Jean Baudrillard, Strategiile fatale, (breviar de idei)

La alcãtuirea acestei fise am utilizat volumul Les stratégies fatales, apãrut la Grasset & Fasquelle, 1983.

01. Lucrurile au gãsit o metodã sã scape dialecticii sensului: aceea de a prolifera la infinit, de a se potentializa, de a-si supraevalua esenta, într-o escaladare care tine loc de finalitate.

02. Universul nu este dialectic, reconciliator, destinat sintezei, ci extremist, dezechilibrat, destinat antagonismului radica. La fel si principiul Rãului.

03. Mai urât decât urâtul este MONSTRUOSUL.
Mai vizibil decât vizibilul este OBSCENUL.
Mai ascuns decât ascunsul este SECRETUL.
Mai mobil decât mobilul este METAMORFOZA.
Mai fals decât falsul este APARENTA.
Mai lent decât lentul este INERTIA si TACEREA.
Mai adevãrat decât adevãrul este MODELUL.

04. Existã ceva mai rapid decât comunicarea cea mai rapidã: sfidarea.

05. Moda este fabuloasã prin pretentia ei de a fi mai frumoasã decât frumosul însusi: fascinantã. Moda este dincolo de esteticã, fiind metamorfozã neconditionatã.

06. Esteticul traditional este moral, pentru cã implicã o distinctie între frumos si urât. Moda este imoralã, ea exclude orice sentiment, este superficialã, arbitrarã si în afara oricãrei dorinti.

07. Moda este ceva frumos care a absorbit întreaga energie a urâtului. Simulacrul este ceva adevãrat care a absorbit întreaga energie a falsului. [Dupã acest model: modernitatea este o societate “bunã” care a absorbit întreaga energie a rãului, asa cum era el definit în societãtile traditionale.]

08. Extazul este calitatea corpului care se învârte în jurul propriei axe pânã la pierderea sensului si care strãluceste apoi în forma sa purã si vidã. Moda este extazul frumosului. Simularea este extazul realului. Antipedagogia este forma extaticã a pedagogiei. Antiteatrul este forma extaticã a teatrului. Masele sunt extazul socialului.

09. Realul nu dispare sub atacul imaginarului, ci pentru a fi înlocuit de ceva mai real decât realul: hiperrealul.
Adevãrul nu este înlocuit de minciunã, ci de simulare.
Prezenta nu este înlocuitã de absentã, obscuritate si liniste, ci de dublarea prezentei în obscenitate (hiperprezenta).
Vidul nu se lasã înlocuit cu plin, ci cu saturatie (hipervidul).
Miscarea nu dispare în imobilitate cât în vitezã si acceleratie (hipermiscarea).
Sexualitatea nu dispare în sublimare, represiune si moralã, ci în ceea ce este mai sexual decât însusi sexul: porno.

10. Unul din semnele ex-centricitãtii lucrurilor în postmodernitate este iruptia în lumea noastrã a hazardului, a indeterminãrii, a relativitãtii.

11. Determinarea nu dispare pentru a fi înlocuitã cu indeterminarea, ci cu o hiperdeterminare – o redundantã a determinãrii în vid.

12. Finalitatea nu dispare în favoarea aleatoriului, ci în schimbul unei hiperfinalitãti, a unei hiperfunctionalitãti: mai functional decât functionalul, mai final decât finalul – hipertelia.

13. Hipertelia este ceea ce caracterizeazã comportamentul celulei canceroase: hipervitalitate într-o singurã directie, dar si hiperspecializarea obiectelor sau a oamenilor, operationalitatea în cel mai mic amãnunt, hipersemnificarea celui mai mic semn.

14. Postmodernitatea este tentacularã, protuberantã, excrescentã, hipertelicã.

15. Odatã depãsit sensul istoriei, orice eveniment devine catastrofã, devine eveniment pur si fãrã consecinte (stare din care îsi trage puterea). Caracterul unui eveniment pur este acela de a se supune tuturor interpretãrilor posibile – echiprobabilitatea tuturor consecintelor.

16. Tragicul postmodernitãtii a luat forma suspansului si a ralentiului, de când acceleratia a devenit conditia noastrã banalã.

17. Ipotezã: dacã lucrurile tind sã disparã si sã se aneantizeze, poate cã principala sursã de energie a viitorului va fi accidentul si catastrofa.

18. Pretul securitãtii: un stat care ar dori sã disuadeze terorismul ar trebui sœ se înarmeze el însusi cu un nivel al terorismului de asa naturã încât ar generaliza teroarea la toate nivelurile.

19. Transpoliticul este transparenta si obscenitatea tuturor structurilor într-un univers destructurat, transparenta si obscenitatea schimbãrii într-un univers deistoricizat, transparenta si obscenitatea informatiei într-un univers dezevenimentializat, transparenta si obscenitatea socialului în mase, a politicului în teroare, a corpului în obezitate si clonaj genetic. Transpoliticul este sfârsitul scenei istoriei, sfârsitul scenei politicului, sfârsitul scenei fantasmei, sfârsitul scenei corpului.

20. Transpoliticul este esentialmente un mod al disparitiei.

21. Transpoliticul este trecerea de la crestere la excrescentã, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic la metastaza canceroasã. Transpoliticul nu tine de crizã, ci de catastrofã.

22. Era politicului a fost cea a anomiei, marcatã de crizã, violentã, nebunie si revolutie. Era transpoliticului este cea a anomaliei: aberatie fãrã consecinte, contemporanã cu evenimentul fãrã consecinte. Anomia scapã jurisdictiei legii, anomalia scapã jurisdictiei normei.

23. Anomalia nu are latura tragicã a anormalitãtii, nici cea periculoasã si deviantã a anomiei. Ea este doar anodinã si inexplicabilã. Anomalia este un mutant în sistem.

24. Obezitatea fascinantã care poate fi gãsitã peste tot în USA este paradoxal un mod de disparitie a corpurilor: este ca si cum corpul nu s-ar mai opune lumii exterioare, ci ar încerca sã digere spatiul în propria sa aparentã.

25. Existã o obezitate foetalã, primalã, placentarã – a celor care sunt însãrcinati (gravizi) cu propriul corp si nu izbutesc sã se mai debaraseze de el.

26. Existã si o obezitate secundarã, cea a simulãrii din sistemele actuale, care iau proportii din cauza acumulãrii de informatie pe care nu o eliminã (fatã) niciodatã, obezitate caracteristicã modernitãtii operationale, delirului ei de a stoca si de a memoriza totul, de a merge, într-o inutilitate extremã, pânã la limitele inventarului lumii si a informatiei.

27. Obezitatea, fie cã este cea a unor indivizi, fie cã este cea a unei culturi, constã în pierderea regulii, a scenei si a mizei unui corp, pierdere care conduce invariabil la forma purã si obscenã pe care o cunoastem.

28. În pofida aparentelor, obezitatea este spectralã, fãrã greutate.

29. Flavour-ul culinar american este o giganticã întreprindere de disuadare a gustului (natural) al alimentelor: savoarea lor este izolatã, expurgatã si resintetizatã sub forma sosurilor burlesti si artificiale.

30. Socialul, perzându-si credibilitatea si regula jocului politic, este obsedat de propria sa disparitie.

31. Nu existã animale obeze, cum nu existã nici animal obscen, poate pentru cã animalul nu este niciodatã pus în scenã. Dimpotrivã, omul este în mod obligatoriu confruntat cu imaginea sa (deci cu scena). În cazul obezului, existã o reziliere a oricãrei veleitãti de seductie, o pierdere a corpului ca imagine a sinelui. Patologia obezului nu este deci endocrinicã, este o patologie a scenei si a obscenului.

32. Pentru obez, sexul este redundant, ca si pentru clonã, pe care obezul o prefigureazã. Într-o oarecare dozã, obezul se hipertrofiazã pentru a se diviza într-o zi în douã fiinte asemãnãtoare. Proliferarea corpului în obezitate nu este departe de proliferarea geneticã.

33. În cazul pornografiei sexul este inutil. Obscenitatea pornografiei nu e în aceea cã e prea mult sex, ci în faptul cã în cele din urmã sexul e prea mult. Obezul nu e obscen prin aceea cã are prea mult corp, ci pentru cã în cazul lui corpul e prea mult.

34. Revolta universului postmodern e geneticã.

35. Dacã în patologia traditionalã corpul reactioneazã la agresiuni externe (fizice, sociale, psihologice), în cancer are loc o reacþie esotericã a corpului revoltat împotriva propriei sale organizãri interne, ca si com specia ar fi obositã de propria definitie si s-ar lansa într-un delir organic.

36. Violenta este anomicã, teroarea este anomalicã. Mai violent decât violenta însãsi este terorismul.

37. Ostaticul este în stare de exceptie radicalã, de exterminare virtualã.

38. Suntem cu totii ostateci, balanta mortii noastre colective nu este în mâna noastrã, suntem într-o stare de suspensie si exceptie permanentã simbolizatã de fisiunea nuclearã.

39. Terorismul este executorul unui sistem care, si el, vizeazã anonimatul total si responsabilitatea totalã a fiecãruia dintre noi.

40. Monstruozitatea terorismului decurge din ideea de responsabilitate universalã, monstruoasã si teroristã în esenta ei.

41. Situatia noastrã paradoxalã este urmãtoarea: pentru cã nimic nu mai are sens, totul ar trebui sã functioneze la perfectie. Pentru cã nu mai existã nici un subiect responsabil, fiecare eveniment trebuie sã fie imputat oricui. Orice anomalie trebuie sã fie justificatã, orice iregularitate trebuie sã-si gãseascã înlãntuirea criminalã. Asistãm la o isterie a responsabilitãtii care este ea însãsi o consecintã a disparitiei cauzelor si a atotputerniciei efectelor.

42. Problema securitãtii s-a substituit demult celei a libertãtii. Prima etapã a fost cea difuzã, extensivã a sistemului, care a produs libertatea. Ulterior, un sistem mai dens a produs securitatea. În cele din urmã, un sistem de proliferare si saturare a produs panica si teroarea.

43. Nimic nu seamãnã mai mult cu punerea în circulatie a ostatecilor, formã purã si imposibilã a schimbului, ca euro-petro-dolarii si alte monede flotante, deteritorializate, care incarneazã delirul abstract al schimbului total, în maniera în care satelitii artificiali incarneazã delirul abstract al transcendentei si al controlului.

44. Circuitul ostateci-teroristi a înlocuit pe cel sclavi-stãpâni, dominati-dominanti, exploatati-exploatatori.

45. Terorismul este forma extaticã a violentei.
Statul este forma extaticã a societãtii.
Pornografia este forma extaticã a sexului.
Obscenul este forma extaticã a scenei.

46. Terorismul ar fi un act politic dacã ar fi doar opera oprimatilor disperati. Dar în fapt a devenit comportamentul normal, generalizat al tuturor natiunilor si al tuturor grupurilor.

47. Toatã arta santajului si a manipulãrii stã în suspans. Inutil de spus cã noi trãim nu sub santajul nuclear, nu sub amenintarea direct. Santajul nuclear este un sistem de manipulare planetarã, nu unul de distrugere.

48. Ostatecul este obscen, pentru cã nu reprezintã nimic, este în stare de exhibitie purã si simplã, de obiect pur, fãrã imagine. Ostatecul a dispãrut înainte de a fi murit, este criogenizat.

49. Terorismul si mass-media au în comun obscenitatea, exhibitionismul. Se spune cã fãrã mass-media nici terorismul n-ar fi existat. Mai mult decât atât: terorismul este ostatecul mass-mediei, dar si reciproca este valabilã.

50. Societatea traditionalã este o societate cu rãspundere limitatã, si asta o face sã functioneze. Societatea postmodernã, cu rãspundere ilimitatã, adicã în cadrul cãreia termenii de schimb nu mai schimbã nimic si se schimbã în mod continuu între ei, sfârseste prin a produce doar efecte de vertij si fascinatie.

51. În societatea postmodernã schimbul devine din ce în ce mai improbabil, din ce în ce mai putine lucruri putându-se negocia pentru cã regulile s-au pierdut, sau pentru cã generalizarea schimbului a dus la aparitia ultimelor obiecte ireductibile la schimb, iar acestea din urmã au devenit veritabile mize.

52. Paradox: smuls din circuitul schimburilor, ostatecul poate fi schimbat împotriva orice.

53. Ostatecul se aseamãnã cu fetisul, cu talismanul – obiect retras din circuitul mondial pentru a deveni centrul unei operatiuni ciudate, cea a atotputerniciei gândirii.

54. În postmodernitate au dispãrut: vechea alteritate din relatii, investirea subiectului în contract si schimbul rational, loc al rentabilitãtii si al sperantei. A rãmas în loc o stare de exceptie, o speculatie fãrã sens, care tine fie de duel, fie de sfidare.

55. Vidul, obezitatea, teroarea, sunt figuri ale pierderii iluziei, jocului si scenei – sunt figuri ale obscenului.

56. Cultura a fost dintotdeauna partajarea colectivã a simulacrelor. Cultura postmodernã este partajarea fortatã a realului si a sensului.

57. Clona, automatul care imita omul din povestea iluzionistului – nimic nu e mai rãu decât ceea ce e mai adevãrat decât adevãrul însusi. Existã aici un scandal insuportabil, cel al disparitie artificialului în evidenta naturalului.

58. Iluzia nu este falsã, cãci ea nu utilizeazã semne false, ci semne fãrã sens. Din aceastã cauzã ea dezamãgeste exigenta noastrã în ce priveste sensul, dar într-un mod fermecãtor. Asa face imaginea, care este mai subtilã si mai seducãtoare decât realul pentru cã nu are decât douã dimensiuni.

59. În lumea realã adevãrul si falsul se balanseazã, si ceea ce este câstigat de cãtre unul este pierdut pentru celãlalt. În seductie si în opera de artã, este ca si cum falsul ar strãluci cu toatã puterea adevãrului. E ca si cum iluzia ar strãluci cu toatã puterea adevãrului.

60. Jocul este concomitent loc de extaz al valorii si loc al disparitiei sale. În joc, banii nu sunt nici produsi nici distrusi, ei dispar ca valoare si reapar ca aparentã purã, în reversibilitatea imediatã a câstigului si a pierderii.

61. Secretul jocului e cã banii nu au sens.
Secretul puterii este cã nu existã putere.
Secretul seductiei este cã nu existã dorintã.

62. Nu existã consum al banilor în joc. Trebuie sã crezi în bani pentru a-i consuma. Trebuie sã crezi în lege pentru a o transgresa.

63. Dacã falsul poate transpare cu toatã puterea adevãrului – aceasta fiind forma subtilã a iluziei si a seductiei, adevãrul poate si el transpare cu toatã puterea falsului – si aceasta este forma obscenitãtii.

64. Obscenitatea nu este de naturã strict sexualã, ea caracterizeazã orice formã care se dezvãluie în simpla aparitie, care-si pierde ambiguitatea absentei pentru a se epuiza într-o vizibilitate exacerbatã.

65. Obscenitatea este sfârsitul oricãrei scene, dar si iminenta lucrurilor hipervizibile, semnul apocalipsei. Obscenitatea si sfârsitul secretului sunt conditia noastrã fatalã. Dacã toate enigmele sunt rezolvate, dacã orice secret devine o evidentã obscenã, dacã toate iluziile devin transparente, atunci nu mai este nici o diferentã între cer si pãmânt.

66. În cultura noastrã totul se sexualizeazã înainte de a dispãrea. Nu este vorba de o prostitutie sacrã, ci de o lubricitate spectralã care cuprinde de-a valma idoli, semne, institutii, discursuri – si trebuie sã fie consideratã ca semnul cel mai sigur al disparitiei lor.

67. Atunci când sexul e în sex, când socialul e în social – nimic nu este obscen. Doar cã azi socialul debordeazã, ca si sexul, în toate directiile (se vorbeste de “raport” social ca si de “raport” sexual). Socialul postmodern este o socialitate pateticã de apropiere, de contact (ca lentilele), de protezã, de reasigurare. Este un social de doliu, o halucinatie neîncetatã.

68. Tot ceea ce se impune prin prezenta lui obiectivã, deci abjectã, tot ceea ce nu mai are nici secret nici lejeritatea absentei, tot ceea ce, în calitate de corp putrezind, este destinat doar operatiei materiale a decompozitiei, tot ceea ce, fãrã iluzie posibilã, este pradã singurei operatiuni a realului, tot ceea ce, fãrã mascã, fãrã fard si fãrã chip, este livrat operatiei pure a sexului sau a mortii – toate acestea pot fi numite obscene si pornografice.

69. Când totul este politicã, dispare politica în calitate de destin, si începe politica în calitate de culturã, si mizeria imediatã a acestei culturi politice. Când totul devine cultural, dispare cultura ca destin, si începe cultura ca politicã, si mizeria imediatã a acestei politici culturale. La fel se judecã si în cazul
- culturii sociale si a socialitãtii culturale,
- culturii istorice si a istoriei culturale,
- culturii economice si a economiei culturale,
- culturii sexuale si a sexualitãtii culturale.
Punctul de extensie maximalã a acestor categorii cândva distincte si specifice marcheazã punctul de banalizare si inaugurare a unei sfere transpolitice. Sfârsitul strategiilor fatale coincide cu începutul strategiilor banale.

70. Obscenitatea este o trãsãturã a tuturor fetelor modernitãtii. Ne-am obisnuit s-o vedem în perpetrarea sexului, dar se întinde la tot ce poate fi perpetrat în vizibil – obscenitatea este perpetrarea vizibilului modern însusi.

71. Obscenitatea este proximitatea absolutã de lucrul vãzut, pierderea privirii în ecran, hiperviziunea în gros plan, dimensiunea fãrã recul, promiscuitatea totalã a privirii în ceea ce vede. Obscenitatea este o prostitutie în care se pierde iluzia profunzimii, precum si ultima întrebare pe care si-o putea pune o lume dezvrãjitã: existã un sens ascuns?

72. Nu este deloc întâmplãtor faptul cã marile operatiuni implicând mecanica au fost inaugurate în producerea iluziei teatrale baroce.

73. În postmodernitate energia criticã a scenei a fost mãturatã în favoarea antiteatrului: forma purã si vidã (deci extaticã) a teatrului joacã cu forma purã si vidã a realului. Antiteatrul pretinde sã învesteascã tot realul, sã se dizolve în el, si concomitent sã-l transfigureze. N-a mai rãmas nimic din faimosul catharsis aristotelician al pasiunilor, este o curã de dezintoxicare si de reanimare.

74. Somajul este forma extaticã a muncii: somerii sunt plãtiti pentru a reface gratuit aceleasi gesturi ale productiei, într-o sferã de acum perfect inutilã. Nimic mai obscen si mai melancolic însã ca aceastã parodie a muncii, în care proletarul este o curvã sub celofan.

75. Obscenitatea traditionalã este cea a refulãrii sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernã este cea inversã, a suprareprezentãrii.

76. La început a fost secretul, regulã a jocului aparentelor. Apoi a fost refularea, regulã a jocului profunzimii. În cele din urmã a fost obscenul, regula jocului într-un univers fãrã aparente si fãrã profunzime – un univers al transparentei.

77. Pentru ca un lucru sã aibã un sens, trebuie o scenã, iar pentru ca o scenã sã existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o miscare imaginarã, o sfidare a realului care sã vã seducã, sã vã revolte. Fãrã aceastã dimensiune esteticã, miticã, ludicã, nu existã scenã a politicului, în care ceva sã devinã eveniment. Tot ce este suprareprezentat este concomitent lipsit de imaginea veritabilã.

78. Nici spectatori, nici actori, postmodernii sunt niste voyeuri fãrã iluzie.

79. Corpul postmodernilor apare superfluu, de o întindere inutilã, cu o multiplicitate si o complexitate a organelor la fel de inutile. Totul se concentreazã în creier si în formula geneticã, capabile sã rezume singure definitia operationalã a fiintei.

80. Dacã isteria a fost patologia punerii în scenã exagerate a subiectului, patologie a expresiei, a conversiei teatrale a corpului; dacã paranoia a fost patologia organizãrii si a unei structurãri rigide si geloase a lumii – cu comunicarea, informatia, promiscuitatea imanentã a tuturor retelelor, cu bransarea continuã, am fi mai degrabã într-o nouã formã de schizofrenie.

81. Schizofrenul trãieste sub teroarea proximitãtii prea mari, imunde, a tuturor lucrurilor, care îl contacteazã, în investesc, îl penetreazã fãrã rezistentã. El este lipsit de scenã (deci obscen), deschis spre cea mai mare confuzie (deci prada obscenã a obscenitãtii lumii). Schizofrenul trãieste în instantaneitatea totalã a lucrurilor, fãrã recul, sfârsitul interioritãtii si a intimitãtii, supraexpunerea si transparenta lumii. El nu are limite ale fiintei proprii, si nu se auto-reflecteazã – el este doar un ecran absorbant, o placã insensibilã a tuturor retelelor de influentã.
Potential, toti postmodernii sunt schizofrenici.

82. Douã eventualitãti par a fi în egalã mãsurã posibile: nimic nu s-a întâmplat, nefericirea noastrã venind din aceea cã nimic nu s-a petrecut cu adevãrat (eliberare, revolutie, progres…) – si aceasta este utopia finalistã. Cealaltã eventualitate este cã totul s-a întâmplat deja, noi fiind dincolo de sfârsit. Destinul nostru este acela de a trãi sfârsitul sfârsitului. Suntem proiectati în transsfârsit.

83. Am ajuns dincolo. Imaginatia este la putere, lumina si inteligenta sunt si ele la putere, trãim perfectiunea socialului, cerul utopiei a coborât pe pãmânt, ceea ce pãrea o perspectivã radioasã este azi trãit ca o catastrofã la ralenti. Transparenta, cuvântul de ordine din era alienãrii, se împlineste azi sub forma unui spatiu omogen si terorist – hiperinformare, hipervizibilitate.

84. Sistemele rationale ale moralei, ale valorii, ale stiintei, ale ratiunii comandã o evolutie linearã a societãtilor, pretinzând o istorie vizibilã. Dar energia profundã care impulsioneazã istoria vine din altã parte: din prestigiu, din sfidare, din seductie si antagonism, inclusiv din tendinte suicidare, care nu au nimic de-a face cu o moralã socialã, sau cu o moralã a istoriei sau a progresului.

85. Societatea postmodernã pretins rationalã si programaticã nu este interesantã nici de progresul stiintei, nici de informatia “obiectivã”, nici de cresterea fericirii colective, nici de întelegerea profundã a faptelor si a cauzelor, nici de pedepsirea vinovatilor nici de calitatea vietii. În realitate, aceste lucruri nu intereseazã pe nimeni (afarã de sondaje). Ceea ce fascineazã pe toatã lumea este dezmãtul semnelor, realitatea supusã unei avalanse a semnelor. Acest lucru se petrece în spectacolul politicii, a tehnologiei, a stiintei, în orice tip de spectacol bazat pe perversiunea realitãtii, pe distorsiunea spectacularã a faptelor si a reprezentãrilor, triumful simulãrii fascinant ca o catastrofã.

86. Postmodernii nu doresc niciodatã evenimentul real, ci spectacolul lui, niciodatã lucrul, ci semnul sãu.

87. Singurul partaj social postmodern este partajul colectiv al seductiei.

88. Regula fundamentalã: pentru ca un grup, un individ, sã trãiascã, el trebui sã nu vizeze niciodatã propriul bine, propriul interes, propriul ideal. Trebui sã tinteascã alãturi, dincolo, dincoace, asemeni combatantului în artele martiale japoneze.

89. Existã o extraordinare fascinatie colectivã, o pasiune a popoarelor de a-si vedea sacrificat seful, atunci când ocazia se prezintã.

90. S-a fãcut din ironie o formã mefistofelicã, dar ea este doar ceea ce filtreazã lucrurile si le fereste de confuzie. Ironia filtreazã cuvintele, spiritele, corpurile, conceptele, plãcerile, si le fereste de promiscuitate si coagulare amoroasã. Astfel, copularea zeilor si a oamenilor, în mitul grec, este ironicã. Atunci când acelasi se acupleazã cu acelasi, totul devine obscen. Necesitatea ironiei face parte din necesitatea Rãului.

91. Încã de la începutul secolului XX stiinta recunoaste cã orice dispozitiv de observare la nivel microscopic provoacã o asemenea alterare a obiectului încât cunoasterea lui devine periculoasã. Acest lucru a pus capãt ipotezei conventionale a unei realitãti si a unei stiinte obiective, dar principiul însusi al experimentãrii este intact. Însã noul experimentalism nu mai are pretentia certitudinii, pe care a înlocuit-o cu o nouã conventie, cea a incertitudinii. Rezultatele cercetãrii stiintifice sunt relative functionãrii stiintei însãsi ca medium. “Certitudinea mea se opreste la lectura instrumentelor”, spune un microfizician.

92. Ipotezã: obiectele ar fi alterate din cauza unei violente a dispozitivului de observatie pe care au suportat-o fãrã sã poatã rãspunde.

93. Existã poate o viclenie victorioasã a obiectului analizat = aceea de a se supune aparent pentru a trumfa, prin însãsi pozitia lui de obiect, împotriva subiectului analizei.

94. Subiectul analizei s-a fragilizat într-atât încât obiectul începe sã-si ia revansa.

95. Epistemologia stiintei analizeazã universul ca si cum ar fi mort. Dar se poate presupune cã materia nu este inertã, ci însufletitã de un daimon care e gata sã dejoace toate tentativele de aservire.

96. Reversibilitatea: soarecele povesteste cum a sfârsit prin a-l conditiona perfect pe psiholog sã-i dea o bucatã de brânzã de fiecare datã când ridicã clapa custii sale. Se poate imagina cã toate experimentele stiintifice au fost trucate, nu involuntar de cãtre observator, ci de cãtre obiect: acesta se preface cã se supune legilor fizicii numai pentru cã asta face plãcere observatorului.

97. Obiectul dispare în orizontul stiintei. Evenimentul si sensul – în orizontul mass-media.

98. Mass-media fac sã disparã evenimentul, obiectul, referentialul. Masele fac sã disparã individul.

99. Sondajele de opinie sunt fermecãtoare tocmai prin faptul cã nu spun absolut nimic. Valoarea lor este cea a unui veridict de simulare spontanã.

100. Consecinta supralicitãrii realitãtii este indiferenta profundã a postmodernilor la realitatea însãsi, în urma pierderii tuturor iluziilor.

101. Toate vechile dispozitive ale cunoasterii (conceptul, scena, oglinda) poartã cu ele o parte de iluzie, subliniazã proiectia veridicã a lumii. Suprafetele electronice sunt lipsite de iluzie, si tot ce oferã este indecidabil.

102. În postmodernitate credibilitatea a devenit un efect special.

103. Modelul, spre deosebire de concept, nu tine de reprezentare, ci de simulare (virtual, aleatoriu, disuasiv, ireferential), si este un nonsens sã i se aplice logica sistemelor de reprezentare.

104. Deriziunea sondajelor este aceea cã, fiind obiective la cel mai pur nivel cu putintã (adicã în absenta obiectului), ele nu mai reprezintã nimic. Este inutil sã punem problema deontologiei în cazul sondajelor (ca si în cazul mass-mediei sau a modei) pentru cã derularea lor are loc în simulare, adicã nici în adevãr nici în minciunã, ci într-o indistinctie datoratã unui efect general de seductie.

105. Ecranul tesut în jurul nostru de sondaje, publicitate si mass-media duce la o incertitudine nouã: nu cea ce rezultã din lipsa informatiei, ci cea care rezultã din informatia însãsi, din excesul ei. Incertitudinea traditionalã putea sã fie risipitã, cea a postmodernilor este ireparabilã.

106. Nici masa nu are opinie, nici informatia nu o informeazã – totusi cele douã fenomene continuã sã se alimenteze monstruos, viteza de rotatie crescând greutatea masei si nu constientizarea ei.

107. Azi cunoasterea unui eveniment nu este decât forma degradatã a acestui eveniment. O formã mai joasã a energiei evenimentiale.

108. Acumularea unui maxim de informatie despre univers poate pune capãt lumii. E ca în fabula celor nouã miliarde de nume ale lui Dumnezeu: atunci când, gratie calculatorului, au putut fi toate declinate, lumea a luat sfârsit, stelele stingându-se. Informatia ar fi astfel singurul mijloc de a pune capãt universului, care fãrã ea nu s-ar epuiza niciodatã.

109. Ar trebui ca teoriei critice sã i se substituie o teorie ironicã.

110. Mãretia statisticilor nu constã în objectivitatea lor, ci în umorul lor involuntar.

111. Daimonul obiectului – cel de a rezista investigãrii, un duel ocult între sondori si obiectul sondat, între mase si clasele politice etc. Stiinta, printr-o aberatie fantasticã, se crede asiguratã de complicitatea obiectului. Ea îi subestimeazã viciile, deriziunea, dezinvoltura, falsa complicitate, tot ceea ce poate ironiza procesele, tot ceea ce alimenteazã strategia originalã, eventual victorioasã, a obiectului opus celei a subiectului.

112. Masa este un obiect pur, care a dispãrut în orizontul subiectului si al istoriei, la fel cum tãcerea este obiectul pur care dispare în orizontul cuvântului, cum si secretul este obiectul pur care dispare în orizontul sensului.

113. Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea care antreneazã masele în directia voitã de ea, masele sunt cele ce antreneazã puterea în cãderea lor. Acest lucru explicã pentru ce oamenii politici care mai izbutesc sã seducã masele sfârsesc prin a fi canibalizati mai devreme sau mai târziu, plãtind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor anumitor specii care sunt devorati de cãtre femele dupã acuplare.

114. Postmodernismul promoveazã o filosofie suveranã a non-vointei, un soi de antimetafizicã al cãrui secret este cã masele (sau omul) stiu fãrã nici o iluzie cã ele nu trebuie sã se pronunte în ceea ce le priveste sau asupra lumii, cã nu au vointã, cã nu au stiintã, cã nu au dorintã. Poate cea mai profundã dintre dorinti este sã-i încredintezi altuia toate dorintile tale. Aceasta este strategia deziluziilor “propriei” dorinti, a deziluziei “propriei” vointi, strategia investirii ironice, strategia de expulzare cãtre altii a injonctiunii filozofice, morale si politice.

115. Nu numai cã oamenii nu au în mod sigur chef sã li se spunã ceea ce vor, dar nu au cu certitudine chef sã o stie, si nici mãcar nu este sigur cã ar avea chef s-o vrea. Daimonul lor le suflã în urechi sã se lase pradã aparatului publicitar care sã-i “convingã”, sã le fabrice o optiune…

116. Acolo unde nu mai existã nici joc, nici regulã, trebuie inventatã o lege si un afect, un mod de efuziune universal, o formã de mântuire care sã surmonteze diviziunea corpurilor si a sufletelor, care sã punã capãt urii, predestinãrii, discriminãrii, destinului – aceasta este evanghelia sentimentalitãtii postmoderne.

117. Seductia nu tine de afecte, ci de fragilitatea aparentelor, ea nu are model si nu cautã mântuirea – este deci imoralã. Nu se supune moralei schimbului, tine de pact, de sfidare si de aliantã, care nu sunt forme naturale ci artificiale si initiatice. Seductia este cu desãvârsire perversã.

118. Seductia si dragostea pot îmbrãca acceptiile cele mai sublime si cele mai vulgare, ceea ce face discursul asupra lor aproape imposibil. Postmodernitatea ne-a prins într-o revenire a discursului amoros, o reactivarea a afectului prin plictisealã, prin saturare – un efect de simulare amoroasã.

119. Seductia a cunoscut vârsta ei de aur, de la Renastere si pânã în secolul al XVIII-lea. Dragostea a avut formele ei curtenesti în cultura mediteraneanã a secolului al XIII-lea.

120. Seductia este pãgânã, dragostea este crestinã. Cu Hristos religia a devenit afect, suferintã si dragoste, în timp ce în mitologiile arhaice si antice suveranitatea lumii rezida în jocul semnelor si a aparentelor, în ceremonialuri si metamorfoze, deci în acte de seductie prin excelentã.

121. Ritualul e în ordinea seductiei, dragostea se naste din distrugerea formelor rituale, energia ei fiind una a disolutiei acestor forme.

122. Dragostea este sfârsitul regulii si începutul legii. Este începutul unei dereglãri în care lucrurile se ordoneazã dupã investirea afectivã, si nu dupã jocul semnelor.

123. Dragostei i se opune stricta observantã a ritului.

124. A iubi pe cineva înseamnã a-l izola de lume, a-i sterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena spre un viitor ucigas. Înseamnã a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort, a-l absorbi într-o luminã neagrã. Toatã dragostea se joacã într-o exorbitantã exigentã de exclusivitate proiectatã asupra unei fiinte umane oarecare. Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârsit ideal, si stim cã orice obiect ideal este automat mort.

125. Seductia este ceremonialã. Dragostea este pateticã. Sexualitatea este relationalã.

126. În unele culturi diferentele dintre rãzboinic si non-rãzboinic, dintre brahman si non-brahman cântãresc infinit mai mult decât diferenta sexualã: ele produc mai multã energie diferentialã, ordoneazã lucrurile cu mai multã rigoare si complexitate. În toate culturile traditionale, dar nu si în cea postmodernã, distinctia dintre mort si viu, dintre nobil si ignobil, dintre initiat si non-initiat, este infinit mai puternicã decât cea dintre sexe. În fapt, sexualitatea marcheazã, în evidenta ei biologicã si pretentioasã, diferenta cea mai slabã si mai sãracã.

127. Seductia tine de era unei diferente estetice si ceremoniale dintre sexe. Dragostea-pasiune tine de era unei diferente morale si patetice dintre sexe. Sexualitatea tine de era unei diferente psihologice, biologice si politice dintre sexe.

128. Toate verbele au un mod secret, imediat dupã indicativ si imperativ: seductivul. Seductia este o modalitate a oricãrui discurs. Astfel: “Te iubesc” nu este spus pentru a transmite cã cineva vã iubeste, ci pentru a vã seduce. A crede în “Te iubesc” pune capãt la totul, inclusiv la dragoste, pentru cã înseamnã a acorda sens la ceea ce nu are.

129. Ne reîntoarcem întotdeauna aici: dragostea nu existã. Ar trebui sã poatã exista, dar nu existã. Amantii epocii romantice nu au avut altã solutie decât sã se sinucidã împreunã pentru a absolutiza un schimb imposibil. Sublimul din dragoste este în anticiparea propriei morti. Dragostea-pasiune nu se poate împlini decât în vertijul anti-erotic, anti-natural, care nu este niciodatã un mod de a trãi. Nimic în comun cu modul de viatã amoros al postmodernilor, întâlnire idealã a douã dorinti si a douã plãceri.

130. Ne putem întreba dacã forma banalizatã a dragostei pe care o folosesc postmodernii, devenitã formã de schimb afectiv si sexual, n-a fost inventatã pentru a ne sustrage fatalitãtii Celuilalt.

131. Ceea ce o femeie nu vã va ierta niciodatã, este nu faptul de a nu fi fost iubitã (cu iubire sau cu sex), ci faptul de a nu fi fost sedusã, sau de a nu vã fi sedus.

132. Cultura europeanã a trãit dintotdeauna din splendoarea subiectului si din mizeria obiectului. Subiectul a fãcut istorie, el este lumea însãsi. Subiect individual sau subiect colectiv, subiect al cunoasterii sau subiect al inconstientului, idealul întregii metafizici este lumea-subiect, obiectul nefiind decât o peripetie în calea regalã a subiectivitãtii.

133. În gândirea dorintii, subiectul detine privilegiul absolut, pentru cã el doreste. În gândirea seductiei, subiectul nu mai doreste, pentru cã obiectul este cel ce seduce.

134. Din momentul în care evidenta dorintii s-a spulberat, am început sã trãim convulsiile subiectivitãtii.

135. Obiectul nu crede în dorinta sa, nu trãieste din iluzia propriei dorinti, nu are dorintã. Nu crede cã ceva îi apartine, nu întretine fantasme de reapropriere nici de autonomie. Nu cunoaste alteritatea si este inalienabil. Nu este divizat în el însusi, acesta fiind destinul subiectului, nu cunoaste stadiul de oglindã, în care s-ar pierde în propria-i imagine.

136. Întreg destinul subiectului trece în obiect. Cauzalitãtii universale ironia îi substituie puterea fatalã a unui obiect singular.

137. Obiectul absolut este cel a cãrui valoare este nulã, a cãrui calitate este indiferentã, dar care scapã alienãrii obiective – lucru care îi conferã o calitate fatalã.

138. Obiectul de artã este fetisul triumfãtor al postmodernitãtii.

139. Transferul de initiativã sexualã la femeie a creat o situatie nouã. Cãci prerogativa masculinã, din timpul “femeii-obiect”, a dat nastere unei întregi culturi a pasiunii si a seductiei, a unei culturi romanesti legatã de un joc al interzicerii sexuale. O asemenea culturã nu este imaginabilã în sens invers. Bãrbatul nu poate sã-si asume pudorile si secretele, provocarea si retragerile, întreaga strategie sublimã si subliminalã a obiectului care fãcea eternul feminin. Nu existã un etern masculin, pentru cã nu existã interdictia care sã protejeze bãrbatul de cererea sexualã a femeii. Femeia, dacã vrea, nu are nevoie sã seducã. Bãrbatul, dacã femeia o vrea, va avea întotdeauna nevoie de seductie. Iar dacã starea de feminitate-obiect si constrângerea ei a încetat pentru femeie, cea de virilitate n-a încetat pentru bãrbat. El este deci somat sã rãspundã, pierzându-si altfel fata, cererii sexuale a femeii – situatie în care aceasta nu s-a gãsit niciodatã, cãci ea avea si are posibilitatea de a o eluda, în seductie si în refuz, în care nu riscã sã-si piardã fata, ci dimpotrivã.

140. Situatia erotismului portmodern nu mai este dualã, ci unilateralã. Femeia-obiect era suveranã si stãpâna seductiei. Bãrbatul-obiect nu este decât un subiect despuiat, gol, orfelin al dorintei, visând la o stãpânire pierdutã – nici subiect nici cu adevãrat obiect al dorintei, ci doar instrumentul mitic al unei libertãti crude.

141. Ceva în femeie ignorã posesia. Ceva în obiect ignorã posesia. Posesia este preocuparea si orgoliul subiectului, dar nu si a obiectului, cãruia nu-i pasã. Obiectul vrea sã seducã.

142. Diferenta este serioasã, indiferenta este ironicã.

143. Multiplicarea cu nouã a juisãrii feminine nu este decât multiplicarea ironicã a dorintei bãrbatului. Aceastã situatie demonstrazã cã femeia nu este decât extazul ironic al dorintei bãrbatului.

144. Fantasma cea mai profundã a dragostei fizice si mentale nu este posesia, ci metamorfoza, transfigurarea sexualã. Dragostea este obsesia enigmei sexului diferit. Toate copulatiile vizeazã atingerea celuilalt sex, integrarea în alteritate prin divinatie.

145. Aici este poate secretul oricãrei seductii: acela de a oferi frumusetii o oglindã deformantã în care aceasta este în sfârsit eliberatã de frumusetea ei, de libertatea ei, de imaginea ei, de asemãnarea ei.

146. A seduce ceea ce ai adus pe lume este, în versiunea banalã, crima prin excelentã. Dar în ordinea cea mai profundã a lucrurilor, incestul este obligatoriu. Trebuie sã seduci ceea ce ai adus pe lume. Poate cã dimpotrivã, faptul de a fi fost adus pe lume si de a aduce în continuare este crima prin excelentã, care trebuie sã fie rezolvatã, rãscumpãratã, expiatã prin faptul initiatic de a seduce si de a fi sedus. Iar aceastã seductie este întotdeauna mai mult sau mai putin incestuoasã cãci, dupã imaginea incestului, este o formã exotericã te atrage în secret, si nu doar în cel al vietii, îti dã un destin, si nu doar o existentã.

147. Incestul nu ia nastere dintr-o dorintã, nici din interdictia unei dorinti, nu porneste dintr-o pulsiune naturalã sau anti-naturã, nu are nimic libidinal, nu este fondat nici pe lege nici pe ordinea simbolicã. El exprimã aceastã regulã fundamentalã care vrea ca tot ceea ce a fost produs sã fie si sedus (sã fie initiat la disparitie dupã ce a fost initiat la existentã).

148. Destinul se profileazã în aceastã conjuncturã enigmaticã: secretul meu este în altã parte. Nimeni nu detine propriul secret, iar a crede contrariul este eroarea oricãrei psihologii, inclusiv cea a inconstientului.

149. În Witz cuvântul devine trãsãturã, el nu mai este semn ci vector pur al aparentei. Fragmente de limbaj necunoscute unul altuia, fãrã înlãntuire cauzalã, se întâlnesc ca prin miracol si descoperã cu încântare cã nu erau “nici unul nici celãlalt”. Termenii îsi smulg reciproc mãstile si nu se recunosc.

150. Pentru ca sã existe seductie, trebuie ca semnele sã functioneze în pofida vointei lor, ca în Witz, trebuie ca lucrurile sã fie absente lor însele.

151. Nu este suficient ca o istorie sã fie ilogicã si fãrã sens pentru ca sã fie si seducãtoare, mai trebuie ca ea sã fie semn într-un mod ininteligibil.

152. Psihanaliza a privilegiat un aspect al vietii noastre, si ne-a ascuns pe celãlalt. Ea a supraevaluat una din nasterile noastre, cea biologicã si genitalã, dar a uitat-o pe cealaltã, nasterea initiaticã.

153. Singurii bolnavi sunt cei ai seductiei, cei cãrora acest eveniment fãrã precedent nu li s-a întâmplat, cei care n-au cunoscut a doua nastere, cea initiaticã, cea care inaugureazã destinul si ne scoate din istorie. Acesti bolnavi rãmân în istoria oedipianã si sunt destinati cu totii psihanalizei.

154. Dacã psihanaliza (Legea, Tatãl, etc.) ne smulge din dorinta fuzionalã a Mamei si ne redã suveranitatea propriei noastre dorinti, seductia este ceea ce ne smulge propriei dorinti pentru a ne reda suveranitãtii lumii. Ea este ceea ce smulge fiintele sferei psihologice a fantasmei, refulãrii, celeilalte scene, pentru a le reda jocului vertiginos si superficial al aparentelor. Ea este ceea ce smulge fiintele regnului metaforei pentru a le reda celui al metamorfozelor. Ea este ceea ce smulge fiintele si lucrurile domniei interpretãrii pentru a le reda celei a divinatiei.

155. Psihanaliza este constiinta nefericitã a semnului. Ea transformã orice semn în simbol, orice act în lapsus, orice discurs în semnificatie ascunsã, orice reprezentare în halucinatie a dorintei. Incredibil strabism al interpretãrii analitice. Împotriva puterii seducãtoare a gândirii, psihanaliza incarneazã atotputernicea pulsiunilor.

156. “Hazardul mã oboseste”, Dumnezeu.

157. Douã ipoteze despre hazard. Prima: toate lucrurile sunt chemate sã se întâlneascã, doar hazardul face ca ele sã nu se întâlneascã. A doua: toate lucrurile sunt risipite si indiferente unele fatã de altele, doar hazardul face ca ele sã se întâlneascã uneori.
Aceastã din urmã ipotezã este comunã. Cealaltã, paradoxalã, este mai interesantã.

158. Hazardul este cel care mentine lucrurile în dispersie aleatorie (acest lucru corespunde definitiei), sau el este cel care face ca lucrurile sã se întâlneascã din timp în timp? Acceptãm amebele sensuri concomitent. Lucrurile merg în virtutea hazardului – si hazardul le reuneste. Suntem ilogici.

159. Solutia ar fi poate asta: analiza modernã a pus în luminã de mult timp faliile unei explicatii deterministe a lumii, si a dat nastere unei lumi aleatorii în detrimentul cauzalitãtii obiective, a suscitat deci peste tot o viziune în termenii hazardului, si în acelasi timp a atras atentia asupra altor conexiuni, non-cauzale si mai secrete (psihanaliza de exemplu, si interepretarea ei slujindu-se de ipoteza inconstientului, au eliminat hazardul din lapsus, din actele ratate, din visuri si din nebunie). O altã necesitate, mai enigmaticã, a apãrut, si acesteia nimic nu-i scapã: predestinarea psihologicã sau structuralã, ordinea profundã a lucrurilor este inconstientã dar decretul ei nu eliminã mai putin hazardul. Astfel am substituit domniei cauzelor inteligibile nu hazardul, ci un mecanism de înlãntuire mai misterios. Hazardul ar corespunde astfel nu unei stãri provizorii de incapacitate a stiintelor de a explica totul, ci unei treceri de la o stare de determinism cauzal la un alt ordin, radical diferitã, de non-hazard de asemeni. Hazardul nu existã deloc.

160. Pentru ca hazardul sã existe, trebuie sã existe coincidenta, ca douã serii sã se întâlneascã, trebuie ca douã evenimente, doi indivizi, douã particule sã se poatã cumva întâlni. Chiar dacã probabilitatea acestei întâmplãri este infimã, trebuie ca aceastã conjunctie sã poatã avea loc, la fel cum, pentru ca sã existe cauzalitate, trebuie sã fie într-un anume fel o contiguitate între cauzã si efect.

161. Hazardul nu este decât aceastã libertate pe care o au corpurile, sau particulele de nivel microscopic, de a se misca indiferent cum într-un spatiu indiferentiat, si aceastã libertate, din punct de vedere simbolic, pe care o implicã pentru orice fiintã un spatiu inviolabil, este imundã si obscenã.

162. Materialismul occidental porneste de la ipoteza cã lumea este o materie brutã pradã miscãrilor aleatorii si dezordonate. Scena noastrã primitivã a lumii ar fi cea a unei materii moarte dacã vreun zeu n-ar veni sã-i dea un suflet, un sens sau o energie.

163. Dumnezeu este obosit de hazard, a spus un teolog a propos de interdictia jocurilor de noroc. Dar se poate recurge la ipoteza inversã asupra acestei fraze admirabile: Dumnezeu nu este obosit sã lupte împotriva hazardului, El este obosit pentru cã trebuie sã-l producã. Dumnezeu este cel care si-a asumat aceastã sarcinã de o eternitate, adevãrul e cã nu existã hazard, el trebuie produs si numai un zeu poate s-o facã, pentru cã e o sarcinã supraomeneascã.

164. Ipoteza sãracã: avem o lume haoticã împotriva cãreia trebuie sã luptãm cu înlãntuiri rationale. Ipoteza bogatã este infinit mai plauzibilã: avem o lume lipsitã cu totul de hazard, nimic nu este mort, nimic nu este inert, nimic nu este dezlãntuit, decorelat nici aleatoriu, totul dimpotrivã se înlãntuieste fatal sau admirabil, dar nu dupã legile înlãntuirilor rationale (acestea nu sunt nici fatale nici admirabile), cu dupã ciclul neîncetat al metamorfozelor, în înlãntuiri seducãtoare care sunt cele ale formelor si ale aparentelor. Vãzutã ca substantã lipsitã de energie, lumea trãieste în teroarea inertã a aleatoriului, si piere din cauza hazardului. Vãzutã ca ordine a aparentelor si a derulãrii fãrã sens, vãzutã ca eveniment pur, lumea este de o necesitate absolutã. Din acest ultim unghi, totul strãluceste de conexiuni, de seductie, nimic nu este izolat, nimic la întâmplare, corelatia este totalã. Problema e mai degrabã de a frâna, de a opri în unele puncte aceastã corelare totalã a evenimentelor. De a opri acest vertij al seductiei, aceastã înlãntuire a formelor unele în altele, aceastã ordine magicã (altii ar spune aceastã dezordine magicã) pe care o vedem apãrând sub forma secventelor sau a coincidentelor în lant (fericite sau nefericite, sub forma destinului).

165. Ordinea supraabundentã a semnificantului este cea a magiei (si a poeziei) – nu este ordinea hazardului nici a indeterminatului, departe de asta, este dimpotrivã o ordine reglatã, de o necesitate superioarã celei care regleazã acuplarea semnificantului cu semnificatul (aceasta din urmã complet arbitrarã). Lunga muncã de acuplare a semnificatilor cu semnificantii, care este munca ratiunii, frâneazã si rezoarbe oarecum aceastã profuziune fatalã. Seductia magicã a lumii trebuie sã fie redusã, chiar distrusã. Si va fi în ziua în care orice semnificant îsi va fi primit semnificatul sãu, atunci când totul va fi devenit sens si realitate. Atunci va avea loc, fireste, sfârsitul lumii. Literalemente lumea se va sfârsi atunci când toate înlãntuirile seducãtoare vor lãsa locul înlãntuirilor rationale.

166. Munca ratiunii nu este de a inventa înlãntuiri, relatii, sens – acestea existã în exces încã de la început. Dimpotrivã, munca ratiunii este de a inventa neutrul, indiferentul, de a sterge strãlucirea constelatiilor, a configuratiilor inseparabile pentru a face elemente izolate destinate apoi sã-si gãseascã o cauzã în rãtãcirea la întâmplare. Distrugerea neîncetatœ a aparentelor. Hazardul, adicã posibilitatea indeterminãrii elementelor, a indiferentei si a libertãtii lor, rezultã din aceastã destrãmare.

167. Pentru ca sã existe hazard, trebuie sã existe vid (puncte de pierdere a oricãrei substante si a oricãrei forme, intervale în care sã nu existe literalmente nimic). Nu este rodul hazardului cã inventarea hazardului si cea a vidului s-au fãcut concomitent în secolul al XVII-lea, de cãtre Pascal si Torricelli.

168. Omul modern a literalemente inventat aceste concepte neutre, aceste simulãri ale absentei: hazardul, vidul, care au dus la un univers fãrã legãturi, fãrã forme, fãrã destin, fãrã spatiu, fãrã continut – douã abstractii formale, fondatoare ale unei modernitãti din care fatalitatea si gratia divinã au început, în secolul al XVII-lea, sã se retragã.

169. În sfera jocului toatã strategia constã în provocarea unei dezescaladare a cauzelor rationale si o escaladare inversã a înlãntuirilor magice.

170. Sansa seamãnã cu catastrofa în aceea cã asteptãm de la ea sã se comporte dupã principiul bulgãrelui de zãpadã, sã strãluceascã de seductie. Nici una, nici alta nu au nimic în comun cu probabilitatea obiectivã.

171. Suntem cu totii jucãtori, adicã ceea ce noi sperãm cel mai mult este ca din când în când sã se desfacã înlãntuirile rationale si sã se instaleze, fie si pentru un scurt timp, o derulare nemaivãzutã de un alt ordin, o supralicitare miraculoasã a evenimentelor, o succesiune extraordinarã, parcã predestinatã în cele mai mici detalii, în care sã avem impresia cã lucrurile, pânã atunci mentinute artificial la distantã unele de altele prin contractul succesiunii si a cauzalitãtii, dintr-o datã, sã se regãseascã nu pradã hazardului, ci spontan convergente si concurând cu aceeasi intensitate prin înlãntuirea lor însãsi.

172. Cauza produce efectul, deci cauzele au întotdeauna un sens si un scop. Ele nu conduc niciodatã la catastrofã, pentru cã nu cunosc decât criza. Catastrofa este abolirea cauzelor. Ea submerge cauza sub efect, precipitã înlãntuirea cauzalã spre pierderea ei si duce lucrurile la aparitia lor purã, sau la disparitia lor.

173. Nu cauzele sunt cele ce conduc la catastrofã, ci aparentele, atunci când acestea se înlãntuiesc singure. Contrariu crizei, care este dezordinea cauzelor, catastrofa este delirul formelor si a aparentelor.

174. Nu existã hazard. Acesta ar caracteriza posibilitatea absolut incredibilã ca lucrurile, private de determinãrile si de cauzele lor, sã fie lãsate în voia lor, cu adevãrat libere si plutind într-un hiperspatiu aleatoriu, cu câteva vagi sanse de întâlniri de al treilea tip. Cam asta ni se rezervã la capãtul tuturor libertãtilor, în infernul molecular care ni se pregãteste.

175. Pe de altã parte, hazardul presupune cã nu existã altã înlãntuire posibilã în afara celei a cauzelor. Astfel, el e prosteste dincolo de necesitate: dacã lucrurile nu mai au cauzã, atunci ele nu mai sunt de nici un fel, si trebuie sã se reîntoarcã în ecuatia fortatã a probabilitãtilor. Lucrurile rãtãcesc asemeni unor suflete moarte în purgatoriul aleatoriului. Hazardul este pânã la urmã purgatoriul cauzalitãtii. Acolo unde sufletele asteaptã sã li se dea un corp, efectele asteaptã sã li se încredinteze o cauzã. Imediat înaintea infernului molecular în care, categoric, efectele vor fi pentru totdeauna desfiintate.

176. Dar lucrurile au alte înlãntuiri înaintea celor ale cauzelor ce le precedã. Fatalitatea, de exemplu. În fatalitate sau în destin, înlãntuirea, departe de a fi cea a cauzelor, este aceasta: semnul aparitiei lucrurilor este de asemeni cel al disparitiei lor.

177. Postmodernii preferã versiunea accidentalã a lumii (atunci când versiunea rationalã lipseste) versiunii fatale. Versiunea lor de dezordine aparentã a lumii este cea a hazardului si cea a accidentului. Or, se pare cã accidentul este extrem de rar, în pofida a ceea ce se crede, hazardul este de-a dreptul improbabil, în timp ce fatalitatea este foarte frecventã. De cele mai multe ori pierdem totul pe numãrul pe care am câstigat cândva, si nu numai la masa de joc. Veti spune: nu e de mirare, oamenii joacã întotdeauna acelasi numãr – dar tocmai asta este, nu e un hazard faptul cã joacã acelasi numãr.

178. A dori moartea cuiva este insuportabil din punct de vedere moral, dar ca aceastã moarte sã fie purul efect al hazardului este insuportabil din punct de vedere simbolic, lucru care este cu mult mai fundamental.

179. Ne repugnã profund o lume neutrã, pradã hazardului, deci inofensivã si lipsitã de sens, la fel ca si o lume unde totul ar fi guvernat de cauzele obiective – si una si alta, desi facile, nu rezistã imaginãrii fascinante a unui univers în întregime dominat de înlãntuirea divinã sau diabolicã a coincidentelor voite, asadar un univers în care noi seducem evenimentele, în care le inducem sau le provocãm prin puterea gândului, univers crud în care nimeni nu este inocent, mai ales nu tu, univers în care subiectivitatea noastrã ar fi dizolvatã (lucru pe care îl acceptãm cu plãcere) pentru cã s-ar rezorbi în automatismul evenimentelor, în derularea obiectivã.

180. Ne-ar place sã existe hazardul, non-sens-ul, deci inocenta, ne-ar place ca zeii sã continuie sã joace zaruri cu universul, dar preferãm sã existe peste tot suveranitate, cruzime, înlãntuire fatalã, preferãm ca evenimentele sã fie consecinta radicalã a gândirii. Ne place una dar preferãm alta. De asemeni, ne-ar place ca toate efectele sã se înlãntuiascã dupã cauza lor, dar preferãm sã existe în lume prin hazard si liberã coincidentã. Pur si simplu cred cã preferãm mai presus de toate înlãntuirea fatalã. Niciodatã determinismul nu va aboli hazardul. Dar nici un hazard nu va aboli vreodatã destinul.

181. Destinul este precesiunea efectului asupra cauzelor însele. Astfel, toate lucrurile sosesc înainte de a fi sosit, cauzele vin dupã. Uneori, aceleasi lucruri dispar înainte de a fi sosit, înainte de a se fi produs. Nu este loc pentru hazard aici, adicã pentru o substantã neutrã si indeterminatã.

182. Realul nu este decât coincidenta în timp a unui eveniment si a unei derulãri cauzale.

183. Catastrofa este întotdeauna în avans în raport cu o situatie normalã. Ea este un telescopaj, o instantaneizare bruscã a timpului, un seism care apropie marginile îndepãrtate ale timpului.

184. Ceea ce presimte acum stiinta ajunsã la limitele fizice si biologice ale exercitiului ei, este nu numai cã existã o plutire, o incertitudine, dar chiar o reversibilitate posibilã a legilor fizice. Aceasta este enigma absolutã: nu o ultraformulã oarecare sau o metaecuatie a universului (ceea ce era încã teoria relativitãtii), dar ideea cã orice lege poate sã se reversibilizeze (nu doar particula în antiparticulã, materia în antimaterie, dar chiar legile însele). Aceastã reversibilitate a existat ca ipotezã în toate marile metafizici, si este regula fundamentalã a jocului aparentelor, metamorfoza aparentelor împotriva ordinii ireversibile a timpului, a legii si a sensului. Este fascinant sã vezi stiinta ajungând la aceleasi ipoteze ca si metafizica, atât de contrarii propriei sale logici si proprei sale derulãri.

185. Asadar, nu cauzalitatea si nici determinismul, dar nici cauzalitatea flotantã, nici probabilitatea, nici incertitudinea, nici relativitatea nu vor avea ultimul cuvânt, ci reversul, reversibilitatea.

186. În ordinea înlãntuirilor puternic conventionale si perfect reglate, în ordinea înlãntuirilor vide de cea mai înaltã necesitate, ceremonia este echivalentul fatalitãtii. Înlãntuirea extaticã (purã) este ca si jocul: ceremonia nu are sens, ea are doar o regulã esotericã. Ea nu are sfârsit, pentru cã este initiaticã. În ea se exaltã ordinea definitiv factice si conventionalã a lumii, obiectivitatea ocultã care luceste în spatele subiectivitãtii aparentelor.

187. Se spune cã gândirea “sãlbaticã” subiectivizeazã tot, fãrã sã tinã cont de obiectivitatea lumii. Dar în realitate modernii si postmodernii, în spatele alibiului ratiunii obiective, subiectivizeazã totul, psihologizeazã totul, impun peste tot o subiectivitate ocultã.

188. Ceremonia pune capãt ocultismului subiectivitãtii moderne.

189. Semnele au cea mai mare intensitate acolo unde nu mai cer decât observanta purã, acolo unde împing la cel mai înalt nivel, ca regulile unui joc, arbitrariul si discriminarea. Nu diferenta, care are întotdeauna un sens, ci discriminarea, care este forma cu adevãrat riguroasã, care este acolo înainte de a fi sosit (deci perfect miraculoasã), care joacã rol de semn înainte de a avea un sens (deci perfect arbitrarã), ce se impune ca scop înainte de a fi justificatã (deci perfect injustã). Toate acestea pot sã parã postmodernilor, în dezordinea moralã, sentimentalã si democraticã în care trãiesc, perfect de nejustificat si deplin imoral – ei îsi rezervã demult toate mânia împotriva predestinãrii si a discriminãrii, cultivând în schimb cu dragoste finalitatea si diferenta – totusi în acest fel lucrurile si semnele oferã maximum de intensitate, de fascinatie si de plãcere.

190. Procesul care regleazã cursul lumii pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi întotdeauna mai grandios si mai fascinant decât cel al derulãrii cauzale. Procesul care ne furã libertatea si ne angajeazã în ciclul predestinãrii (fie si sub forma banalã a “sansei”) are mai multe sanse sã ne seducã decât cel al unei libertãti si al unei responsabilitãti care oricum sunt fãrã fundament. Decât sã trãim comicul unei libertãti în cãutare de fundament, mai bine tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferã în secret o ordine arbitrarã si crudã, care sã nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care sã nu stie ce vrea, în care sã fie fortat sã recunoascã faptul cã nu stie ce vrea – în primul caz este destinat determinãrii maxime, în al doilea indiferentei.

191. Întreaga seductie a ceremoniei este în violenta idolatricã, semiurgicã, barbarã, care se opune culturii sensului.

192. Ceremonia este sinonimã cu lentoarea, adicã tine de ordinea predestinãrii si a derulãrii regulate. Precipitarea tine de sacrilegiu. Trebuie lãsatã regulii timpul de a fi jucatã si gesturilor timpul de a se împlini. Trebuie lãsat timpului timpul de a dispãrea.

193. Frumusetea occidentalã este legatã fie de o caracteristicã a naturii si a expresiei (frumusete a caracterului), fie de o caracteristicã a modei (dominantã a modelelor succesive, idealitate a cutãrei trãsãturi la cutare moment, etc.). Naturalisatã si modelizatã, ea presupune o distinctie a frumosului si a urâtului (si mai recent un santaj asa feroce la frumusete). Trãsãturile orientale, dimpotrivã, fãrã a lua în calcul cã implicã mai putin chipul cât ceremonia gestualã a întregului corp, sunt trãsãturi ale rasei, deci arbitrare si conventionale, în opozitie cu estetica noastrã naturalistã si expresionistã, iar prin asta dobândesc o frumusete cu mult mai extraordinarã, cea a unei morfologii rituale egale pentru toti. Aceeasi frumusete se aflã si pe fetele bãrbatilor si pe cele ale femeilor, într-un anume fel nimeni nu este urât, pentru cã toti tin de acelasi desen. În comparatie cu asta, frumusetea occidentalã cu individuatia ei dupã modele hibride apare extraordinar de vulgarã. Jocul semnificantilor morfologici ai rasei este cu mult mai puternic de departe fatã de valorile estetice semnificate de cultura noastrã.

194. Postmodernitatea plaseazã legea moralã înaintea semnelor. Jocul formelor conventionale este considerat ipocrit si imoral: noi îi opunem “politetea inimii”, adicã impolitetea radicalã a dorintii. Postmodernitatea crede în schimb si în sinceritatea schimbului, într-un adevãr natural al sentimentelor si al afectelor. Crede într-un adevãr ascuns al raporturilor de fortã, ale cãror semne ar fi superstructura expresivã, întotdeauna suspecte de deturnare a realitãtii si a mistificãrii constiintelor. Ea crede într-un adevãr sexual ascuns al corpurilor, cãruia acesta nu este decât suprafata de descifrare. Postmodernitatea crede într-un primat al unei energii informale, sau al unei profunzimi a sensului (legea înscrisã în adâncul inimilor), destinat sã-si facã un drum dincolo de confuzia superficialã a semnelor. În cele din urmã, postmodernitatea este gata sã transgreseze codurile stabilite pentru a face sã strãluceascã Legea si Adevãrul.

195. Semnele politetii devin conventie arbitrarã tocmai pentru cã postmodernii vor sã substituie arbitrariului regulii necesitatea Legii. E ca si cum cineva ar încerca sã încarce cu reprobare moralã regulile jocului de sah.

196. Legea înscrisã în cer nu este cea a schimbului. Ar fi mai degrabã cea a aliantei, pactul aliantei si cel al înlãntuirilor seducãtoare.

197. O înlãntuire seducãtoare este cea care evitã promiscuitatea cauzei si a efectului. Semnele nu stabilesc între ele un contract de schimb, ci un pact de aliantã.

198. Destinul, în sensul unei forme ineluctabile si recurente de derulare a semnelor si a aparentelor, a devenit o formã ciudatã si inacceptabilã. Postmodernii nu mai vor un destin, ei vor o istorie. Or, ceremonia era imaginea destinului.

199. Nu se pune problema sã se reabiliteze politetea ca functie socialã. Atunci când politetea nu mai este decât asta, ea e într-adevãr ridicolã si absurdã, precum resurectia yogãi ca disciplinã psiho-dieteticã sau reciclarea artelor martiale în coregrafia lui Bejart. Drepturile individului, pulsiunile, expresia liberã, eliberarea cuvântului au pus capãt unui ceremonial ce devenis inutil.

200. Ceea ce a fascinat întotdeauna oamenii este dublul miracol al aparitiei lucrurilor si al disparitiei lor.

201. Postmodernitatea, dupã ce a jucat totul pe cartea modului de productie si a epuizat iluzia lumii, este confruntatã cu aparitia si disparitia lucrurilor fãrã nici o capacitate ceremonialã.

202. Postmodernitatea, pentru a justifica aparitia lucrurilor, se vede fortatã sã invoce o energie productivã, o energie pulsionalã, iar pentru moarte invocã o pulsiune a mortii.

203. Destinul fundamental nu este de a exista si de a trãi, asa cum se crede, ci de a apãrea si de a dispãrea. Aceste douã lucruri sunt singurele care ne fascineazã. Doar aici existã o scenã si un ceremonial.

204. Benjamin spunea cã atât corpurile cât si semnele se lovesc între ele atunci când si-au pierdut aura ceremonialã. Diferenta este sensibilã pânã si în deplasarea multimilor, a maselor: în timp ce în spatiul occidental al metroului, al orasului, al pietei, oamenii se lovesc, îsi disputã spatiul, sau cel putin evitã traiectoria celuilalt, într-o promiscuitate agresivã, multimile din Orient, sau dintr-un suk arab, stiu sã se deplaseze altfel, sã alunece cu presentiment (sau prevenire), sã menajeze, chiar într-un loc restrâns, spatiile interstitiale despre care vorbea mãcelarul lui Tchouang-Tseu, si în care lama cutitului sãu trecea fãrã efort. Iar asta nu este o chestiune de frontierã între corpuri, pe care ne fortãm s-o marcãm prin spatii “libere” sau teritorii individuale, este consecinta unui spatiu ceremonial, al unui spatiu de distributie sacrã care regleazã aparitia corpurilor unele pentru altele. Ceremonia este un univers tactil, fãcut pentru a mentine corpurile la distanta potrivitã, si pentru a face sensibilã aceastã distantã, care este cea a gestualului reglat si a aparentei. Douã corpuri care se lovesc între ele, care se socheazã, sunt obscene, impure. Douã lucruri care întrã în contact direct, de orice fel ar fi el, douã cuvinte, sau douã semne care se acupleazã pur si simplu (fãrã ca o conexiune superioarã sã se suprapunã) sunt impure. Promiscuitatea este cea a cadavrului în contact cu pãmântul, a excrementelor între ele. Discriminarea e necesarã, dacã nu universul devine mizerabil, si de o violentã perfect inutilã: cea a confuziei.

205. Moda este o formã de eliberare a corpurilor si a vesmintelor într-un joc combinatoric, si din ce în ce mai aleatoriu. Podoaba este o constrângere ceremonialã eventual imuabilã. Ea face parte din universul tactil, imanent, initiatic, al ceremoniei.

206. Moda tine de universul modern, mobil, exoteric, al privirii si al reprezentãrii. Ea relevã un capriciu al dorintei si al formelor, o dorintã esteticã si politicã de distinctie, semnele modei sunt distinctive si joacã dupã un cod care este codul universal al modei, ele intrã în concertul subiectivitãtii moderne, se opun rigorii arhaice, atemporale, discriminatorii, a podoabei.

207. Acolo unde nu existã confuzie, nu existã nici promiscuitate. Rolul tuturor ritualurilor nu este de a conjura “violenta originalã” (liturghia nefiind un catharsis!), cum nici teoria nu este fãcutã pentru a dialectiza si universaliza conceptele – dimpotrivã, atât ceremoniile cât si teoriile sunt violente. Ambele sunt fãcute pentru a împiedica lucrurile si conceptele sã se atingã oricum, pentru a produce discriminare, pentru a redistinge ceea ce s-a confundat. Teoriile luptã împotriva promiscuitãtii conceptelor, iar ceremoniile separã pe cel initiat de ceilalti (cãci ele sunt întotdeauna initiatoare), ceea ce se înlãntuie dupã niste reguli de ceea ce nu (cãci ele sunt întotdeauna ordonatoare), ceea ce se exaltã si se distruge dupã aparente de ceea ce se produce dupã sens (cãci ele sunt întotdeauna sacrificiale).

208. Când semnele nu mai tin de un destin, ci de o istorie, nu mai sunt ceremoniale. Ele au în spate sociologia, semiologia, psihanaliza, nu mai sunt rituale. Si-au pierdut puterea de metamorfozã imanentã actului ceremonial. Sunt mai aproape de adevãr si au pierdut puterea iluziei. Sunt mai aproape de real, de scena postmodernã a realului, si au pierdut teatrul cruzimii.

209. Poate cã nu existã decât o singurã strategie fatalã si numai una: teoria. Si fãrã îndoialã singura diferentã dintre o teorie banalã si o teorie fatalã este cã în prima subiectul se crede întotdeauna mai smecher decât obiectul, în timp ce în cealaltã obiectul este întotdeauna considerat mai istet, mai cinic, mai genial decât subiectul, pe care îl asteaptã ironic la momentul potrivit. Metamorfozele, vicleniile, strategiile obiectului depãsesc întelegerea subiectului. Obiectul nu este nici dublul nici refulatul subiectului, nici fantasma, nici halucinatia sa, nici oglinda, nici reflexul sãu, ci are strategia sa proprie, este detinãtorul unei reguli a jocului impenetrabilã pentru subiect, nu pentru cã ar fi profund misterioasã, ci pentru cã este infinit de ironicã.

210. Postmodernii confundã fatalul cu tâsnirea refulatului, dar ordinea fatalitãtii este antiteticã celei a refulãrii.

211. Obiectul scapã metafizicii postmoderne, care încearcã sã distileze Binele si sã filtreze Rãul. Obiectul este translucid în raport cu Rãul. Din aceastã cauzã el dovedeste o servitute voluntarã si se plieazã cu plãcere, ca si natura, la orice lege i se impune. Duplicitatea profundã a obiectului poate fi vãzutã în ordinea politicã si socialã a postmodernitãtii. Existã însã o enigmã legatã de servitutea voluntarã a obiectului: supunerea este o strategie banalã, care nu se cere explicatã, cãci ea contine în secret o nesupunere fatalã în raport cu ordinea simbolicã.

212. Principiul Rãului nu existã ca instantã misticã si transcendentã, ci ca voalare a ordinii simbolice, ca rapt, viol si malversatie ironicã a ordinii simbolice. Exact în aceastã privintã obiectul este translucid în raport cu principiul Rãului: spre deosebire de subiect, el este prost conductor al ordinii simbolice si bun conductor al fatalitãtii, adicã al obiectivitãtii pure, suverane si ireconciliabile, imanente si enigmatice.

213. Nu Rãul este interesant, ci spirala mai rãului.

214. Utopiei Judecãtii de Apoi, complementarã botezului originar, i se opune vertijul simulãrii, rãpirea luciferianã a ex-centricitãtii originii si a sfârsitului.

215. Metafizica nu lasã sã se filtreze decât radiatiile pozitive, ea vrea sã facã din lume o oglindã a subiectului, o lume a formelor distincte de dublul lor, de umbra lor, de imaginea lor: acesta este principiul Binelui. În timp ce obiectul este întotdeauna fetis, fals, artificial, pãcãlealã, tot ce incarneazã abominabila mixitate a unui lucru cu dublul sãu magic si artificial, si pe care nici o religie a transparentei si a oglinzii nu va veni vreodatã s-o rezolve: acesta este principiul Rãului.

216. Postmodernii nu cautã sã se amuze, ei cautã o distractie fatalã. Prea putin conteazã plictiseala, esentialã este supraplictiseala: tot ce e exagerat este salvator, este extazul. Se poate ajunge la aprofundarea extaticã a orice.

217. Altã formã de cinism fundamental al postmodernilor: aceastã vointã de spectacol si de iluzie, opusã oricãrei vointe de cunoastere si de putere. Chiar Revolutia nu are loc decât dacã spectacolul ei este posibil.

218. Dacã ceva mai protejeazã postmodernitatea, este faptul cã în cazul unei conflagratii nucleare evenimentul riscã sã se dovedeascã mai puternic decât spectacolul. Postmodernii ar accepta sã disparã fizic, dar nu vor sã sacrifice spectacolul disparitiei lor (afarã doar dacã nu gãsesc un spectacol similar într-o altã lume). Pulsiunea spectacolului este mai puternicã decât instinctul de conservare, putem conta linistiti pe asta.

219. Nimeni nu stie ce este o strategie, nefiind suficiente mijloace în lume pentru a putea dispune de scopuri. Asadar, nimeni nu este capabil sã articuleze un proces final.

220. Seductia este fatalã, este efectul unui obiect suveran care recreazã în noi tulburarea originalã si cautã sã ne surprindã. În schimb, fatalitatea este seducãtoare, ca si descoperirea regulii ascunse a jocului. Descoperirea regulii unui joc este ametitoare si compenseazã dinainte pierderile cele mai crude.

221. Lévi-Strauss spunea cã ordinea simbolicã ne-a pãrãsit pentru a fi înlocuitã de istorie. Canetti a spus ulterior cã istoria însãsi s-a retras. Postmodernilor nu le-a mai rãmas decât sã treacã alãturi de obiect, de efectele lui exocentrice si pretioase, de efectele lui fatale (fatalitatea nefiind decât libertatea absolutã a efectelor).

222. În cele din urmã, totul se rezumã la a presupune fie si o singurã clipã cã existã un sens fatal si enigmatic al ordinii lucrurilor.
În orice caz, existã ceva stupid în situatia postmodernitãtii. Existã ceva stupid în evenimentul brut, la care destinul nu poate sã nu fie sensibil. Existã ceva stupid în formele actuale ale adevãrului si ale obiectivitãtii fatã de care o ironie superioarã nu poate sã nu fie miloasã.