de cauri, voi gãsi pe cineva care va merge în fiecare zi sã-mi caute argilã. Asa cã ai inima usoarã, si du-te în pace.”

Usurat, Maabal îi ceru mamei sale sã-l binecuvânteze, apoi plecã la Bandiagara.


Sosi la Tierno într-o searã, spre orele patru ale amiezei, dupã rugãciune. Cheikh-ul era în vestibul, înconjurat de elevii sãi, cãrora le preda. Dupã schimbul saluturilor de rigoare, Tierno îi surâse: “Hei, Maabal! Bine ai venit! Si multumesc încã o datã pentru cã ai avut atât de bine grijã de calul meu zilele trecute!

- Tierno, am venit sã te vãd cu o intentie foarte precisã. N-as mai vrea sã trãiesc acolo unde tu nu esti. Vreau sã trãiesc alãturi de tine, sã fiu tot timpul cu tine. Pentru cã doar omul al cãrui ochi a stiut sã discearnã bucata de aur pur de sub cârpa murdarã aruncatã pe o grãmadã de gunoaie va avea mâna capabilã sã sfâsie cârpa si sã facã sã aparã aurul. Pentru asta am venit la tine.

- Sunt fericit, fiul meu, si accept. Bine ai venit! Vom trãi deci împreunã. Totusi, nu eu voi face aceastã muncã – Dumnezeu este cel care poate sfâsia cârpa pentru a da la ivealã aurul. Eu doar stiu cã aurul este acolo, dar pânã sã-si facã aparitia este nevoie de timp. Poti practica o meserie traditionalã?

- Da, sunt tesãtor, chiar unul bun.

Tierno trimise sã se aducã un gherghef de tesut compus din treizeci si trei de piese traditionale, gherghef despre care se spune cã simbolizeazã, atunci când este actionat de cãtre tesãtorul aflat în centrul sãu, întreg misterul Creatiei desfãsurându-se în fiecare clipã în timp si în spatiu [x]. Puse sã se aseze ghergheful în curte, lângã zidul aflat în partea opusã colibei în care-si fãcea rugãciunea, muncea si medita [xi]. Coliba lui era îndreptatã spre est, directia rugãciunii [xii], si firul întins înaintea gherghefului venea pânã la usa lui, în asa fel încât de fiecare datã când Maabal îsi ridica privirea, îl vedea pe Tierno, iar de fiecare datã când Tierno îsi înãlta ochii, îl vedea pe Maabal.


Trei luni trecurã. Maabal lucra la ghergheful lui, se ruga, îl privea pe Tierno si-l asculta predând…

Într-o dimineatã, Maabal cel analfabet, Maabal care nu fãcuse niciodatã nici mãcar scoala coranicã, Maabal care nu citise niciodatã nimic, începu sã cânte si nu se mai opri. Vizitat de inspiratie, improviza lungi poeme mistice în peul a cãror splendoare poeticã si elevatie a gândiri stupefiarã pe toti cei care le auzeau, începând cu savantii islamici din Bandiagara. Cãci poemele lui erau reluate si colportate de-a lungul orasului.

O nouã betie puse stãpânire pe el, cea a dragostei de Dumnezeu:

“Dragostea de Dumnezeu a intrat în mine.
A venit sã mi se cuibãreascã în oase
cãrora le-a secat mãduva,
într-atâta încât am devenit
la fel de usor ca o frunzã
pe care vântul o leagãnã între pãmânt si cer.”

Din ziua aceea n-a mai încetat sã compunã. Devenise fãrã tranzitie unul dintre cei mai mari poeti peul al timpului sãu. A lãsat ode celebre, între altele asupra Profetului, asupra Cheikh-ului Tidjani si El Hadj Omar.

În timp ce cânta în prezenta lui Tierno si a elevilor sãi oda consacratã lui El Hadj Omar, ajunse la aceste versuri:

“Dacã unii “contestatari” se ridicã,
Noi suntem gata sã ne batem.”

În acest loc precis, Tierno îl opri: “Nu, nu trebuie sã ne batem.” Si adãugã: “Putin mai înainte, despre cei care sunt salvati, ai folosit “noi” peul exclusiv. Este un “noi” egoist, care nu se aplicã decât celui care vorbeste si celor care îl înconjoarã. Ar fi mai bine sã utilizezi “noi” inclusiv, cãci acesta cuprinde întreaga lume.” Maabal a reluat cupletul utilizând “noi” inclusiv, si a schimbat acest din urmã vers. Dintre sute de poeme, acesta este singurul loc în care Tierno l-a corectat.

Maabal si-a cântat în egalã mãsurã maestrul într-un poem din care extrag aceste câteva versuri:

“Un surâs ca cerul iluminat de un fulger,
o fatã radioasã
o frunte înaltã care strãluceste ca o oglindã,
iatã ce s-a reunit
pentru a da chipului lui Tierno Bokar
o maiestate care nu poate veni decât de la sfintenie!”

Dar cea mai celebrã dintre operele sale este lunga odã misticã intitulatã “Sorsoreewel” (Cel care cautã), veritabil cântec de dragoste dedicat lui Dumnezeu si profetului sãu pe care Maabal aspira sã-l întâlneascã. Théodore Monod, pe vremea când era încã director al IFAN la Dakar, a publicat textul într-o brosurã intitulatã “Sorsoreweel, un poem mistic sudanez”.

Transformarea fulgurantã a lui Maabal si înaltele cunostinte spirituale pe care le mãrturiseau poemele sale îi umplurã pe savantii islamici de mirare: în ce mod un om care nu studiase niciodatã putea cunoaste, sau presimti, asemenea realitãti de ordin superior? În realitate, el nu doar le presimtea, cum spun sufistii, el le “gusta” (dhawq) [xiii]. Cineva îl întrebã pe Tierno care era nivelul spiritual (hal) al lui Maabal. Utilizând o altã imagine sufistã, Tierno rãspunse: “Între cel care a auzit vorbindu-se de fluviu si care cunoaste totul despre el dar numai din auzite, cel care a venit sã se aseze pe mal pentru a-i contempla apele, si cel care a fost prins si aruncat în mijlocul apelor fluviului, cine cunoaste mai bine fluviul? Cel care a fost aruncat si care s-a pierdut printre ele. Maabal a fost aruncat în fluviul dragostei.”

În mai putin de trei ani, Maabal a fost atât de consumat din interior încât orice învelis material devenise pentru el transparent. Culcat în coliba sa, vedea starea cerului direct prin acoperis. Îi vedea pe oameni apropiindu-se ca si cum zidurile n-ar fi existat. Devenit “atât de usor ca o frunzã pe care vântul o leagãnã între pãmânt si cer”, o parte din el era deja dincolo de lumea noastrã. Tierno se astepta la plecarea lui. Într-o zi, atunci când Maabal se gãsea într-o stare de extaz, sufletul lui rupse ultimele parâme si nu mai reveni.

De atunci, recitatorii religiosi din Bandiagara integrarã poemele lui Maabal printre marile poeme mistice, peule sau arabe, pe care corul le intona în fiecare noapte de joi spre vineri, uneori pânã la ora unu a diminetii. În ziua în care scriu aceste pagini, în 1978, încã mai existã câtiva bãtrâni recitatori care sunt ultimii supravietuitori ai corului. Dar este de temut cã odatã cu disparitia lor aceste poeme magnifice vor cãdea si ele în uitare. [xiv]

Note:

[i] – Maabal s-a nãscut înainte de sfârsitul secolului XIX, în plinã culturã traditionalã africanã.

[ii] – Contrar pãrerii acreditate de cãtre linia orientalismului oficial, castele sunt o realitate omniprezentã în toate societãtile traditionale. Amadou Hampâté Bâ descrie în nenumãrate paragrafe functionarea, restrictiile si solidaritatea care le caracterizeazã.

[iii] – Maabal bea alcool, unul dintre cele mai mari pãcate ale islamului, care interzice tot ce este khamr, adicã tot ce distrage cu ceva starea de luciditate naturalã a omului (si în aceastã categorie intrã si drogurile, dar la nivel mai subtil tot ce este iluzie, toate amãgirile, sperantele desarte si temerile inutile). Pe de altã parte, Maabal îsi onoreazã mama, si prin ea pe Dumnezeu, pe care pãrintii îl reprezintã pe pãmânt. La nivel simbolic, starea lui este în acest moment al naratiunii împãrtitã între iluzie si atasamentul ferm la Principiu. Chiar dacã din punct de vedere social Maabal este un dezastru, totusi situatia lui nu este cu totul pierdutã.

[iv] – Serifii sunt urmasii de sânge al Profetului. În Islam se considerã cã asupra lor existã o binecuvântare specialã, fie si potentialã, care poate deveni efectivã prin initierea sufitã.

[v] – Bandiagara a fost satul nigerian în care a trãit Tierno Bokar.

[vi] – Tuculerii sunt una dintre etniile nigeriene. Alãturi de acestia teritoriul nigerian este împãrtit de bambara, peuli, dogoni, haussa s.a.

[vii] – Gestul, în aparentã anodin, al deseuãrii calului este în Africa traditionalã unul al umilintei si al respectului fatã de omul încãrcat cu autoritate spiritualã. Mai mult decât atât, este una dintre obligatiile pe care ucenicul le are fatã de cheikh-ul sãu.

[viii] – Dacã gestul de a avea grijã de calul lui Tierno Bokar poate fi interpretat ca o cerere de a fi primit ca ucenic, dialogul continuã cu gestul pe care cheikh-ul îl face oferindu-i lui Maabal locul din dreapta sa, prin excelentã cel mai valorizat conform criteriilor islamului. Asadar, Maabal solicitã si Tierno Bokar acceptã, fãrã a schimba vreo vocabulã oarecare, în modul cel mai clar si subtil cu putintã.

[ix] Originalul francez tradus de noi prin “savant islamic” este “marabout”. Alegerea noastrã este din punct de vedere tehnic foarte corectã, desi rezultatul este socant pentru un european. Într-adevãr, “marabout” nu este un preot, desi cel mai adesea este atasat unui lant neîntrerupt de sufisti de la care primeste o binecuvântare (barakah) pe care o foloseste rugându-se uneori pentru alti oameni. Pe de altã parte, un “marabout” este obligatoriu un arabizant, cunoscãtor al limbii sacre a Coranului si a multor stiinte islamice care decurg direct din Revelatia muhammadianã. El este un “savant” în mãsura în care într-adevãr viata lui este dedicatã cunoasterii, dar nu de cunoasterea sterilã a modernitãtii este vorba, ci de aceea despre care Aristotel spunea: “sufletul omului este tot ceea ce stie el”. Desi multi dintre “marabout” sunt “awwlya” (sfinti), ni s-a pãrut mult prea riscant sã traducem privilegiind sensul cel mai spiritual cu putintã, desi în mod clar relatia dintre cunoastere si sfintenie este subliniatã în Islam de reversul ei: ignoranta vãzutã ca sursã a tuturor pãcatelor. Ne-am mãrginit deci sã translãm în modul cel mai precis cu putintã, sperând totodatã cã cititorul nu va fi socat de perspectiva pur islamicã pãstratã în textul lui Amadou Hampâté Bâ.

[x] Nu este deloc neobisnuit ca o meserie aparent “profanã” sã utilizeze în mediul traditionalist instrumente si operatiuni capabile a oferi practicianului o deschidere certã spre metafizicã si exegeza sacrã. În fapt, societãtile traditionale întâmpinau dificultãti nu în conceperea sacrului în toate interstitiile lor, ci în conceperea “profanului” (acesta din urma fiind isprava modernitãtii).

[xi] Locuinta africanã traditionalã era alcãtuitã dintr-un numãr mare de colibe aflate la ceva distanta unele de altele. Între acestea, coliba pentru rugãciune, dat fiind imperativul curãteniei absolute, nu putea fi folositã decât pentru activitãti cu înaltã încãrcãturã spiritualã, ca de exemplu recitarea Coranului, invocatiile rituale ale numelor lui Allah sau predarea arabei coranice (cazul lui Tierno Bokar).

[xii] Este de presupus cã în acest caz particular directia rugãciunii (quiblah) este doar în mod întâmplãtor estul, si asta pentru cã dintr-o întâmplare a geografiei Makka, orasul sfânt, este si el spre est.

[xiii] Aici Amadou Hampâté Bâ trimite direct la adagiul: “Sufismul este o savoare.” Desi presupune o metafizicã si o cosmologie, sufismul este deci o cale spre cunoasterea non-verbalã.

[xiv] Prezentul fragment a fost extras din volumul de memorii “Oui mon comandat!” (p. 460-467).