Amadou Hampâté Bâ, Tierno Bokar, moqqadem din tariqah Tidjanyya, (traducere si comentarii de Radu Iliescu)

Era un om de talie mijlocie, cu privirea luminoasã si expresivã, amabil si nu lipsit de umor. De la el am mostenit adagiul: “Râdeti si fãceti-i si pe altii sã râdã sãnãtos! Cine e întotdeauna prea serios, nu-i foarte serios!” Plin de atentie fatã de toatã lumea, era deosebit de prevenitor cu copiii. Nu începea sã mãnânce decât atunci când toti elevii terminaserã deja [i]. Asista la masa lor, distribuia pe ici pe colo bomboane, lapte sau sos, îi calma sau îi separa pe cei ce se ciondãneau. El, care nu avusese copii, era într-un fel bunicul tuturor. Atunci când iesea din colibã, dacã gãsea un grup de copii asezati jucându-se sau vorbind [ii], se apropia de ei si îi observa. Uneori se aseza alãturi de ei si participa la joculetul lor pânã când acesta lua sfârsit. Abia atunci se ridica pentru a se alãtura adultilor sau elevilor mai mari care îl asteptau.

Când sosea, toatã lumea se ridica foarte repede pentru a-l saluta, dar orice s-ar fi întâmplat, el era cel mai rapid si primul care spunea Salaam! [iii] Iar atunci când un vizitator venea sã-l vadã, era întotdeauna primul care mergea înaintea lui. La sfârsitul întrevederii, îl însotea pânã la usã, si fãcea în asa fel încât sã ajungã înaintea lui pentru a-i putea pune papucii pe prag [iv]. Avea aceastã tendintã, naturalã si deloc afectatã, de a servi mai degrabã decât de a fi servit.

În prezenta sa oricine era fericit, linistit, ca si cum mantia grijilor si a preocupãrilor sale i-ar fi cãzut de pe umeri. Oamenii obisnuiau sã zicã: “Atunci când mergi la Tierno Bokar Salif, toate grijile tale rãmân la usa lui, nu le regãsesti decât atunci când pleci. Si uneori, unele chiar au dispãrut.”
Lucru foarte rar, era capabil sã-si recunoascã propriile defecte si nu-i era teamã sã se critice pe sine în public. Totusi, nu-i avea nici falsa rusine de a spune cu un surâs bun: “Ah! Azi sunt multumit de mine!” pentru cutare sau cutare motiv.

Nici copilasilor nici elevilor sã nu le era teamã de el, cãci niciodatã nu a fost un profesor brutal, dar ne inspira uneori un fel de teamã respectuoasã. Atunci când apãrea, ni se întâmpla sã fim parcã înmãrmuriti, fãrã sã stim de ce. În spatele surâsului si bunãtãtii sale, se simtea o mare fortã, ceva limpede si de nezdruncinat. Avea de altminteri o totalã stãpânire de sine si a nervilor sãi – gesturile îi erau calme, mãsurate, ca si cum ar fi fost deplin controlate de vointã; era capabil sã rãmânã imobil foarte mult timp, fãrã sã-si miste nici o parte a corpului, iar cu aceastã ocazie fata îi putea deveni impasibilã, ne mai exteriorizând nimic. Mai avea încã o trãsãturã pe care n-am mai observat-o nicãieri: în a doua jumãtate a dupã-amiezei, atunci când soarele se îndrepta spre asfintit, fruntea începea sã-i strãluceascã asemeni unei oglinzi, astfel încât oamenii din Bandiagara ziceau: “Când începe crepusculul nu mai e nevoie de oglindã: e suficient sã mergi sã te vezi în fruntea lui Tierno Bokar Salif…”. [v]

Considerat un excelent pedagog în stiintele islamice clasice, el preda Coranul, ahadith (cuvinte si fapte ale Profetului), dreptul islamic, istoria si teologia. Mare arabizant, elocventa lui în arabã nu avea echivalent decât în caligrafia lui, care ar fi putut concura cu cea a oricãrui caligraf al Egiptului sau al Arabiei. Pe lângã peul, limba sa maternã, utiliza la perfectie limbile bambara si haussa, vorbind curent în plus si altele, mai ales dogon, ceea ce îi permetea sã se facã înteles cu usurintã de multã lume. “Cu cât vorbesti mai multe limbi, de atâtea ori mai om esti”, spunea el.

Disciplinelor islamice clasice le adãuga, pentru cei interesati, filosofia spiritualã sufistã, îndeosebi învãtãtura din tariqah Tidjanyya [vi]. Toatã învãtãtura lui era fondatã pe ortodoxia musulmanã si pe cuvintele marilor sfinti si maestri spirituali ai Islamului, pe care le cunostea perfect.

Dat fiind calitatea lui de moqaddem tidjani [vii], functie abilitându-l sã primeascã adepti în tariqah, si sã le transmitã wird-ul simbolizat printr-un sirag de mãrgele si sã le asigure învãtãtura, casa lui nu era doar scoalã coranicã, dar de asemeni si zauyya, adicã loc de întâlnire, de rugãciune si de studiu pentru adeptii unei confrerii sufiste.

Într-o zi, un savant islamic reputat, care auzise laude la adresa meritelor lui Tierno Bokar, venise la Bandiagara pentru a-i evalua cunostintele. Dupã întâlnire, cineva îl întrebã: “Cum e stiinta lui Tierno Bokar în comparatie cu a dumneavoastrã?” – “Dacã cineva ar cântãri în platanele unei balante cu piese de aur ceea ce unul si celãlalt au învãtat, rãspunse acesta, ceea ce eu am învãtat valoreazã cinci mii de franci si ceea ce Tierno Bokar a învãtat valoreazã cincizeci de franci. Dar dacã am cântãri stiinta lui Tierno Bokar si a mea, stiinta mea ar atârna cincizeci de franci, si stiinta lui cinci mii de franci. Eu am stiinta, dar Tierno Bokar are Cunoasterea.

Numerosi elevi trãiau permanent la concesiunea sa [viii]. Pentru a întretine acest numãr important de guri, Tierno nu avea ca resursã decât recolta unui câmp de mei. Multi dintre locuitorii cercului de la Bandiagara [ix] care, pentru a-l ajuta, îi aducea fie zakkat-ul (zeciuala caritabilã anualã datoratã de orice musulman [x]), fie mudul (ratia de mei pe care fiecare fidel este obligat s-o dea de pomanã la sfârsitul ramadanului). Din aceste daruri Tierno pãstra numai ceea ce-i era necesar pentru întretinerea familiei si a elevilor sãi, dupã care distribuia restul celor fãrã de resurse care veneau cam de peste tot la el. Recomanda cu cãldurã practicarea agriculturii si-si cultiva el însusi câmpul de mei împreunã cu elevii mai mari [xi]. Pentru el, a lãsa sã treacã un an agricol fãrã sã cultive ar fi fost un pãcat grav în ochii lui Dumnezeu!

Tierno fãcuse dintr-unul din cuvintele Profetului regula sa de aur: “Vorbiti oamenilor pe mãsura întelesului lor.” Asadar, fiecare elev era obiectul unui tratament special: “Unii rãmân etern tineri, spunea el, si altii sunt decrepiti încã de la nastere. Cei ce rãmân tineri, sunt cei ce înteleg cu usurintã si retin totul. Cât priveste cei decrepiti, acestia au mari dificultãti în a retine si a întelege. Dar pentru fiecare dintre aceste feluri de oameni, existã un mijloc de a le vorbi.” [xii]

Ca în tot învãtãmântul traditional african, pentru a se face înteles mai bine îsi lua exemplele si ilustrãrile din micile evenimente ale vietii curente, din fenomenele naturii, profitând de fiecare circumstantã pentru a dezvolta cutare sau cutare punct al învãtãturilor sale sau pentru a ne face sã pricepem ceva esential [xiii]. Din cauza aceasta învãtãturile sale luau adesea forma parabolelor. “Marea carte a naturii [xiv], spunea el, este singura ale cãrei pagini nu se sfâsie niciodatã. Ea e întotdeauna acolo, la dispozitia voastrã, asteptând sã fie descifratã.” [xv]

Note:

[i] Este un semn de politete deosebitã din partea lui Tierno Bokar sã mãnânce dupã elevii sãi, în conditiile în care ritualul mesei traditionale africane presupune cã toti comesenii se aflã asezati în jurul unui platou din care se servesc concomitent. Pe de altã parte, este posibil ca si anume consideratii practice sã-l fi condus spre aceastã atitudine: adultii vegheazã asupra disciplinei stricte care trebuie sã domneascã în acest moment. Printre reguli enumerãm: interdictia absolutã de a vorbi, obligativitatea de a mãnca în mod disciplinat din portiunea de platou ce revine fiecãruia, rigoarea gesturilor ce presupune cã nimeni nu poate sã se serveascã înainte de a fi terminat continutul cuprins în primele trei degete ale mâinii drepte…

[ii] Detaliul aparent anodin al copiilor “asezati” este totusi prezent pentru a arãta faptul cã si în acest punct infim conduita lui Tierno Bokar nu era alta decât cea pe care ortodoxia islamicã o impune. Conform unui hadith, este rusinos pentru un bãrbat adult sã se deplaseze în fugã (ceea ce nu intrã în opozitie cu alte hadith-uri care pomenesc despre diferite întreceri sportive la care Profetul Muhammad a asistat sau chiar a participat el însusi). Asadar, ar fi fost nepotrivit ca Tierno Bokar sã participe la jocurile copiilor care ar fi implicat zbenguieli.

[iii] Salutul islamic “Salaam alaikum” (mentinut de pe vremea Profetului si a companionilor sãi) se traduce prin “Pace tie/vouã”. Forma completã, si concomitent cea mai politicoasã, este “Salaam alaikum wa rahmatullah wa barakaatuh”, care se traduce prin “Pacea, misericordia si binecuvântarea lui Allah sã fie cu tine/voi”. Între acestea existã si o formã intermediarã: “Salaam alaikum wa rahmatullah”. Reguli foarte riguroase impun ca în cazul în care cineva salutã, sã i se rãspundã cel putin la fel de politicos, dacã nu cumva putin mai politicos (în cazul celei mai complexe formule, fireste, se rãspunde identic).

[iv] Gest, fireste, de o mare politete si absolut onorant pentru musafir.

[v] Acest fragment a fost tradus din volumul “Oui mon commandant!”, p. 449-451.

[vi] Este vorba de esoterismul islamic. Existã mai multe tariqah (ordine sufiste), dintre care cele mai cunoscute sunt: Qadiryya, Alawyya, Shadilyya. Tariqah Tidjanyya este rãspânditã mai cu seamã în Africa islamicã.

[vii] Termenul de “moqaddem” ar putea fi tradus prin “monitor” (avem în vedere pozitia detinutã cândva de anumiti elevi care îsi ajutau învãtãtorul sã examineze pe cei mai mici decât ei – dupã acelasi cliseu moqaddem-ul îsi ajutã sheikh-ul). Este cu totul nerelevant sã încercãm sã situãm pozitia spiritualã a moqaddem-ului fatã de cea a sheikh-ului sãu, nenumãrate fiind cazurile în care conducãtorul unei tariqah a avut printre faqirii sãi oameni a cãror stãri spirituale i-au fost cu mult superioare.

[viii] În Africa traditionalã, si cutuma s-a mentinut mult timp dupã instaurarea colonialismului occidental, proprietatea asupra pãmântului era de neconceput si cu desãvârsire inexistentã. În locul acesteia exista doar uzufructul (asa cum este mentionat si în Coran: pãmântul este al celui care îl munceste), iar în practicã fiecare familie avea o “concesiune”, adicã o suprafatã de pãmânt pe care îsi clãdea colibele si pe care o lucra, dar pe care nu o putea vinde, si nici creste în vreun fel.

[ix] “Cercul” era cea mai micã unitate administrativã stabilitã de ocupatia francezã în Volta Superioarã (o parte din teritoriul actual al Nigerului, Sudanului si Burkina Faso).

[x] De mentionat cã az-zakkat nu este totuna cu milostenia, desi în principiu functia este aceeasi. Diferenta dintre prima si a doua este cã prima are caracter obligatoriu, si este un impozit ritual pe care fiecare musulman trebuie sã-l plãteascã în scopul pe care el îl va gãsi cel mai bun pentru comunitate, în timp ce milostenia este suplimentarã, neritualã, si necuantificabilã în raport cu câstigul (în timp ce az-zakkat poate fi calculat de cãtre orice musulman).

[xi] Într-o anume ierarhie islamicã a ocupatiilor permise, agricultura detine locul de frunte, urmatã de mestesuguri si abia apoi de negot.

[xii] Este de înteles faptul cã, dat fiind discrepantele considerabile între dotarea elevilor lui Tierno Bokar (pânã la urmã, cu nimic diferiti de elevii din întreaga lume), nu doar viteza de predare si exemplele diferã, dar pânã la urmã inclusiv nivele doctrinare la care puteau ajunge sunt diferite. Nimic mai diferit decât acceptarea acestei realitãti si mularea metodei profesorului în functie de datele obiective pe care le întâmpinã, în comparatie cu baremurile din ce în ce mai coborâte ale învãtãmântului de masã modern (al cãrui scop este dizolvarea individului în masã, gregarizarea si agregarizarea lui prin reducerea la o masinã socialã rentabilã).

[xiii] Nu trebuie considerat cumva cã Tierno Bokar ar fi fost un empirist, experimentalist sau vreo altã specie de patafizician dupã apucãturile europene. Departe de a se ocupa cu asemenea turnuri excentrice, traditionalistul Bokar urma injonctiunea coranicã dupã care Allah se aflã în tot, si doar efectul optic al prea marei apropieri de El ne împiedicã sã-L vedem acolo unde se aflã… Dacã profesorii moderni se învârt în jurul unei materii pe care, în pofida tuturor evidentelor, se încãpãtâneazã s-o considere inerte, neînsufletite, cadaverice, Tierno Bokar si-a condus elevii într-un univers viu, extrãgând pentru ei chintesenta divinã.

[xiv] Este din nou clar cã “natura” de care vorbeste Tierno Bokar nu este “natura” lui Jean-Jacques Rousseau de exemplu. Helvetul s-a strãduit sã ridice la rang de principiu ceea ce nu este decât manifestarea, emanatia, exteriorizarea unicului Principiu. Aici, ca în toate traditiile, Tierno Bokar a vãzut just, iar sfatul pe care l-a dat elevilor sãi este pe mãsura exclamatiei coranice care îi invitã pe musulmani sã vadã cum natura mãrturiseste în cele mai mici detalii slava lui Allah.

[xv] Acest fragment a fost tradus din volumul “Oui mon commandant!”, p. 444-446.