Vom lua în consideraţie acum, de o manieră mai deosebită, unul dintre principalele aspecte ale opoziţiei care există acum între spiritul oriental şi spiritul occidental, şi care este, în linii mari, cea dintre spiritul tradiţional şi spiritul antitradiţional, aşa cum am explicat-o. Dintr-un anume punct de vedere, care este de altminteri unul dintre cele mai fundamentale, această opoziţie apare ca cea dintre contemplaţie şi acţiune, sau, pentru a fi şi mai exacţi, ca ţinând de locurile respective pe care trebuie să le atribuim unuia sau altuia dintre aceşti doi termeni. Acestea pot fi înfăţişate, în raportul lor, în mai multe moduri. Este vorba într-adevăr despre două contrarii, aşa cum par a fi considerate cel mai adesea, sau ar fi mai degrabă două complementare, sau ar exista între ele o relaţie nu de coordonare, ci de subordonare? Acestea sunt diferitele aspecte ale problemei, şi aceste aspecte se raportează la tot atâtea puncte de vedere, de importanţă foarte inegală de altminteri, dar fiecare dintre ele poate fi justificat din câteva privinţe şi corespunde unui anume nivel al realităţii.
Înainte de toate, punctul de vedere cel mai superficial, cel mai exterior dintre toate, este cel care constă în a opune pur şi simplu una împotriva celeilalte contemplaţia şi acţiunea, ca două contrarii în sensul propriu al acestui cuvânt. Opoziţia, într-adevăr, există într-adevăr în aparenţe, este incontestabil. Şi totuşi, dacă ar fi absolut ireductibilă, ar exista o incompatibilitate completă între contemplaţie şi acţiune, care astfel nu ar putea niciodată să fie reunite. Or, de fapt, nu este câtuşi de puţin aşa. Nu există, cel puţin în cazurile normale, un popor, nici chiar poate un individ, care să poată să fie în exclusivitate contemplativ sau în exclusivitate activ. Ceea ce este adevărat, este că există două tendinţe dintre care una sau cealaltă domină aproape cu necesitate, astfel încât dezvoltarea uneia pare să se efectueze în detrimentul celeilalte, pentru simplul motiv că activitatea umană, înţeleasă în sensul ei cel mai general, nu se poate exersa în egală măsură concomitent în toate domeniile şi în toate direcţiile. Tocmai acest lucru dă aparenţa unei opoziţii, dar trebuie să există o conciliere posibilă între aceste contrarii sau aşa-zis contrarii. Şi, în rest, acelaşi lucru poate fi spus despre toate contrariile, care îşi pierd caracterul imediat ce, pentru a fi privite, perspectiva adoptată este mai sus de un anume nivel, cel în care opoziţia lor îşi are întreaga realitate. Cine spune opoziţie sau contrast spune, prin chiar acestea, dizarmonie sau dezechilibru, adică ceva care, am indicat-o deja suficient, nu poate exista decât dintr-un punct de vedere relativ, particular şi limitat.
Considerând contemplaţia şi acţiunea ca fiind complementare, perspectiva este deci deja mai profundă şi mai adevărată decât precedenta, pentru că opoziţia se găseşte conciliată şi anulată în ea, cei doi termeni echilibrându-se într-un anume fel unul prin celălalt. Ar fi vorba atunci, se pare, de două elemente la fel de necesare, care se completează şi se sprijină reciproc, şi care constituie dubla activitate, interioară şi exterioară, a unei singure şi aceleiaşi fiinţe, fie că este vorba despre fiecare om luat în parte sau umanitatea înfăţişată din punct de vedere colectiv. Această concepţie este cu siguranţă mai armonioasă şi mai satisfăcătoare decât prima. Cu toate acestea, dacă ar rămâne în exclusivitate la ea, cineva ar putea fi tentat, în virtutea corelaţiei stabilite astfel, să plaseze pe acelaşi plan contemplaţia şi acţiunea, astfel încât nu ar avea decât să se străduiască să ţină pe cât posibil balanţa egală între ele, fără ca vreodată să ridice întrebarea unei superiorităţi oarecare a uneia în raport cu cealaltă. Şi ceea ce arată bine că un asemenea punct de vedere este încă insuficient, este că această chestiune a superiorităţii se pune dimpotrivă efectiv şi s-a spus întotdeauna, oricare ar fi sensul în care s-a voit rezolvarea chestiunea care contează în această privinţă, în rest, nu este cea a unei predominenţe de fapt, care este, până la urmă, o problemă de temperament sau de rasă, ci ceea a ce s-ar putea numi o predominanţă de drept. Şi cele două lucruri nu sunt legate decât până la un anume punct.
Fără îndoială, recunoaşterea superiorităţii uneia dintre cele două tendinţe va incita la dezvoltarea ei în cel mai înalt grad, în defavoarea celeilalte. Dar, în practică, nu este mai puţin adevărat că locul pe care-l vor ocupa contemplaţia şi acţiunea în ansamblul vieţii unui om sau a unui popor va rezulta întotdeauna în mare parte din natura proprie a acestuia, căci trebuie în această privinţă să se ţină cont de posibilităţile particulare ale fiecăruia. Este evident că aptitudinea pentru contemplare este mai răspândită şi mai amplu dezvoltată la orientali. Probabil în nici o ţară ea nu e la nivelul la care este în India, şi din această cauză aceasta poate fi considerată drept reprezentarea prin excelenţă a ceea ce am numit spiritul oriental. Dimpotrivă, este incontestabil faptul că, în mod general, aptitudinea pentru acţiune, sau tendinţa care rezultă din această aptitudine, este cea care predomină la popoarele occidentale, în ceea ce priveşte marea majoritate a indivizirilor, şi care, chiar dacă această tendinţă n-ar fi exagerată şi deviată aşa cum este acum, ar subzista totuşi, astfel încât contemplaţia n-ar putea niciodată să fie în cazul lor decât ocupaţia unei elite mult mai restrânse. Din această cauză se spune în mod curent în India că, dacă Occidentul ar reveni la o stare normală şi ar poseda o organizare socială autentică, s-ar găsi în el fără îndoială mulţi Ksatriya, dar puţini Brahmani [1].
Însă ar fi suficient dacă elita intelectuală s-ar constitui în mod efectiv şi supremaţia ei ar fi recunoscută, pentru ca totul să reintre în ordine, căci puterea spirituală nu este câtuşi de puţin bazată pe număr, a cărui lege este cea a materiei. Şi de altminteri, să se remarce bine, în antichitate şi mai ales în evul mediu, dispoziţia naturală pentru acţiune, existentă la Occidentali, nu-i împiedica totuşi să recunoască superioritatea contemplaţiei, adică a inteligenţei pure. De ce lucrurile stau altfel în epoca modernă? Oare din cauză că occidentalii, dezvoltându-şi peste limită facultăţile de acţiune, au ajuns la pierderea intelectualităţii, încât, pentru a se consola, au inventat teorii care afirmă că acţiunea este superioară a orice şi ajung chiar, cu “pragmatismul”, la negarea faptului că există ceva valabil în afara ei, sau dimpotrivă acest mod de a vedea lucrurile, devenind dominant, a adus cu sine atrofia intelectuală pe care o constată azi?
În ambele ipoteze, şi de asemenea în cazul destul de probabil în care adevărul s-ar găsi într-o combinaţie a celor două, rezultatele sunt exact aceleaşi: în punctul în care au ajuns lucrurile, este exact momentul să se reacţioneze, şi aici, s-o mai spunem o dată, Orientul poate veni în ajutorul Occidentului, dacă acesta chiar o doreşte, nu pentru a-i impune concepţii care-i sunt străine, aşa cum unii par să se teamă, ci pentru a-l ajuta să-şi regăsească propria tradiţie al cărei sens l-a pierdut.
S-ar putea spune că antiteza dintre Orient şi Occident, în starea prezentă de lucruri, constă în aceea că Orientul menţine superioritatea contemplaţiei asupra acţiunii, în vreme ce Occidentul modern afirmă dimpotrivă superioritatea acţiunii asupra contemplaţiei. Aici, nu mai este vorba, ca atunci când vorbeam doar despre opoziţie sau de complementaritate, deci de un raport de coordonare între cei doi termeni, nu mai este vorba, spunem noi, despre puncte de vedere dintre care fiecare poate avea raţiunea lui de a fi şi să fie acceptat cel puţin ca expresie a unui anume adevăr relativ. Un raport de subordonare fiind ireversibil prin însăşi natura sa, cele două concepţii sunt realmente contradictorii, deci exclusive una în raport cu cealaltă, astfel încât în mod obligatoriu, imediat ce se admite că există efectiv subordonare, una este adevărată şi cealaltă falsă.
Înainte de a merge până în ultimele detalii ale chestiunii, să mai remarcă că, în vreme ce spiritul care s-a menţinut în Orient este într-adevăr cel din toate timpurile, aşa cum spuneam mai sus, celălalt spirit nu a apărut decât într-o epocă mai recentă, ceea ce, dincolo de orice altă consideraţie, poate deja să dea de gândit că este ceva anormal. Această impresie este confirmată de către exageraţia însăşi în care cade, conform tendinţei care îi este proprie, spiritul occidental modern, care, nemulţumit cu proclamarea cu orice ocaţie a superiorităţii acţiunii, a ajuns la a face din ea preocuparea lui exclusivă şi la negarea oricărei valori a contemplaţiei, căreia îi ignoră de altminteri complet adevărata natură. Dimpotrivă, doctrinele orientale, care afirmă atât de clar cât este posibil superioritatea sau chiar transcendenţa contemplaţiei în raport cu acţiunea, nu-i acordă mai puţin acesteia locul legitim şi recunosc importanţa ei în ordinea contingenţelor umane [2].
Doctrinele orientale, şi de asemenea vechile doctrine occidentale, sunt unanime în a afirma că contemplaţia este superioară acţiunii, aşa cum imuabilul este superior schimbării [3]. Acţiunea, nefiind decât o modificare tranzitorie şi momentană a fiinţei, nu ar putea avea în ea însăşi principiul său şi raţiunea sa suficientă. Dacă nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie. Şi principiul din care îşi extrage întreaga realitate de care este susceptibilă, şi existenţa şi posibilitatea sa însăşi, nu se poate găsi decât în contemplaţie sau, dacă preferăm, în cunoaştere, căci, în fond, aceşti doi termeni sunt sinonimi sau cel puţin coincid, cunoaşterea însăşi şi operaţiunea prin care este atinsă neputând în niciun fel să fie separate [4]. În egală măsură, schimbarea, în accepţiunea ei cea mai generală, este neinteligibilă şi contradictorie, adică imposibilă, fără un principiu de unde începe şi care, prin faptul însuşi că este principiul său, nu poate să-i fie supus, deci este în mod negreşit imuabil. Şi din această cauză, în antichitatea occidentală, Aristotel afirmase necesitatea “motorului imobil” al tuturor lucrurilor. Acest rol de “motor imobil” este jucat tocmai de cunoaştere în raport cu acţiunea. Este evident că aceasta aparţine în întregime lumii schimbării, a “devenirii”. Doar cunoaşterea permite ieşirea din această lume şi a limitaţiilor care-i sunt inerente, şi, atunci când atinge imabilul, ceea ce este cazul cunoaşterii principale sau metafizice care este cunoaşterea prin excelenţă, ea însăşi posedă imutabilitatea, căci orice cunoaştere adevărată este în mod esenţial identificare cu obiectul său. Tocmai acest lucru îl ignoră occidentalii moderni, care, în materie de cunoaştere, nu mai au în vedere decât o cunoaştere raţională şi discursivă, deci indirectă şi imperfectă, ceea ce am putea numi o cunoaştere prin reflexie, şi care chiar, din ce în ce mai mult, nu apreciază această cunoaştere inferioară decât în măsuraîn care ea poate servi imediat unor scopuri practice. Angajaţi în acţiune într-atât încât neagă tot ceea ce o depăşeşte, nu-şi dau seama că acţiunea însăşi degenerează astfel, din lipsă de principiu, într-o agitaţie pe cât de vană pe atât de sterilă.
Acesta este, într-adevăr, caracterul cel mai vizibil al epocii moderne: nevoie de agitaţie neîncetată, de schimbare continuă, de viteză din ce în ce mai mare precum cea cu care se derulează evenimentele înseşi. Dispersarea în multiplicitate, şi într-o multiplicitate care nu mai este unificată de conştiinţa niciunui principiu superior. În viaţa curentă ca şi în “concepţiile ştiinţifice”, analiza împinsă la extrem, fragmentarea indefinită, o veritabilă dezagregare a activităţii umane la toate nivelurile în care ea se mai poate exersa. Şi de aici inacapacitatea sintezei, imposibilitatea oricărei concentrări, atât de frapantă în ochii orientalilor. Acestea sunt consecinţele naturale şi inevitabile ale unei materializări din ce în ce mai accentuate, căci materia este în mod esenţial multiplicitate şi divizare, şi din această cauză, s-o spunem în treacăt, tot ceea ce-şi are originea din ea nu poate conduce decât la lupte şi la conflicte de orice fel, între popoare şi între indivizi.
Cu cât mai mult are loc scufundarea în materie, cu atât mai mult elementele de diviziune şi de opoziţie se accentuează şi se amplifică. Invers, cu cât mai mult se va urca spre spiritualitatea pură, cu atât se produce apropierea de unitate, care nu poate fi pe deplin realizată decât prin conştientizarea principiilor universale.
Ceea ce este cel mai ciudat, este că mişcarea şi schimbarea sunt pe deplin căutate pentru ele însele, şi nu în vederea unui scop oarecare spre care pot conduce. Şi acest fapt rezultă în mod direct din absorbirea tuturor facultăţilor umane de către acţiunea exterioară, căreia îi semnalam adineaori caracterul momentan. Dispersarea înfăţişată sub un alt aspect, şi într-un stadiu mai accentuat, am putea spune, ca o tendinţă spre instantaneitate, având ca limită o stare de pur dezechilibru, care, dacă ar putea fi atins, ar coincide cu disoluţia finală a acestei lumi – acesta este unul dintre semnele cele mai clare ale ultimei perioade din Kali-Yuga.
Sub acest raport de asemenea, acelaşi lucru se produce la nivel ştiinţific: este cercetarea de dragul cercetării, mult mai mult decât pentru rezultatele parţiale şi fragmentare cu care se sfârşeşte. Este succesiunea din ce în ce mai rapidă de teorii şi de ipoteze fără fundament, care, de-abia edificate, se năruiesc pentru a fi înlocuite cu altele care vor dura şi mai puţin, veritabil haos în mijlocul căruia ar fi inutil să se caute câteva elemente pe deplin dobândite, în afara unei monstruoase acumulări de fapte şi de detalii care nu pot dovedi nimic, nici însemna ceva. Vorbim aici, bineînţeles, de ceea ce priveşte punctul de vedere speculativ, în măsura în care el mai subzistă. În ceea ce priveşte aplicaţiile practice, există dimpotrivă rezultate incontestabile, şi acest lucru se înţelege fără dificultate, pentru că aceste aplicaţii se raportează imediat la domeniul material, şi acest domeniu este tocmai singurul în care omul modern se poate lăuda cu o reală superioritate. Trebuie deci să se mizeze pe faptul că descoperirile sau mai degrabă invenţiile mecanice şi industriele se vor dezvolta şi se vor înmulţi, din ce în ce mai rapid şi ele, până la sfârşitul epocii actuale. Şi cine ştie dacă, cu pericolele distrugerii pe care le poartă în ele însele, nu cumva ele vor fi unul dintre principalii agenţi ai ultimei catastrofe, dacă lucrurile ajung până într-acolo încât ea nu va putea fi evitată?
În orice caz, este foarte răspândită impresia că nu mai este, în starea actuală, nici o stabilitate. Dar, în vreme ce unii simt pericolul şi încearcă să reacţioneze, cei mai mulţi dintre contemporanii noştri se complac în dezordinea pe care o vad ca pe o imagine exteriorizată a propriei lor mentalităţi. Există, într-adevăr, o corespondenţă exactă între o lume în care totul pare să fie “devenire” pură, în care nu mai există niciun loc pentru imuabil şi permanent, şi starea de spirit a oamenilor care reduc orice realitate la aceeaşi “devenire”, ceea ce implică negaţia adevăratei cunoaşteri, adică principiile transcendente şi universale. Se poate merge chiar mai departe: este negaţia oricărei cunoaşteri reale, la orice nivel ar fi, chiar şi cel relativ, pentru că, aşa cum indicam mai sus, relativul este ininteligibil şi imposibil fără absolut, contingentul fără necesar, schimbarea fără imuabil, multiplicitatea fără unitate. “Relativismul” conţine o contradiţie în el însuşi, şi, când se doreşte reducerea întregului la schimbare, ar trebui să se ajungă în mod logic la negarea existenţei înseşi a schimbării. În fond, argumentele faimoase ale lui Zenon din Eleea nu aveau alt sens. Trebuie spus, într-adevăr, că teoriile de tipul celor despre care este vorba nu sunt în exclusivitate proprii timpurilor moderne, căci nu trebuie nimic exagerat. Se pot găsi câteva exemple similare în filosofia greacă, şi cazul lui Heraclit, cu a sa “curgere universală”, este cel mai cunoscut în această privinţă. Chiar aceasta a fost ceea ce i-a adus pe eleaţi la respingerea acestor concepţii, la fel ca şi pe cele ale atomiştilor, printr-un fel de reducere la absurd. În India însăşi, s-a întâlnit ceva comparabil, dar, bineînţeles, dintr-un alt punct de vedere decât cel al filosofiei. Anumite şcoli buddhiste, într-adevăr, prezentară acelaşi caracter, căci una dintre tezele lor principale era cea a “disoluţiei tuturor lucrurilor” [5]. Doar că aceste teorii nu erau pe vremea aceea decât excepţii, şi asemenea revolte împotriva spiritului tradiţional, care au putut să se producă în vremea în vremea întregii Kali-Yuga, nu aveau până la urmă decât o influienţă destul de limitată. Ceea ce este nou, este generalizarea unor asemenea concepţii, aşa cum o constatăm în occidentul contemporan.
Trebuie să menţionă de asemenea că “filosofiile devenirii”, sub influienţa ideii foarte recente de “progres”, au luat la moderni o formă specială, pe care teoriile de acelaşi tip nu o avuseseră niciodată la cei din vechime. Această formă, susceptibilă de altminteri de multiple versiuni, este ceea ce se poate desemna, la modul general, prin numele de “evoluţionism”. Nu vom reveni asupra a ceea ce am spus deja în altă parte asupra acestui subiect. Vom reaminti doar că orice concepţie care nu admite nimic altceva decât “devenirea” este în mod necesar, prin acest lucru însuşi, o concepţie “naturalistă”, implicând ca atare o negaţie formală a ceea ce este dincolo de natură, adică de domeniul metafizic, care este domeniul principiilor imuabile şi eterne. Vom semnala de asemenea, în legătură cu teoriile metafizice, că ideea bergsoniană a “duratei pure” corespunde cu exactitate dispersiei în instantaneu despre care vorbeam mai sus. Pretinsa intuiţie care se modelează în conformitate cu fluxul neîncetat al lucrurilor sensibile, departe de a putea să fie mijlocul unei cunoaşteri veritabile, reprezintă în realitate disoluţia oricărei cunoaşteri posibile.
Aceasta ne obligă să repetăm încă o dată, căci este un lucru absolut esenţial şi asupra căruia este indispensabil să nu lăsăm să subziste nici un echivoc, că intuiţia intelectuală, singura prin care se obţine adevărata cunoaştere metafizică, nu are absolut nimic în comun cu cealaltă intuiţie despre care vorbesc anumite filosofii contemporane. Aceasta din urmă este de ordin sensibil, este propriu-zis infra-raţională, în vreme ce cealaltă, care este inteligenţa pură, este dimpotrivă supra-raţională. Dar modernii, care nu cunosc nimic superior raţiunii în ordinea inteligenţei, nici măcar nu concep ceea ce poate fi intuiţia intelectuală, în vreme ce doctrinele antichităţii şi ale evului mediu, chiar şi atunci când nu aveau decât un caracter pur şi simplu filosofic şi, pe cale de consecinţă, nu putea face efectiv apel la această intuiţie, îi recunoşteau totuşi în mod explicit existenţa şi supremaţia printre toate celelalte abilităţi. Din această cauză n-a existat “raţionalism” înainte de Descartes, acesta fiind încă unul dintre lucrurile în mod specific moderne, şi care este de altminteri pe deplin solidar cu “individualismul”, pentru că nu este nimic altceva decât negarea oricărei facultăţi de nivel supra-individual. Atâta vreme cât occidentalii se vor încăpăţâna să ignore sau să nege intuiţia intelectuală, ei nu vor putea avea nici o tradiţie în adevăratul sens al acestui cuvânt, şi nu vor putea nici să se înţeleagă cu autenticii reprezentanţi ai civilizaţiilor orientale, în care totul este pus în legătură cu această intuiţie, imuabilă şi infailibilă în sine, şi unic punct de pornire al oricărei dezvoltări conforme normelor tradiţionale.
Note:
[1] Contemplaţia şi acţiunea, într-adevăr, sunt respectiv funcţiile proprii ale primelor două caste, cea a Brahmanilor şi cea a Ksatriya. De asemenea raporturile lor sunt în acelaşi timp cele dintre autoritatea spirituală şi puterea temporală. Dar nu ne propunem să expunem în mod special aici această latură a problemei, care ar merita să fie tratată în altă parte.
[2] Cei care s-ar îndoi de importanţa foarte reală, deşi relativă, pe care doctrinele tradiţionale ale Orientului, şi mai ales cea a Indiei, o acordă acţiunii, nu ar avea, pentru a se covinge, decât să se raporteze la Bhagavad-Gîtâ, care este de altminteri, nu trebuie scăpat din vedere dacă se doreşte înţelegerea corectă a sensului, o carte destinată în special utilizării ei de către Ksatriya.
[3] În virtutea raportului stabilit astfel se spune că Brahmanii sunt tipul fiinţelor stabile, iar Ksatriya sunt tipul fiinţelor mobile sau în mişcare. Astfel, toate fiinţele acestei lumi, conform naturii lor, sunt în principal în relaţie cu unul sau cu celălalt tip, căci există o perfectă corespondenţă între nivelul cosmic şi nivelul uman.
[4] Trebuie notat, într-adevăr, ca şi consecinţă a caracterului în mod esenţial momentan al acţiunii, că, în domeniul acesteia, rezultatele sunt întotdeauna separate de cel care le produce, în vreme ce cunoaşterea, dimpotrivă, îşi poartă fructul în ea însăşi.
[5] Aşa cum este uşor de înţeles conform indicaţiilor precedente, există, la modul general, o legătură foarte directă între negarea oricărui principiu imuabil şi cea a autorităţii spirituale, între reducerea oricărei realităţi la “devenire” şi afirmarea supremaţiei puterii temporale, al cărui domeniu propriu este acţiunea. Şi s-ar putea constata că apariţia doctrinelor “naturaliste” sau antimetafizice se produce întotdeauna atunci când elementul care reprezintă puterea temporală ia, într-o civilizaţie, predominanţă asupra celui care reprezintă autoritatea spirituală.
Doctrina hindusă spune că durata unui ciclu omenesc, căruia îi dă numele de Manvantara, se împarte în patru epoci, care marchează tot atâtea faze ale unei întunecări graduale a spiritualităţii primordiale. Este vorba despre aceleaşi perioade pe care tradiţiile antichităţii occidentale, în ceea ce le priveşte, le desemnau cu numele de vârsta de aur, de argint, de bronz şi de fier. Acum suntem în cea de-a patra perioadă, Kali-Yuga sau “vârsta sumbră”, şi ne aflăm în ea, se zice, de mai mult de şase mii de ani, adică dintr-o epocă mult anterioară tuturor celor cunoscute de către istoria “clasică”. De atunci, adevăruri care erau cândva accesibile tuturor oamenilor au devenit din ce în ce mai ascunse şi dificil de atins. Cei care le posedă sunt din ce în ce mai puţini numeroşi, şi, dacă tezaurul înţelepciunii “non-umane”, anterioară tuturor vârstelor, nu se poate niciodată pierde, se acoperă în schimb cu voaluri din ce în ce mai impenetrabile, care-l disimulează privirilor şi de sub care este extrem de dificil de descoperit.
Din această cauză peste tot se aminteşte, sub diverse simboluri, ceva care a fost pierdut, cel puţin aparent şi în raport cu lumea exterioară, şi pe care ceicare aspiră la adevărata cunoaştere trebuie să-l regăsească. Dar s-a spus de asemenea că ceea ce este astfel ascuns va redeveni vizibil la sfârşitul acestui ciclu, care va fi concomitent, în virtutea continuităţii care leagă toate lucrurile între ele, începutul unui nou ciclu.
Dar, se va spune fără îndoială, de ce dezvoltarea ciclică trebuie să se desăvârşească astfel, într-un sens descendent, mergând de sus în jos, ceea ce, aşa cum se va remarca fără greutate, este negaţia însăşi a ideii de “progres”, aşa cum o înţeleg modernii? Cauza este faptul că dezvoltarea întregii manifestări implică în mod ineluctabil îndepărtarea din ce în ce mai pronunţată de principiul din care provine. Plecând din punctul cel mai înalt, ea tinde în mod inevitabil spre jos, şi, asemeni corpurilor cu greutate, tinde în această direcţie cu viteză crescândă, până când întâlneşte în cele din urmă un punct de oprire. Această cădere ar putea fi caracterizată ca o materializare progresivă, căci exprimarea principiului este spiritualitate pură. Spunem exprimarea, şi nu principiul însuşi, căci acesta nu poate fi desemnat prin niciunul dintre termenii care par să indice o opoziţie oarecare, fiind dincolo de orice opoziţie. De altminteri, cuvinte ca “spirit” şi “materie”, pe care le împrumutăm aici pentru mai multă comoditate în raport cu limbajul occidental, nu au nici pentru noi altceva decât o valoare simbolică, ele neputând, în orice caz, să convină cu adevărat realităţii decât cu condiţia de a îndepărta interpretările speciale pe care li le acordă filosofia modernă, ale cărui “spiritualism” şi “materialism” nu sunt, în ochii noştri, decât două forme complementare care se implică una pe cealaltă şi care sunt la fel de neglijabile pentru cel care vrea să se ridice deasupra unor puncte de vedere contingente. Dar totuşi nu despre metafizica pură ne propunem să tratăm aici, şi din această cauză, fără să pierdem câtuşi de puţin din vedere principiile esenţiale, putem, luându-ne precauţiile indispensabile pentru a evita orice echivoc, să ne permitem utilizarea unor termeni care, deşi inadecvaţi, par susceptibili să facă lucrurile mai uşor de înţeles, în măsura în care acest lucru poate fi totuşi făcut fără să le denatureze.
Ceea ce am spus despre dezvoltarea manifestării prezintă o imagine care, deşi exactă în ansamblu, este totuşi prea simplificată şi schematică, dat fiind faptul că sugerează că dezvoltarea se efectuează în linie dreaptă, conform unui sens unic şi fără nici o oscilaţie. Realitatea este cu mult mai complexă. Într-adevăr, putem spune că în orice lucru, aşa cum indicam mai sus, există două tendinţe opuse, una descendentă şi cealaltă ascendentă, sau, dacă vrem să ne slujim de un alt mod de reprezentare, una centrifugă şi alta centripetă, iar predominanţa uneia asupra alteia precede două faze complementare ale manifestării, una a îndepărtării de principiu, cealaltă a întoarcerii spre principiu, care sunt adesea comparate cu mişcările inimii sau cu cele două faze ale respiraţiei. Deşi aceste doua faze sunt de obicei descrise ca fiind succesive, trebuie conceput că, în realitate, cele două tendinţe cărora le corespund acţionează întotdeauna simultan, deşi în proporţii diverse. Şi se întâmplă uneori, în anumite momente critice în care tendinţa descendentă pare pe punctul de a covârşi mersul general al lumii, că o acţiune specială intervine pentru a întări tendinţa contrarie, astfel încât se stabileşte un anume echilibru, cel puţin relativ, atât cât pot admite condiţiile momentului, operându-se astfel o redresare parţială, prin care mişcarea de cădere pare să se oprească sau să se neutralizeze temporar [1].
Este facil de înţeles că aceste cunoştinţe tradiţionale, a căror trecere în revistă foarte sumară trebuie s-o încheiem aici, fac posibile concepţii foarte diferite de toate încercările de “filosofie a istoriei” la care se dedau modernii, şi care sunt cu mult mai vaste şi mai profunde. Dar nu dorim deloc, pentru moment, să ne întoarcem la originile ciclului prezent, nici măcar la începuturile lui Kali-Yuga. Intenţiile noastre ţin, într-un mod direct cel puţin, doar la un domeniu mult mai limitat, la ultimele faze ale aceluiaşi Kali-Yuga. Se poat distinge într-adevăr, în interiorul fiecăreia dintre marile perioade despre care am vorbit, să mai distingem încă diferite faze secundare, care constituie tot atâtea diviziuni. Şi fiecare dintre părţi fiind într-un anume fel analoagă întregului, aceste subdivizii reproduc ca să spunem aşa, la o scară redusă, mersul general al marelui ciclu în care se integrează. Dar şi în acest caz, o cercetare completă a modalităţilor de aplicare ale acestei legi la diversele cazuri particulare, ne-ar antrena cu mult în afara cadrului pe care ni l-am trasat pentru acest studiu. Vom menţionar doar, pentru a isprăvi consideraţiile preliminarii, pe câteva dintre ele, dintre ultimele epoci deosebit de critice pe care le-a traversat umanitatea, cele care intră în perioada care se obişnuieşte să fie numită “istorică”, pentru că este într-adevăr singura care e cu adevărat accesibilă istoriei obişnuite sau “profane”. Şi aceasta ne va conduce în mod firesc spre ceea ce trebuie să facă obiectul studiului nostru, prentru că ultima dintre aceste epoci nu este decât cea care constituie ceea ce se numeşte perioada modernă.
Există un fapt destul de ciudat, care nu pare să fi fost niciodată remarcat aşa cum merită el să fie, şi anume că perioada propriu-zis “istorică”, în sensul pe care tocmai l-am indicat, urcăm exact până în secolul VI înainte de era creştină, ca şi cum ar fi acolo, în timp, o barieră care nu poate fi depăşită cu ajutorul mijloacelor de investigaţie de care dispun cercetătorii obişnuiţi. De la această epocă încoace, într-adevăr, se posedă o cronologie destul de precisă şi bine stabilită, însă pentru tot ceea ce este anterior, dimpotrivă, nu se obţine în general decât o foarte vagă aproximare, şi datele propuse pentru aceleaşi evenimente variază adesea cu mai multe secole. Chiar pentru ţările unde există mai mult decât nişte simple vestigii risipite, ca Egiptul de exemplu, acest lucru este foarte frapant. Şi ceea ce este poate încă şi mai uimitor este că, într-un caz excepţional şi privilegiat cum este cel al Chinei, care posedă, pentru epoci mai îndepărtate, anale datate prin intermediul observaţiilor astronomice care nu ar trebui să lase loc niciunui dubiu, modernii nu califică mai puţin aceste epoci drept “legendare”, ca şi cum ar exista acolo un domeniu în care ei nu-şi recunosc dreptul la nici o certitudine şi unde-şi interzic ei înşişi aşa ceva. Antichitatea numită “clasică” nu este deci, ca să spunem drept, decât o antichitate cât se poate de relativă, şi chiar mult mai aproape de timpurile moderne decât de adevărata antichitate, pentru că nu este plasată nici măcar la jumătatea lui Kali-Yuga, a cărei durată nu este ea însăşi, conform doctrinei hinduse, decât la a zecea parte a celei unui Manvantara. Şi se va putea cu prisosinţă considera pornind de la aceasta cât de mult au motive modernii să fie mândri de întinderea cunoştinţelor lor istorice! Toate acestea, ar răspunde ei fără îndoială ca să se justifice, nu sunt decât perioade “legendare”, şi din această cauză ei consideră că nu trebuie ţinut cont de ele. Dar acest răspuns nu este altceva decât mărturisirea ignoranţei lor, şi a unei neînţelegeri care poate ea singură explica dispreţul lor pentru tradiţie. Spiritul specific modern nu este altceva, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, decât spiritul antitradiţional.
În secolul al VI-lea înaintea erei creştine s-au produs, oricare a fost cauza, schimbări considerabile la aproape toate popoarele. Aceste schimbări prezentară de altminteri trăsături diferite în funcţie de fiecare ţară. În anumite cazuri, a fost vorba despre o readaptare a tradiţiei la condiţii altele decât cele care existaseră anterior, readaptare care s-a îndeplinit într-un sens riguros ortodox. Este ceea ce avu loc mai cu seamă în China, unde doctrina, constituită la început ca un ansamblu unic, se diviză atunci în două părţi net distincte: Taoismul, rezervat unei elite, şi conţinând metafizica pură şi ştiinţele tradiţionale de ordin propriu-zis speculativ; Confucianismul, comun tuturor fără distincţie, şi având ca domeniu aplicaţiile practice şi îndeosebi sociale. La persani, se pare că avu loc la fel o readaptare a Mazdeismului, căci această epocă fu cea a ultimului Zoroastru [2]. În India, se văzu atunci naşterea Buddhismului, care, oricare ar fi fost de altminteri caracterul său originar [3], avea să conducă, dimpotrivă, cel puţin în unele dintre ramurile sale, la o revoltă împotriva spiritului tradiţional, mergând până la negarea oricărei autorităţi, până la o veritabilă anarhie, în sensul etimologic de “absenţă a principiului”, la nivel intelectual şi în ordinea socială. Ceea ce este destul de curios, este faptul că nu se găseşte, în India, nici un monument care să fie anterior acestei epoci, şi orientaliştii, care vor să facă totul să înceapă cu Buddhismul, căruia îi exagerează în mod ciudat importanţa, au încercat să aducă această constatare în sprijinul tezei lor. Explicaţia acestui fapt este totuşi simplă: toate construcţiile anterioare erau din lemn, astfel încât ele au dispărut în mod natural fără să lase urme [4]. Dar este adevărat că o asemenea schimbare în modul de construcţie corespunde cu necesitate unei modificări profunde a condiţiilor generale de existenţă a poporului la care ea s-a produs. Apropiindu-ne de Occident, vedem că aceeaşi epocă fu, la evrei, cea a captivităţii Babylonului. Şi ceea ce este poate unul dintre faptele cele mai uimitoare care au putut fi constatate, este că o perioadă scurtă de şaptezeci de ani fu suficientă pentru a-i face să-şi piardă până şi alfabetul, astfel încât trebuiră mai apoi să-şi reconstituie Cărţile sacre cu caractere complet diferite de cele pe care le utilizaseră până atunci. S-ar mai putea cita şi alte evenimente aflate în legătură cu aproximativ aceeaşi dată. Vom nota doar că pentru Roma a fost începutul perioadei “istorice”, succedând epocii “legendare” a eroilor, şi să se ştie de asemenea, deşi într-un mod puţin vag, că avură atunci mişcări importante la popoarele celtice. Dar, fără să insistăm mai mult în privinţa acestui subiect, vom ajunge la ceea ce priveşte Grecia. Şi aici, secolul al VI-lea fu punctul de pornire al civilizaţiei numite “clasice”, singura căreia modernii îi recunosc caracterul “istoric”, şi tot ceea ce precede este destul de prost cunoscut pentru a putea fi considerat “legendar”, deşi descoperirile arheologice recente nu mai permit să se pună la îndoială că, cel puţin, a existat o civilizaţie foarte reală. Şi avem câteva motive să credem că această primă civilizaţie elenică a fost cu mult mai interesantă la nivel intelectual decât cea care a urmat-o, şi că raporturile raporturile dintre ele oferă o oarecare analogie cu cele care există între Europa evului mediu şi Europa modernă. Totuşi, nu strică să se remarce faptul că sciziunea nu fu atât de radicală decât în ultimul caz, căci avu loc, cel puţin parţial, o readaptare efectuată în ordinea tradiţională, mai ales în domeniul “misterelor”. Şi menţionăm în legătură cu acest subiect Pithagorismul, care fu mai ales, sub o formă nouă, o restaurare a Orfismului anterior, şi ale cărui legături evidente cu cultul delfic al lui Apollon hiperboreeanul permit chiar să se ia în considerare o filiaţie continuă şi regulată cu una dintre cele mai vechi tradiţii ale umanităţii. Dar, pe de altă parte, se văzu în curând apariţia a ceva în legătură cu care nu exista încă niciun exemplu, şi care avea, în perioada următoare, să exercite o influenţă nefastă asupra întregii lumi occidentale – facem referire la modul special de gândire care şi-a luat şi păstrat numele de “filosofie”, şi acest aspect este suficient de important pentru ca să ne oprim asupra lui câteva momente.
Cuvântul “filosofie”, în sine, poate fi cu certitudine luat într-un sens foarte legitim, care fu fără îndoială sensul lui primitiv, mai cu seamă dacă este adevărat că, aşa cum se pretinde, Pithagora îl folosi primul. Etimologic vorbind, el nu înseamnă nimic altceva decât “dragostea pentru înţelepciune”, şi desemnează înainte de toate o dispoziţie cerută în prealabil pentru a ajunge la înţelepciune, şi poate desemna în egală măsură, printr-o extensie foarte naturală, cercetarea care, născând din această dispoziţie, trebuie să conducă la cunoaştere. Nu este vorba deci decât de un stadiu preliminar şi preparatoriu, o purcedere spre înţelepciune, un nivel corespunzând unei stări inferioare acesteia [5]. Deviaţia care s-a produs mai apoi a constat în considerarea acestui nivel tranzitoriu drept scopul însuşi, pretenţia de a substitui înţelepciunea cu “filosofia”, ceea ce implică uitarea sau necunoaşterea naturii veritabile a înţelepciunii. Astfel luă naştere ceea ce putem numi folosofie “profană”, adică o pretinsă înţelepciune pur umană, deci de ordin strict raţional, care a înlocuit adevărata înţelepciune tradiţională, supra raţională şi “non umană”. Totuşi, ceva din aceasta subzistă de-a lungul întregii antichităţi, lucru dovedit înainte de toate prin persistenţa “misterelor”, al căror caracter esenţialmente “iniţiatic” n-ar putea fi contestat, şi mai este şi faptul că învăţătura filosofilor înşişi avea concomitent, cel mai adesea, o latură “exoterică” şi una “esoterică”, aceasta din urmă putând permite ancorarea într-un punct de vedere superior, care se manifestă de altminteri într-un mod foarte clar, deşi poate incomplit după anumite criterii, câteva secole mai târziu, la alexandrini. Pentru ca filosofia “profană” să fie în mod definitiv constituită ca atare, trebuia ca “exoterismul” singur să rămână şi să se meargă până la negaţia pură şi simplă a oricărui “esoterism”. Aici avea să ajungă, la moderni, mişcarea începută de către greci. Tendinţele care se afirmaseră deja la aceştia trebuiau să ajungă până la consecinţele lor cele mai extreme, şi importanţa excesivă pe care aceştia o acordaseră gândirii raţionale avea să se accentueze încă şi mai tare pentru a se ajunge la “raţionalism”, atitudine extrem de modernă care constă, nu doar în simpla ignorare, ci în negarea vădită a tot ceea ce este de ordin supra-raţional. Dar să nu anticipăm mai mult, căci va trebui să revenim asupra acestor consecinţe şi să vedem dezvoltarea lor într-o altă parte a expozeului nostru.
În ceea ce tocmai a fost spus, un lucru trebuie reţinut îndeosebi din punctul de vedere care ne preocupă, şi anume că trebuie să căutăm în antichitatea “clasică” unele dintre originile lumii moderne. Aşadar, aceasta nu greşeşte cu desăvârşire atunci când se pretinde continuatoarea lumii greco-latine. Trebuie spus, totuşi, că nu este vorba decât de o continuare îndepărtată şi cumva infidelă, căci existau în această antichitate, în ciuda tuturor aspectelor, multe lucruri, la nivel intelectual şi spiritual, care nu au echivalent la moderni. Este vorba, în orice caz, în obscurarea progresivă a adevăratei cunoaşteri, de două nivele destul de diferite.
S-ar putea de altfel imagina că decadenţa civilizaţiei antice a adus cu sine, într-un mod gradual şi fără soluţie de continuitate, o stare mai mult sau mai puţin asemănătoare celei pe care o vedem azi. Dar, de fapt, nu a fost aşa, şi, în acest interval, avu loc, pentru Occident, o altă epocă critică care fu în acelaşi timp una dintre acele epoci de redresare la care făceam aluzie mai sus. Această epocă este cea a începuturilor şi a expansiunii creştinismului, coincizând, pe de altă parte, cu dispersarea poporului evreu, şi, pe de altă parte, cu ultima fază a civilizaţiei greco-latine. Şi noi putem trece mai rapid peste aceste evenimente, în ciuda importanţei lor, pentru că sunt în general mai cunoscute decât cele despre care am vorbit până aici, şi pentru că sincronizarea lor a fost mai remarcată chiar de către istorii ale căror perspective sunt dintre cele mai superficiale. S-au semnalat de asemenea destul de des anumite trăsături comune între decadenţa antică şi epoca actuală. Şi, fără să dorim să împingem prea departe paralelismul, trebuie să recunoaştem că există într-adevăr câteva asemănări destul de frapante. Filosofia pur “profană” câştugase teren. Apariţia scepticismului pe de o parte, succesul “moralismului” stoic şi epicurian pe de altă, arată în suficientă măsură până unde se coborâse intelectualitatea. În acelaşi timp, vechile doctrine sacre, pe care aproape nimeni nu le mai înţelegea, degeneraseră, din cauza acestei neînţelegeri, în “păgânism” în adevăratul sens al cuvântului, adică nu mai erau decât “superstiţii”, lucruri care, pierzându-şi semnificaţia profundă, îşi supravieţuiesc lor însele prin manifestări exclusiv exterioare. Avură loc încercări de reacţie împotriva acestei decăderi: elenismul însuşi încercă să revină la viaţă cu ajutorul elementelor împrumutate din doctrinele orientale cu care putea să se afle în contact. Dar aceasta nu mai era suficient, civilizaţia greco-latina trebuia să ia sfârşit, şi redresarea avea să vină din altă parte şi să se opereze sub cu totul altă formă. Creştinismul a fost cel care îndeplini această transformare, şi, să notăm în treacăt, comparaţia care poate fi stabilită din anumite unghiuri între acest moment şi al nostru este poate unul dintre elementele determinante ale mesianismului dezordonat care apare la lumină astăzi. După perioada tulbure a invaziilor barbare, necesară pentru a se finaliza distrugerea vechii stări de lucruri, o ordine normală a fost restaurată pentru durata câtorva secole. Acesta fu evul mediu, atât de necunoscut de către modernii care sunt incapabili să-i înţeleagă dimensiunea intelectuală, şi pentru care această epocă pare cu certitudine mult mai ciudată şi mai îndepărtată decât antichitatea “clasică”.
Adevăratul ev mediu, pentru noi, se întinde de la domnia lui Charlemagne la începutul secolului al XIV-lea. La acest ultim moment începe o nouă decadenţă care, de-a lungul unor diverse etape, se va accentua până la noi. Acolo este adevăratul punct de pornire al crizei moderne, este începutul dezagregării “Creştinătăţii”, cu care se identifica în mod esenţial civilizaţia occidentală a evului mediu. Este, concomitent cu sfârşitul regimului feudal, destul de solidar cu aceeaşi “Creştinătate”, originea constituirii “naţionalităţilor”. Trebuie deci să împingem epoca modernă cu două secole mai devreme decât se face îndeobşte. Renaşterea şi Reforma sunt mai ales rezultante, şi ele nu au fost posibile decât printr-o decadenţă prealabilă. Dar, departe de a fi o redresate, ele marcară o cădere cu mult mai profundă, pentru că finalizară ruptura definitivă cu spiritul tradiţional, una în domeniul ştiinţelor şi a artelor, cealaltă în domeniul religios însuşi, care era totuşi cel în care o asemenea ruptură ar fi putut părea cel mai dificil de conceput.
Ceea ce se numeşte Renaştere fu în realitate, aşa cum am spus-o în alte ocazii, moartea multor lucruri. Sub pretextul revenirii la civilizaţia greco-romană, se preluă din ea ceea ce fusese mai exterior, pentru că doar acestea putuseră să se exprime cu claritate în textele scrise, şi această restituţie incompletă nu putea de altfel să aibă decât un caracter foarte artificial, pentru că era vorba de forme care, de secole, încetaseră să trăiască o viaţă veritabilă. În ceea ce priveşte ştiinţele tradiţionale ale evului mediu, după ce au avut încă unele ultime manifestări spre această epocă, dispărură la fel de complet cât şi cele ale civilizaţiilor îndepărtate care fură odinioară distruse de vreun cataclism. Şi, de data aceasta, nimic nu avea să vină să le înlocuiască. Nu mai există de acum decât filosofia şi ştiinţa “profană”, adică negarea adevăratei intelectualităţi, limitarea cunoaşterii la nivelul cel mai inferior, studiul empiric şi analitic al faptelor care nu mai sunt în legătură cu niciun principiu, dispersarea într-o multitudine indefinită de detalii nesemnificative, acumularea de ipoteze fără fundament, care se distrug fără încetare unele pe celelaltele, şi perspective fragmentare care nu pot conduce nicăieri, cu excepţia aplicaţiilor practice care constituie singura superioritate efectivă a civilizaţiei moderne. Superioritate care nu are nimic de invidiat de altminteri, şi care, dezvoltându-se până la sufocarea oricărei alte preocupări, a dat acestei civilizaţii caracterul pur material care o transformă într-o adevărată monstruozitate.
Ceea ce este absolut extraordinar, este rapiditatea cu care civilizaţia evului mediu căzu în cea mai adâncă uitare. Oamenii secolului al XVII-lea nu mai aveau despre ea nici cea mai mică noţiune, iar monumentele care subzistau din acea vreme nu mai reprezentau nimic în ochii lor, nici la nivel intelectual, şi nici măcar la nivel estetic. Se poate percepe prin asta în ce măsură mentalitatea fusese schimbată în acest interval. Nu vom întreprinde aici cercetarea factorilor, cu siguranţă foarte complecşi, care conduseră la această schimbare, atât de radicală încât pare dificil de admis că s-ar fi putut opera spontan şi fără intervenţia unei voinţe a cărei natură exactă rămâne în mod obligatoriu destul de enigmatică. Există, în această privinţă, circumstanţe foarte ciudate, precum vulgarizarea, într-un anume moment, şi prezentându-le sub forma unor noi descoperiri, a lucrurilor care erau cunoscute în realitate de foarte mult timp, dar a căror cunoaştere, din cauza anumitor inconveniente care riscau să fie mai pregnante decât avantajele, nu fusese până atunci răspândită în domeniul public [6]. Este foarte neverosimil şi faptul că legenda care făcu din evul mediu o epocă de “tenebre”, de ignoranţă şi de barbarie, să se fi acreditat de la sine, şi că veritabila falsificare a istoriei la care s-au dedat modernii să fi fost întreprinsă fără nici o idee preconcepută. Dar nu vom merge în continuarea examinării acestei chestiuni, căci, în orice mod se va fi îndeplinit această acţiune, pentru moment, constatarea rezultatului este lucrul cel mai important.
Există un cuvânt care s-a bucurat de onorurile Renaşterii, şi care rezuma dinainte întreg programul civilizaţiei moderne: este cuvântul “umanism”. Era vorba într-adevăr de reducerea tuturor lucrurilor la proporţii pur omeneşti, făcându-se abstracţie de orice principiu de ordin superior, şi, am putea spune la nivel simbolic, de întoarcerea cu spatele la cer sub pretextul cuceririi pământului. Grecii, al căror exemplu s-a pretins că se urmează, nu ajunseseră niciodată atât de departe în acest sens, chiar în vremea celei mai adânci decadenţe intelectuale la care ajunseseră, şi cel puţin preocupările utilitare nu trecuseră niciodată la ei în primul plan, aşa cum avea să se producă în cazul modernilor. “Umanismul” era deja o primă formă a ceea ce a devenit “laicismul” contemporan, şi, vrând să se aducă totul la dimensiunea omului, luată drept o finalitate în sine, s-a sfârşit prin a se coborâ, din etapă în etapă, la nivelul a ceea ce este cel mai inferior, şi la a nu se mai căuta câtuşi de puţin altceva decât satisfacerea nevoilor inerente laturii materiale a naturii sale, căutare complet iluzorie, în rest, căci creează noi şi noi nevoi artificiale pe care nu le poate satisface.
Lumea modernă va merge până la partea cea mai de jos a acestei pante fatale, sau, aşa cum s-a întâmplat cu decadenţa lumii greco-latine, se va produce o nouă redresare, de data aceasta ca şi atunci, înainte de a se atinge profunzimea prăpastiei spre care este antrenată? Se pare într-adevăr că o oprire la jumătatea drumului nu mai este câtuşi de puţin posibilă, şi că, după toate indicaţiile furnizate de către doctrinele tradiţionale, am intrat fără dubii în faza finală a Kali-Yuga, în perioada cea mai sumbră a acestei “vârste sumbre”, în starea de disoluţie din care nu mai este posibil să ieşim decât printr-un cataclism, căci nu doar o simplă redresare este necesară în acest caz, ci o renovare totală. Dezordinea şi confuzia domnesc în toate domeniile, au ajuns la un nivel care depăşeşte de departe tot ceea ce se văzuse în epocile anterioare, şi, pornind de la occident, ameninţă acum să invadeze întreaga lume. Noi ştim bine că triumful lor nu poate niciodată să fie decât aparent şi pasager, dar într-un asemenea grad, pare să fie semnul cel mai grav al tuturor crizelor pe care umanitatea le-a traversat în cursul ciclului său actual. Nu am ajuns noi în epoca înfricoşătoare anunţată de Cărţile sacre ale Indiei, “în care castele vor fi amestecate, în care familia însăşi nu va mai exista”? Este suficient să privim în jurul nostru pentru a căpăta convingerea că această stare este cu adevărat cea a lumii actuale, şi pentru a constata peste tot decăderea profundă pe care Evanghelia o numeşte “abominarea dezolării”. Nu trebuie să se disimuleze gravitatea situaţii, este firesc să fie înfăţişată aşa cum este ea fără niciun “optiomism”, dar şi fără niciun “pesimism”, pentru că, aşa cum spuneam mai înainte, sfârşitul vechii lumi va fi de asemenea începutul uneia noi.
Acum, se pune o întrebare: care este raţiunea de a fi a unei perioade precum cea pe care o trăim? Într-adevăr, oricât de anormale ar fi condiţiile prezente considerate în ele însele, ele trebuie totuşi să intre în ordinea generală, cea a lucrurilor, în această ordine care, conform unei formule extrem-orientale, este făcută suma tuturor dezordinilor. Această epocă, oricât de penibilă şi de tulburată este ea, trebuie să aibă precum toate celelalte, locul său bine definit în ansamblul dezvoltării umane, şi de altfel faptul însuşi că era prevăzută în doctrinele tradiţionale este în această privinţă o indicaţie suficientă. Ceea ce am spus despre drumul general al unui ciclu de manifestare, mergând în sensul unei materializări progresive, dă imediat explicaţia unei asemenea stări, şi arată bine că ceea ce este anormal şi dezordonat dintr-un anume punct de vedere particular nu este totuşi decât consecinţa unei legi care ţine de un punct de vedere superior sau mai larg. Vom adăuga, fără să insistăm asupra acestei idei, că, aşa ca orice schimbare de stare, trecerea de la un ciclu la altul nu poate să se împlinească decât în obscuritate. Mai există o lege foarte importată şi ale cărei aplicaţii sunt multiple, dar al cărui expozeu oricât de sumar, prin el însuşi, ne-ar antrena mult prea departe [7].
Continuăm spunând că epoca modernă trebuie în mod necesar să corespundă dezvoltării unora dintre posibilităţile care, încă de la origine, erau incluse în potenţialitatea ciclului actual. Şi, oricât de inferior ar fi rangul ocupat de către aceste posibilităţi în ierarhia ansamblului, ele nu trebuiau mai puţin decât altele să se manifeste în virtutea ordinii care le era destinată. Sub acest raport, ceea ce, conform tradiţiei, caracterizează ultima fază a ciclului, este, se poate spune, exploatarea a tot ceea ce a fost neglijat sau respins în cursul fazelor precedente, şi, efectiv este ceea ce putem constata în civilizaţia modernă, care nu trăieşte cumva decât din ceea ce civilizaţiile anterioare au respins. Pentru a ne da seama de veridicitatea acestei teze, nu avem decât să vedem în ce fel reprezentanţii tradiţiilor acestor civilizaţii care s-au menţinut până azi în lumea orientală apreciază ştiinţele occidentale şi aplicaţiile lor industriale. Aceste cunoştinţe inferioare, atât de vane în ochii celui care posedă o cunoaştere de alt nivel, trebuiau totuşi să fie “religioase”, şi ele nu puteau fi astfel decât într-un stadiu în care adevărata intelectualitate a dispărut. Aceste cercetări cu scop exclusiv practic, în sensul cel mai îngust al cuvântului, trebuiau să fie duse la capăt, dar nu puteauu fi astfel decât într-un punct complet opus spiritualităţii primordiale, de către nişte oameni atât de cuprinşi de materie încât nu mai concep nimic dincolo de ea, şi devenind cu atât mai tare sclavi ai materiei cu cât ar dori s-o utilizeze mai tare, fapt care îi conduce la o agitaţie pe zi ce trece crescândă, fără noimă şi fără ţel, la dispersarea în multiplicitatea pură, până la disoluţia finală.
Aceasta este, schiţată în linii mari şi redusă la esenţial, adevărata explicaţie a lumii moderne. Dar, să declarăm foarte răspicat, această explicaţie n-ar putea nicicum să fie considerată o justificare. O nefericire inevitabilă nu este mai puţin o nefericire, şi chiar dacă din rău trebuie să izvorască un bine, acest lucru nu-i anulează răului caracterul său. Nu folosim de altfel aici, bineînţeles, termenii de “bine” şi de “rău” decât pentru a ne face mai uşor înţeleşi, şi în afara oricărei intenţii specific “morale”. Dezordinile parţiale nu pot să nu aibă loc, pentru că sunt elemente necesare în ordinea totală. Dar, în ciuda acestui lucru o epocă de dezordine este, în ea însăşi, ceva comparabil cu o monstruozitate, care, chiar dacă este consecinţa anumitor legi naturale, nu este mai puţin o deviaţie şi un fel de eroare, sau cu un cataclism care, deşi rezultând din cursul normal al lucrurilor, este totuşi, dacă-l analizăm izolat, o bulversare şi o anomalie.
Civilizaţia modernă, ca şi toate lucrurile, are cu certitudine raţiunea ei de a trăi, şi, dacă ea este într-adevăr ceea ce termină un ciclu, se poate spună că ea este ceea ce trebuie să fie, că vine la vremea ei şi la locul ei. Dar ea nu va trebui mai puţin să fie judecată în raport cu cuvântul evanghelic prea adesea rău înţeles: “Trebuie să fie scandal, dar vai celui prin care vine scandalul!”
Note:
[1] Aceasta este în legătură cu funcţia de “conservare divină”, care, în tradiţia hindusă, este reprezentată de către Vişnu, şi îndeosebi prin doctrina Avatarurilor sau “coborârilor” principiului divin în lumea manifestată, pe care nu putem fireşte să ne gândim s-o dezvoltăm aici.
[2] Trebuie să remarcăm că numele de Zoroastru desemnează în realitate, nu un personaj anume, ci o funcţie, concomitent profetică şi legislatoare. Au fost mai mulţi Zoroaştri, care trăiră în epoci foarte diferite, şi se pare după toate semnele că această funcţie trebuie să fi avut un caracter colectiv, la fel ca cea de Vyasa în India, şi chiar că, în Egipt, ceea ce îi fu atribuit lui Thot sau Hermes reprezintă opera întregii caste sacerdotale.
[3] Chestiunea Buddhismului este, în realitate, departe de a fi atât de simplă pe cât ar putea să sugereze această scurtă trecere în revistă. Este interesant de notat că, dacă hinduşii, din punctul de vedere al propriei lor tradiţii, i-au condamnat întotdeauna pe buddhişti, mulţi dintre ei profesează un mare respect pentru Buddha însuşi, unii mergând până la a vedea în el pe cel de-al nouălea Avatara, în vreme ce alţii îl identifică pe acesta cu Christos. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte Buddhismul aşa cum este el cunoscut azi, trebuie să avem grijă să facem distincţia între cele două forme, Mahayana şi Hînayana, sau “Marele Vehicul” şi “Micul Vehicul”. Într-un mod general, se poate spune că Buddhismul în afara Indiei diferă simţitor de forma sa indiană originală, care a început să piardă rapid teren după moartea lui Aşoka şi dispăru complet câteva secole mai târziu.
[4] Acest caz nu este specific Indiei, şi se întâlneşte de asemenea în Occident. Pentru exact acelaşi motiv nu se găseşte niciun vestigiu al oraşelor galice, a căror existenţă este totuşi incontestabilă, fiind atestată de mărturiile contemporane. Şi în acest caz istoricii moderni au profitat de absenţa monumentelor pentru a-i zugrăvi pe Gali ca pe nişte sălbatici care trăiesc în păduri.
[5] Raportul este aici aproape acelaşi ca şi cel care există, în doctrina taoistă, între starea “omului dotat” şi cea a “omului transcendent”.
[6] Nu vom cita decât două exemple, printre faptele de acest gen care aveau să aibă cele mai grave consecinţe: pretinsa invenţie a imprimeriei, pe care chinezii o cunoşteau înaintea erei creştine şi descoperirea “oficială” a Americii, cu care comunicaţii cu mult mai serioase decât se crede existaseră în timpul întregului ev mediu.
[7] Această lege era reprezentată, în misterele din Eleusis, prin simbolul seminţei de grâu. Alchimiştii figurau prin “putrefacţie” şi prin culoarea neagră începutul “Marii Opere”. Ceea ce misticii creştini numeau “noaptea obscură a sufletului” nu este decât aplicarea dezvoltării spirituale a fiinţei care se ridică la stări superioare. Şi ar fi uşor de semnalat multe alte concordanţe.
Atunci când scriam, în urmă cu câţiva ani, Orient et Occident, credeam că dăm, în privinţa chestiunilor care făceau obiectul acelui volum, toate indicaţiile utile, cel puţin pe moment.
De atunci, evenimentele s-au înlănţuit, precipitându-se cu o viteză din ce în ce mai mare, şi, fără să ne facă să schimbăm de altminteri un singur cuvânt din ceea ce spuneam atunci, au făcut oportune anumite precizări complementare şi ne conduc înspre dezvoltarea unor puncte de vedere în privinţa cărora nu crezusem necesar să insistăm la început. Aceste precizări se impun cu atât mai mult cu cât am văzut afirmându-se din nou, în ultima perioadă, şi sub o formă destul de agresivă, exact câteva dintre confuziile pe care ne-am străduit deja să le disipăm. Abţinându-ne cu grijă să ne amestecăm în vreo polemică oarecare, am considerat util să aşezăm lucrurile la locul lor încă o dată. Există, în această privinţă, consideraţii, chiar elementare, care par atât de ciudate imensei majorităţi a contemporanilor noştri, încât, pentru a-i ajuta să înţeleagă, trebuie să revenim neobosit la ele în mai multe rânduri, prezentându-le sub diferitele lor aspecte, şi explicând cât se poate de complet, pe măsură ce circumstanţele o permit, lucru ce poate prilejui dificultăţi care nu erau predictibile întru început.
Titlul însuşi al prezentului volum cere câteva explicaţii pe care trebuie să le furnizăm înainte de orice, aşa încât să se ştie bine în ce fel îl înţelegem şi că nu există în această privinţă niciun echivoc. Că se poate vorbi despre o criză a lumii moderne, luându-se cuvântul “criză” în accepţiunea sa cea mai obişnuită, este un lucru pe care deja mulţi nu-l mai pun la îndoială, şi, cel puţin în această privinţă, s-a produs o schimbare deosebit de sensibilă: sub acţiunea însăşi a evenimentelor, anumite iluzii încep să se disipe, şi nu putem, în ceea ce ne priveşte, decât să ne felicităm, căci există în asta, în ciuda ansamblului, un simptom destul de favorabil, indicele unei posibilităţi de redresare a mentalităţii contemporane, ceva ce apare ca o lucire slabă în mijlocul haosului actual. Astfel credinţa într-un “progres” indefinit, care încă trecea cândva drept un fel de dogmă intangibilă şi indiscutabilă, nu mai este admisă cu aceeaşi tărie. Unii întrevăd mai mult sau mai puţin vag, mai mult sau mai puţin confuz, că civilizaţia occidentală, în loc să continue pentru totdeauna să se dezvolte în acelaşi sens, ar putea cu adevărat să ajungă într-o zi la un prag, sau chiar să se scufunde în totalitate printr-un cataclism. Poate că aceştia nu văd cu claritate unde se află pericolul, iar temerile himerice sau puerile pe care le manifestă uneori dovedesc cu prisosinţă persistenţa multor erori în mintea lor, dar este deja ceva faptul că-şi dau seama de existenţa unui pericol, chiar dacă o simt mai mult decât o înţeleg cu adevărat, şi izbutesc să conceapă că această civilizaţie de care modernii sunt atât de infatuaţi nu ocupă un loc privilegiat în istoria lumii, că poate avea aceeaşi soartă ca atâtea altele care au dispărut deja în epoci mai mult sau mai puţin îndepărtate, şi dintre care unele n-au lăsat în urma lor decât nişte urme infime, vestigii de-abia perceptibile sau greu de recunoscut.
Deci, dacă se spune că lumea modernă este într-o criză, ceea ce se înţelege prin aceasta în modul cel mai obişnuit este că a ajuns la un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puţin profundă, că va trebui inevitabil să se producă pe termen scurt o schimbare de orientare, de bunăvoie sau cu forţa, într-un mod mai mult sau mai puţin brusc, însoţit sau nu de o catastrofă. Această conştientizare este perfect legitimă şi corespunde într-adevăr parţial cu ceea ce gândim noi înşine, dar numai parţial, căci pentru noi, şi dintr-un punct de vedere mai general, toată epoca modernă, în ansamblul ei, reprezintă pentru lume o perioadă de criză. Se pare de altminteri că ne apropiem de deznodământ, şi aceasta este ceea ce face azi mai sensibil decât niciodată caracterul anormal al acestei stări de lucruri care durează de câteva secole, dar ale căror consecinţe nu au fost niciodată atât de vizibile cum sunt acum. Tot din această cauză evenimentele se derulează cu viteza accelerată la care făceam aluzie mai înainte. Fără îndoială, starea actuală poate continua astfel încă o vreme, dar nu indefinit. Şi chiar, fără să fim în măsură să desemnăm o limită precisă, avem impresia că nu mai poate dura foarte mult timp. Dar, în însuşi cuvântul “criză” sunt conţinute şi alte semnificaţii, care-l fac încă şi mai apt să exprime ceea ce vrem să spunem. Într-adevăr, etimologia lui, care adesea este pierdută din vedere în utilizarea curentă, dar la care este bine să ne raportăm aşa cum trebuie întotdeauna să facem atunci când vrem să restituim unui termen plenitudinea sensului său propriu şi a valorii sale originale, etimologia sa, spunem noi, îl face sinonim parţial cu “judecată” şi cu “discriminare”. Faza care poate fi numită cu adevărat “critică”, în orice ordine a lucrurilor, este cea care conduce imediat la o soluţie favorabilă sau defavorabilă, cea în care o decizie intervine într-un sens sau în altul. Atunci, aşadar, este posibil să judecăm în privinţa rezultatelor obţinute, să cântărim argumentele “pentru” şi cele “contra”, operând o anume ierarhizare printre aceste rezultate, unele pozitive, altele negative, şi să vedem astfel în ce direcţie se înclină definitiv balanţa. Bineînţeles, nu avem nici o pretenţie să stabilim într-un mod complet o asemenea discriminare, lucru care ar fi altminteri prematur, pentru că criza nu a ajuns încă la deznodământ şi poate nici măcar nu este posibil să spunem exact când şi cum se va întâmpla aceasta, cu atât mai mult cu cât este întotdeauna preferabilă abţinerea de la anumite previziuni care n-ar putea fi însoţite cu argument inteligibile cu claritate tuturor, şi care, în consecinţă, ar risca prea mult să fie prost interpretate şi să alimenteze confuzia în loc s-o înlăture. Tot ceea ce putem să ne propunem este deci să contribuim, până într-un anume punct şi atât cât ne-o vor permite mijloacele de care dispune, să dăm celor care sunt capabili conştiinţa câtorva dintre rezultatele care par bine stabilite încă de acum, şi să pregătim astfel, fie şi într-un mod foarte parţial şi destul de indirect, elementele care vor trebui să servească mai târziu “judecăţii” viitoare, de la care se va deschide o nouă perioadă a istoriei umanităţii terestre.
Unele dintre expresiile pe care tocmai le-am folosit vor evoca fără îndoială, în mintea unora, ideea a ceea ce este numit “judecata din urmă”, şi, într-adevăr, nu va fi o eroare. Fie că este înţeleasă literal, fie simbolic, sau în ambele nivele concomitent, căci în realitate ele nu se exclud câtuşi de puţin, prea puţin contează, şi nu este acesta nici locul nici momentul să ne oferim explicaţii complete asupra acestui punct. În orice caz, cântărirea argumentelor “pentru” şi a celor “contra”, discriminarea rezultatelor pozitive de cele negative, despre care vorbeam adineaori, pot în mod cert constitui o trimitere la împărţirea “aleşilor” şi a “damnaţilor” în două grupuri de acum imuabile. Chiar dacă aceasta nu este decât o analogie, trebuie să recunoaştem că este cel puţin o analogie valabilă şi bine fondată, în conformitate cu natura însăşi a lucrurilor, dar aceasta cere alte câteva explicaţii.
Desigur că nu este o întâmplare faptul că atâţia oameni sunt azi obsedaţi de ideea “sfârşitului lumii”. Şi putem să regretăm aceasta din anume privinţe, căci extravaganţele la care conduce această idee prost înţeleasă, divagaţiile “mesianice” care-i sunt consecinţa în diverse medii, toate manifestările care apar drept consecinţe ale dezechilibrului mental al epocii noastre, nu fac decât să agraveze încă şi mai tare acelaşi dezechilibru în proporţii care nu sunt câtuşi de puţin neglijabile. Dar în cele din urmă nu este mai puţin sigur că vorbim despre o certitudine pe care nu putem să o ignorăm. Atitudinea cea mai comodă, când se constată lucruri de acest fel, este cu siguranţă cea care constă în îndepărtarea lor pur şi simplu fără să se mai acorde vreo atenţie, tratarea lor drept erori sau reverii fără importanţă. Noi credem totuşi că, deşi sunt într-adevăr nişte erori, este mai bine, denunţându-le ca atare, să căutăm motivele care le-au provocat şi partea de adevăr mai mult sau mai puţin deformată care poate să se găsească în ele captivă în ciuda tuturor împrejurărilor, căci, eroarea neavând până la urmă decât un mod de existenţă pur negativ, o eroare absolută nu poate exista niciunde şi nu este decât un mod vid de sens. Dacă privim lucrurile din acest unghi, ne dăm seama fără efort că preocuparea pentru “sfârşitul lumii” este strâns legată de starea de nefericire generală în care trăim acum, presentimentul obscur că ceva este efectiv pe punctul de a lua sfârşit, acţionând necontrolat asupra anumitor imaginaţii produce în ele în mod firesc reprezentările dezordonate, şi cel mai adesea materializate grosolan, care se traduc în exterior prin extravaganţa la care tocmai am făcut aluzie. Această explicaţie nu este de altminteri o scuză în favoarea ei, sau cel puţin, dacă pot fi scuzaţi cei care cad în mod involuntar în eroare, pentru că sunt predispuşi s-o facă printr-o stare mentală asupra căreia nu au nici o responsabilitate, nu există nici un motiv pentru a fi scuzată eroarea însăşi. În rest, în ceea ce ne priveşte, este o certitudine faptul că nu ni se va putea reproşa o indulgenţă excesivă la adresa manifestărilor “pseudo-religioase” ale lumii contemporane, precum nici a tuturor erorilor moderne în general. Ştim chiar că unii ar fi mai degrabă tentaţi să ne reproşeze contrariul, şi poate ceea ce spunem aici îi va face mai bine să înţeleagă în ce fel înfăţişăm aceste lucruri, străduindu-ne să ne situăm întotdeauna din punctul de vedere care contează pentru noi, cel al adevărului imparţial şi dezinteresat.
Nu am terminat: o explicaţie strict “psihologică” a ideii de “sfârşit al lumii” şi a manifestărilor actuale, oricât de corectă ar fi la nivelul ei, nu ar putea trece în ochii noştri drept deplin suficientă. A rămâne aici ar însemna să ne lăsăm influienţaţi de una dintre iluziile moderne împotriva căreia ne ridicăm fără greş în orice ocazie. Unii, spuneam noi, simt confuz sfârşitul iminent a ceva căruia nu-i pot defini cu exactitate natura şi implicaţiile. Trebuie să admitem că au în această privinţă o percepţie foarte reală, deşi vagă şi supusă unor false interpretări sau unor deformări imaginative întrucât, oricare ar fi acest sfârşit, criza care trebuie în mod necesar să conducă la el este destul de vizibilă, şi o multitudine de semne lipsite de echivoc şi uşor de constatat conduc toate într-un mod clar la aceeaşi concluzie. Acest sfârşit nu este fără îndoială “sfârşitul lumii”, în sensul total în care unii vor să-l înţeleagă, dar este cel puţin sfârşitul unei lumi. Şi, dacă ceea ce trebuie să se sfârşească este civilizaţia occidentală sub forma ei actuală, este de înţeles faptul că cei care s-au obişnuit să nu vadă nimic în afara ei, s-o considere drept “civilizaţia” fără epitet, cred cu uşurinţă că totul se va sfârşi cu ea, şi că, dacă ea ajunge să dispară, va fi într-adevăr “sfârşitul lumii”.
Vom spune deci, pentru a aduce lucrurile la justele lor proporţii, că se pare într-adevăr că ne apropiem de sfârşitul lumii, adică de sfârşitul unei epoci sau a unui ciclu istoric, care poate altminterea să fie în corespondenţă cu un ciclu cosmic, conform a ceea ce spun în această privinţă toate doctrinele tradiţionale. În trecut au avut loc multe evenimente de acest gen, şi fără îndoială că vor mai avea loc altele în viitor. Evenimente de importanţă inegală, în rest, în funcţie de terminarea unor perioade mai mult sau mai puţin întinse şi care privesc, fie ansamblul umanităţii terestre, fie doar una sau alta dintre porţiunile sale, o rasă sau un popor anume. Este de presupus, în starea actuală a lumii, că schimbarea care va interveni va avea consecinţe în ansamblu, şi că, oricare ar fi forma pe care o va îmbrăca, şi pe care nu dorim deloc să încercăm s-o definim, va afecta mai mult sau mai puţin întreg pământul. În orice caz, legile care guvernează acest gen de evenimente sunt aplicabile în mod analogic la toate dimensiunile. Cât despre ceea ce se spune despre “sfârşitul lumii”, într-un sens pe atât de complet pe cât este posibil să fie conceput, şi care altminteri nu se raportează de regulă decât la lumea terestră, este la fel de adevărat, păstrând proporţiile, atunci când este vorba doar de sfârşitul unei lumi oarecare, înţeleasă într-un sens cu mult mai restrâns.
Aceste observaţii preliminarii vor ajuta din plin la înţelegerea consideraţiilor care vor urma. Am avut deja ocazia, în alte lucrări, să facem destul de des aluzia la “legile ciclice”. Poate ar fi de altminteri dificil să facem acestor legi o expunere completă sub o formă accesibilă cu uşurinţă minţii occidentale, dar cel puţin este necesar să avem câteva informaţii asupra subiectului dacă dorim se doreşte accesul la o idee adevărată despre ceea ce este epoca actuală şi ceea ce reprezintă ea cu exactitate în ansamblul istoriei lumii. Din această cauză vom începe prin a arăta că trăsăturile acestei epoci sunt într-adevăr cele pe care doctrinele tradiţionale le-au indicat dintotdeauna pentru perioada ciclică căreia îi corespund. Şi aceasta va însemna să arătăm că ceea ce este anomalie şi dezordine dintr-un anume punct de vedere, este totuşi un element necesar într-o ordine mai vastă, o consecinţă inevitabilă a legilor care domină dezvoltarea întregii manifestări. În rest, o spunem imediat, aceasta nu este un motiv pentru a ne mulţumi să suportăm pasiv tulburarea şi obscuritatea care par pe moment să triumfe, căci, dacă ar fi fost aşa, nu am fi făcut decât să păstrăm tăcerea. Dimpotrivă, este un motiv să muncim, atât cât este cu putinţă, în vederea pregătirii ieşirii din această “epocă sumbră” al cărui sfârşit mai mult sau mai puţin apropiat, dacă nu chiar iminent, poate fi deja întrezărit după multe indicii. Acest lucru face şi el parte din ordinea firească, pentru că echilibrul este rezultatul acţiunii simultane a două tendinţe opuse. Dacă una sau cealaltă ar putea în întregime să înceteze să acţioneze, echilibrul nu s-ar mai regăsi niciodată, şi lumea însăşi s-ar disipa, însă această supoziţie este irealizabilă, căci cei doi termeni ai unei opoziţii nu au sens decât unul prin celălalt, şi, oricare ar fi aparenţele, putem fi siguri că toate dezechilibrele parţiale şi tranzitorii concură în cele din urmă la realizarea echilibrului total.
