René Guénon, Capitolul VII. O civilizaţie materială (Criza lumii moderne)

Din tot ceea ce precede [acest capitol], ni se pare că rezultă cu claritate deja că orientalii au pe deplin dreptate atunci când reproşează civilizaţiei occidentale moderne că nu este decât o civilizaţie strict materială. Într-adevăr, în acest sens s-a dezvoltat ea în exclusivitate, şi, din orice punct de vedere este considerată, se impun întotdeauna consecinţe mai mult sau mai puţin directe ale acestei materializări.

Totuşi, mai trebuie să completăm ceea ce am spus sub acest raport, şi pentru început vom explica diferitele sensuri în care poate fi luat un cuvânt precum “materialism”, căci, dacă îl folosim pentru a caracteriza lumea contemporană, unii, care nu se cred câtuşi de puţin “materialişti”, având concomitent pretenţia că sunt foarte “moderni”, nu vor scăpa ocazia de a protesta şi de a se convinge că au de-a face cu o adevărată calomnie. Se impune deci o lămurire pentru a îndepărta dintru început toate echivocurile care ar putea să se producă în această privinţă.

Este destul de semnificativ faptul că cuvântul însuşi “materialism” nu datează decât din secolul al XVIII-lea [1]. A fost inventat de către filosoful Berkeley, care l-a utilizat pentru a desemna o întreagă teorie ce admite existenţa reală a materiei. Este evident că nu despre asta este vorba în accepţiunea curentă de azi, în care existenţa aceastuia nu este pusă sub semnul îndoielii. Ceva mai târziu, acelaşi cuvânt a căpătat un sens mai restrâns, cel pe care l-a păstrat de atunci: o concepţie conform căreia nu există nimic altceva decât materia şi ceea ce iese din ea. Este cazul să se noteze noutatea unei asemenea concepţii, faptul că ea este în mod esenţial un produs al spiritului modern, deci că este în rezonanţă cel puţin cu o parte dintre tendinţele proprii acestuia. Însă auzim vorbindu-se de “materialism” mai ales sub o altă accepţiune, mult mai largă şi totuşi mai definită, şi anume reprezentând o stare de spirit, pentru care concepţia pe care tocmai am definit-o nu este decât o manifestare printre multe altele, şi care este, în sine, independentă de orice teorie filosofică. Această stare de spirit este cea care constă în a da mai mult sau mai puţin conştient importanţă lucrurilor de ordin material şi preocupărilor care sunt în legătură cu ele, fie că preocupările păstrează încă o anume aparenţă speculativă sau sunt strict practice. Şi nu se poate contesta în mod serios faptul că aceasta este mentalitatea imensei majorităţi a contemporanilor noştri.

Toată ştiinţa “profană” care s-a dezvoltat în cursul ultimelor secole nu este decât studiul lumii sensibile, în care s-a închis în exclusivitate, iar metodele sale nu sunt aplicabile decât acestui domeniu. Or aceste metode sunt proclamate “ştiinţifice” în detrimentul altora, ceea ce revine la a nega orice ştiinţă care nu ţine de lucrurile materiale. Printre cei care gândesc aşa, şi chiar printre cei care s-au consacrat în special acestui gen de ştiinţe, sunt totuşi mulţi care ar refuza să se declare “materialişti” şi să adere la o teorie filosofică ce poartă acest nume. Mai sunt unii care chiar mărturisesc cu plăcere o credinţă religioasă a cărei sinceritate nu este îndoielnică. Dar atitudinea lor “ştiinţifică” nu diferă sensibil de cea a materialiştilor care se asumă. S-a discutat adesea, din punct de vedere religios, dacă ştiinţa modernă ar trebui să fie denunţată ca atee sau ca materialistă, şi, cel mai adesea, problema s-a pus foarte greşit. Este foarte sigur că această ştiinţă nu profesează în mod făţiş ateismul sau materialismul, că se mulţumeşte să ignore în virtutea unor prejudecăţi anumite lucruri fără să se pronunţe în privinţa lor printr-o negaţie formală aşa cum o fac cutare sau cutare filosofi. Deci se poate, în ceea ce-o priveşte, să se vorbească despre un materialism de fapt, despre ceea ce am numi un materialism practic. Dar răul este poate şi mai grav, pentru că e mult mai profund şi mai extins. O atitudine filosofică poate fi ceva foarte superficial, chiar la filosofii “profesionişti”. În plus, există oameni care ar da înapoi în faţa negării, dar care se acomodează atunci când este vorba despre o completă indiferenţă. Şi aceasta este tot ce poate fi mai redutabil, căci, pentru a nega un lucru, trebuie să te gândeşti totuşi la el, oricât de puţin s-ar întâmpla aceasta, în vreme ce în această situaţie se ajunge la absenţa oricărui factor intelectual. Când se vede o ştiinţă exclusiv materială prezentându-se drept singura ştiinţă posibilă, când oamenii sunt obişnuiţi să admită ca pe un adevăr indiscutabil faptul că nu poate exista cunoaştere adevărată în afara acesteia, când orice educaţie care le este dată tinde să le inoculeze superstiţia acestei ştiinţe, ceea ce se numeşte propriu-zis “scientism”, cum ar putea aceşti oameni să nu fie la nivel practic materialişti, adică toate preocupările lor să fie îndreptate spre materie?

Pentru moderni, nimic nu pare să existe în afara a ceea ce poate fi văzut şi atins, sau cel puţin, chiar dacă admit teoretic că poate exista ceva diferit, se grăbesc să-l declare, nu numai necunoscut, dar şi “incognoscibil”, ceea ce-i scuteşte de a se ocupa de aşa ceva. Dacă există unii care caută să-şi facă o idee despre o “altă lume”, cum nu fac apel pentru asta decât la imaginaţie, şi-o reprezintă după modelul lumii terestre şi transportă în ea toate condiţiile de existenţă care sunt proprii acesteia, inclusiv spaţiul şi timpul, chiar o anume “corporalitate”. Am arătat în altă parte, în concepţiile spiritiste, exemple deosebit de frapante ale acestui gen de reprezentări grosolan materializate. Dar, dacă acesta este un caz extrem, în care caracterul acesta este exagerat până la caricatură, ar fi o eroare să se creadă că spiritismul şi sectele care-i sunt mai mult sau mai puţin înrudite au monopolul acestui gen de lucruri. În rest, într-un mod mai general, intervenţia imaginaţiei în domeniile în care nu poate da nimic, şi care ar trebui în mod normal să-i fie interzise, este un fapt care arată foarte clar incapacitatea occidentalilor moderni de a se ridica deasupra domeniului sensibil. Mulţi nu ştiu să facă nicio diferenţă între “a concepe” şi “a imagina”, iar unii filosofi, precum Kant, ajung până la a declara “incognoscibil” sau “dincolo de gândire” tot ceea ce nu este susceptibil de reprezentare. Astfel, tot ceea ce se numeşte “spiritualism” sau “idealism” nu este, cel mai adesea, decât un fel de materialism transpus. Acest lucru nu este adevărat doar în legătură cu ceea ce am numit “neo-spiritualism”, ci şi despre spiritualismul filosofic însuşi, care se consideră totuşi ca fiind opus materialismului. În realitate, spiritualism şi materialism, înţelese în sens filosofic, nu pot să fie percepuţi unul fără celălalt. Sunt doar cele două jumătăţi ale dualismului cartezian, a căror separare radicală a fost transformată într-un fel de antagonism. Şi, de atunci, întreaga filosofie oscilează între aceşti doi termeni fără să-i poată depăşi. Spiritualismul, în ciuda numelui său, nu are nimic în comun cu spiritualitatea. Dezbaterea lui cu materialismul nu poate decât să-i lase perfect indiferenţi pe cei care se plasează într-un punct de vedere superior, şi care văd că aceste contrarii sunt, în fond, foarte aproape de simple echivalente, a căror pretinsă opoziţie, în multe situaţii, se reduce la o vulgară dispută de cuvinte.

Modernii, în general, nu concep altă ştiinţă decât cea a lucrurilor care se măsoară, se calculează şi se cântăresc, adică, până la urmă, a lucrurilor materiale, căci doar acestora poate să li se aplice punctul de vedere cantitativ. Iar pretenţia de a reduce calitatea la cantitate este foarte caracteristică ştiinţei moderne. S-a ajuns, în acest sens, la a se crede că nu există ştiinţă propriu-zisă acolo unde nu este posibilă introducerea măsurării, şi că nu există legi ştiinţifice în afara celor care exprimă relaţii cantitative. “Mecanismul” lui Descartes a marcat debutul acestei tendinţe, care s-a accentuat de atunci, în ciuda eşecului fizicii carteziene, căci ea nu este legată de o teorie determinată, ci de o concepţie generală asupra cunoaşterii ştiinţifice. Se doreşte azi să se aplice măsura până şi în domeniul psihologiei, care-i scapă totuşi prin însăşi natura sa. Se ajunge la a nu se mai înţelege că posibilitatea măsurii ţine doar de o proprietate inerentă materiei, şi care este divizibilitatea sa indefinită, doar dacă nu se crede că această proprietate se extinde la tot ceea ce există, idee care revine la materializarea tuturor lucrurilor. Materia, am spus-o deja, este principiu de diviziune şi de multiplicitate pură. Predominanţa atribuită punctului de vedere al cantităţii, şi care, aşa cum am arătat-o anterior, se regăseşte până în domeniul social, ţine în realitate de materialism în sensul pe care-l indicam mai sus, chiar dacă ea nu e în mod necesar în legătură cu materialismul filosofic, pe care l-a precedat de altminteri în dezvoltarea tendinţelor spiritului modern. Nu vom insista asupra a ceea ce este ilegitim în dorinţa de a reduce calitatea la cantitate, nici asupra a ceea ce este insuficient în toate tentativele de explicare care sunt conectate mai mult sau mai puţin la tipul “mecanist”. Nu aceasta ne-o propunem, şi vom nota doar, în această privinţă că, chiar la nivel sensibil, o ştiinţă de acest gen nu are decât foarte puţine legături cu realitatea, din care partea cea mai considerabilă îi scapă în mod necesar.

În legătură cu “realitatea”, am ajuns să menţionăm un alt fapt, care riscă să treacă neobservat de către mulţi, dar care este foarte demn de a fi remarcat ca semn al stării de spirit despre care vorbim, şi anume că acest cuvânt, în utilizarea curentă, este rezervat în mod exclusiv realităţii sensibile. Cum limbajul este expresia mentalităţii unui popor şi a unei epoci, trebuie concluzionat de aici că, pentru cei care vorbesc astfel, tot ceea ce nu poate fi perceput de către simţuri este “ireal”, adică iluzoriu sau chiar complet inexistent. Se poate ca ei să nu fie pe deplin conştienţi de acest lucru, dar convingerea negativă nu este mai puţin ancorată în mintea lor şi, dacă afirmă contrariul, există certitudinea, deşi ei nu-şi dau seama, că afirmaţia nu corespunde în cazul lor decât la ceva foarte exterior, într-atâta încât nu este decât pur verbală. Dacă cineva este tentat să creadă că exagerăm, nu va trebui decât să caute să vadă de exemplu la ce se reduc pretinsele convingeri religioase ale multor oameni: câteva noţiuni învăţate pe de rost, într-un mod cu totul şcolăresc şi maşinal, pe care nu le-au asimilat deloc, la care n-au reflectat niciodată câtuşi de puţin, dar pe care le păstrează în memorie şi pe care le repetă când au ocazia pentru că fac parte dintr-un anume formalism, dintr-o atitudine convenţională care e tot ceea ce ei pot înţelege sub numele de religie. Am vorbit deja mai sus de “minimizarea” religiei, pentru care “verbalismul” reprezintă unul dintre ultimele grade. Aceeaşi tendinţă explică de ce aşa-zişii “credincioşi”, când se ajunge la materialismul practic, nu sunt cu nimic diferiţi de “necredincioşi”. Vom mai reveni asupra acestui lucru, dar, mai înainte, trebuie să terminăm cu consideraţiile care privesc privesc caracterul materialist al ştiinţei moderne, căci această chestiune cere să fie prezentată sub diferite aspecte.

Trebuie să mai amintim, deşi am indicat-o deja, că ştiinţele moderne nu au caracterul unei cunoaşteri dezinteresate, şi că, chiar pentru cei care cred în valoarea lor speculativă, aceasta nu este altceva decât o mască sub care se ascund preocupări strict practice, dar care permite păstrarea iluziei unei false intelectualităţi. Descartes însuşi, constituindu-şi fizica, se gândea mai cu seamă să obţină din ea o mecanică, o medicină şi o morală. Iar, odată cu difuzarea empirismului anglo-saxon, a mai fost ceva. În rest, ceea ce constituie prestigiul ştiinţei în ochii marelui public sunt aproape numai rezultatele practice pe care ea permite să fie realizate, pentru că, şi în acest caz, este vorba despre lucruri care pot fi văzute şi atinse. Spuneam că “pragmatismul” reprezintă finalul filosofiei moderne şi ultimul ei nivel de degradare. Dar mai există, şi de mult timp, în afara filosofiei, un “pragmatism” difuz şi nesistematizat, care este faţă de cel filosofic ceea ce materialismul practic este în raport cu materialismul teoretic, şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte “bun simţ”. Acest utilitarism aproape instinctiv este de altminteri inseparabil de tendinţa materialistă: “bunul simţ” constă în a nu depăşi orizontul terestru, precum şi în a nu se ocupa de nimic din ceea ce nu are interes practic imediat. Pentru el mai cu seamă doar lumea sensibilă este “reală”, şi nu există cunoştinţe care să nu poată fi receptate prin simţuri. Tot pentru el, cunoaşterea aşa restrânsă cum este nu valorează decât în măsura în care permite satisfacerea nevoilor materiale, şi uneori a unui anume sentimentalism, căci, trebuie spus răspicat cu riscul de a şoca “moralismul” contemporan, sentimentul este în realitate foarte apropiat de materie. În toate acestea, nu rămâne niciun loc pentru inteligenţă, excepţie dacă este dispusă să se aservească realizării scopurilor practice, nemaifiind decât un simplu instrument supus exigenţelor părţii inferioară şi corporală a individului omenesc, sau, conform unei ciudate expresii de-a lui Bergson, “un instrument capabil să creeze instrumente”. “Pragmatismul”, sub toate formele sale, este indiferenţa totală în raport cu adevărul.

În aceste condiţii, industria nu este numai o aplicaţie a ştiinţei - aplicaţie în raport cu care aceasta ar trebui, în sine, să fie total independentă – ea îi este raţiunea de a fi şi justificarea, astfel încât, şi aici, raporturile normale sunt inversate. Lucrul pentru care lumea modernă şi-a dedicat toate forţele, chiar când a pretins că a făcut din ştiinţă raţiunea ei de a fi, nu este în realitate nimic altceva decât dezvoltarea industriei şi a “maşinismului”. Şi, dorind astfel să domine materia şi s-o supună utilizării lor, oamenii nu au reuşit decât să devină sclavii ei, aşa cum spuneam la început. Nu numai că şi-au limitat ambiţiile intelectuale, dacă mai este permis să utilizăm acest cuvânt într-un asemenea caz, la inventarea şi construirea de maşini, dar au sfârşit prin a deveni realmente maşini ei înşişi. Într-adevăr, “specializarea”, atât de lăudată de către unii sociologi cu numele de “diviziunea muncii”, nu s-a impus doar savanţilor, ci şi tehnicienilor şi chiar muncitorilor, şi, pentru aceştia din urmă, orice muncă inteligentă a devenit prin aceasta imposibilă. Foarte diferiţi de artizanii de altă dată, ei nu mai sunt decât servitorii maşinilor, fac ca să spunem aşa corp comun cu ele. Ei trebuie să repete fără încetare, într-un mod complet mecanic, anumite mişcări determinate, întotdeauna aceleaşi, şi întotdeauna îndeplinite în acelaşi fel, pentru a evita cea mai mică pierdere de vreme. Astfel vor cel puţin metodele americane care sunt privite ca reprezentând cel mai înalt nivel al “progresului”. Într-adevăr, este vorba doar despre a produce cel mai mult posibil. Prea puţin contează calitatea, doar cantitatea primează. Revenim încă o dată la aceeaşi constatare pe care am făcut-o deja în alte domenii: civilizaţia modernă este cu adevărat ceea ce se poate numi o civilizaţie cantitativă, ceea ce nu este decât alt mod de a spune că este o civilizaţie materială.

Dacă cineva vrea să se convingă şi mai tare de acest adevăr, nu are decât să vadă rolul imens pe care-l joacă azi, în existenţa popoarelor ca şi cea a indivizilor, elementele de ordin economic: industrie, comerţ, finanţe, se pare că doar acestea contează, ceea ce e în acord cu faptul deja semnalat că singura distincţie socială care a subzistat este cea care se sprijină pe bogăţia materială. Se pare că puterea financiară domină orice politică, că concurenţa comercială exercită o influenţă preponderentă asupra relaţiilor dintre popoare. Poate nu e decât o aparenţă, iar aceste lucruri sunt mai puţin cauze veritabile cât simple mijloace de acţiune. Dar alegerea unor asemenea mijloace indică într-adevăr caracterul epocii căreia îi convin. De altminteri, contemporanii noştri sunt convinşi că circumstanţele economice sunt aproape unicii factori ai evenimentelor istorice, şi-şi imaginează chiar că întotdeauna a fost aşa. S-a mers în acest sens până la a se inventa o teorie care vrea să explice totul prin această optică în exclusivitate, şi care a primit numele semnificativ de “materialism istoric”. Se poate vedea şi aici efectul uneie dintre sugestiile la care făceam aluzie mai sus, sugestii care acţionează cu atât mai mult cu cât ele corespund tendinţelor mentalităţii generale. Şi efectul acestei sugestii este acela că mijloacele economice sfârşesc prin a determina realmente aproape tot ceea ce se produce în domeniul social. Fără îndoială, masa a fost întotdeauna condusă într-un fel sau în altul, şi s-ar putea spune că rolul ei istoric este mai ales acela de a se lăsa condusă, pentru că nu reprezintă decât un element pasiv, o “materie” în sensul aristotelician. Dar azi este suficient, pentru a o conduce, de a dispune de mijloace pur materiale, de data asta în sensul obişnuit al cuvântului, ceea ce arată într-adevăr nivelul de decădere al epocii noastre. Şi, în acelaşi timp, masa este persuadată că nu este dirijată, că acţionează spontan şi că se guvernează ea însăşi, iar faptul că o crede permite să se întrevadă până unde merge lipsa ei de inteligenţă.

Pentru că tot vorbim despre factori economici, vom profita pentru a semnala o iluzie prea răspândită în această privinţă, şi care constă în a imagina că relaţiile stabilite pe terenul schimburilor comerciale pot servi la o apropiere şi la o înţelegere între popoare, în vreme ce, în realitate, ele au exact efectul contrariu. Materia, am spus-o deja de multe ori, este în mod esenţial multiplicitate şi divizare, deci sursă de lupte şi de conflicte. La fel, fie că este vorba despre popoare sau despre indivizi, domeniul economic nu este şi nu poate fi decât cel al rivalităţilor de interese. În particular, Occidentul nu are nevoie să se sprijine pe industrie, nici pe ştiinţa modernă de care aceasta este inseparabilă, pentru a găsi baza unei înţelegeri cu Orientul. Dacă orientalii ajung să accepte industria ca pe o necesitate supărătoare şi de altminteri tranzitorie, căci, pentru ei, ea nu ar putea fi nimic mai mult, acest lucru nu va fi niciodată o armă care să le permită să reziste invaziei occidentale şi prezervării propriei lor existenţe. Este important să se ştie bine că lucrurile nu pot fi altfel: orientalii care se resemnează luând în calcul o concurenţă economică împotriva Occidentului, în ciuda repulsiei pe care o au faţă de aceste gen de activitate, nu pot s-o facă decât cu o singură intenţie, aceea ce a se debarasa de o dominaţie străină care nu se sprijină decât pe forţa brutală, pe puterea materială pe care industria o pune la dispoziţia eu. Violenţa cheamă violenţa, dar oricine va trebui să recunoască că nu orientalii sunt cei care au căutat lupta pe aceste teren.

În rest, în afara chestiunii raporturilor dintre Orient şi Occident, este uşor de constatat că una dintre cele mai notabile consecinţe ale dezvoltării industriale este perfecţionarea neîncetată a instrumentelor războiului şi creşterea puterii lor distructivă în proporţii formidabile. Această simplă observaţie ar trebui să fie de ajuns pentru a spulbera visăraia “pacifistă” a unor admiratori ai “progresului” modern. Dar visătorii şi “idealiştii” sunt incorigibili, şi naivitatea lor pare să nu aibă limite. “Umanitarismul” care este atât de la modă nu merită cu siguranţă să fie luat în serios. Dar este ciudat că se vorbeşte atâta de sfârşitul războaielor într-o epocă în care acestea fac mai multe ravagii decât au făcut vreodată, nu numai din cauza multiplicării mijloacelor de distrugere, dar şi pentru că, în loc să se deruleze între armate puţin numeroase şi compuse în exclusivitate din soldaţi de meserie, aruncă unii împotriva celorlalţi toţi indivizii fără distincţie, inclusiv pe cei mai puţin calificaţi pentru a îndeplini o asemenea funcţie. Acesta este încă un exemplu frapant al confuziei moderne, şi e realmente inexplicabil, pentru cel care vrea să reflecteze la acest subiect, faptul că s-a ajuns la a se considera ca fiind normală o “ridicare în masă” sau o “mobilizare generală”, că ideea unei “naţiuni înarmate” a putut să se impună tuturor minţilor, cu rare excepţii. Se poate vedea în asta şi efectul credinţei exclusive în forţa numărului. Punerea în mişcare a maselor enorme de combatanţi este în conformitate cu caracterul cantitativ al civilizaţiei moderne. Şi, în acelaşi timp, “egalitarismul” îşi găseşte aici exemplificarea, la fel ca în instituţii precum cele ale “instrucţiei obligatorii” şi a “sufragiului universal”. Să mai adăugăm că războaiele generalizate n-au fost posibile decât printr-un alt fenomen specific modern, care este constituirea “naţionalităţilor”, consecinţă a distrugerii regimului feudal, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a rupturii simultane a unităţii superioare a “Creştinătăţii evului mediu”. Şi, fără să întârziem asupra unor consideraţii care ne-ar antrena prea departe, să mai notăm, ca circumstanţă agravantă, necunoaşterea unei autorităţi spirituale care să poată singură să exercite în mod normal un arbitraj eficace, pentru că este, prin însăşi natura ei, deasupra tuturor conflictelor de ordin politic. Negarea autorităţii spirituale ţine şi ea de materialismul practic. Şi aceia înşişi care pretind că recunosc o asemenea autoritate în principiu îi neagă în fapt orice influienţă reală şi orice putere de a interveni în domeniul social, exact în acelaşi fel în care stabilesc o delimitare entanşă între religie şi preocupările obişnuite ale existenţei lor. Fie că este vorba despre viaţa publică sau despre viaţa privată, aceeaşi stare de spirit se afirmă în ambele cazuri. Admiţând că dezvoltarea materială are câteva avantaje, de altminteri dintr-un punct de vedere foarte relativ, se poate, atunci când se înfăţişează nişte consecinţe precum cele pe care tocmai le-am semnalat, să se pună întrebarea dacă avantajele nu sunt depăşite cu mult de inconveniente. Nu vorbim chiar deloc despre tot ceea ce a fost sacrificat acestui tip de dezvoltare exclusivă, şi care merita incomparabil mai mult. Nu vorbim despre cunoştinţele superioare uitate, despre intelectualitatea distrusă, despre spiritualitatea dispărută. Luăm pur şi simplu civilizaţia modernă în sine, şi spunem că, dacă s-ar pune în paralel avantajele şi inconvenientele pe care le-a produs, rezultatul ar risca puternic să fie negativ.

Invenţiile care se multiplică cu o rapiditate din ce în ce mai mare sunt cu atât mai periculoase cu cât pun în joc forţe ale căror adevărată natură este în întregime necunoscută de către chiar cei care le utilizează. Şi această ignoranţă este cea mai bună dovadă a nulităţii ştiinţei moderne sub raportul valorii explicative, deci în calitate de cunoaştere, chiar limitată strict la domeniul fizic. Concomitent, faptul că aplicaţiile practice nu sunt câtuşi de puţin împiedicate de asta arată că această ştiintă este orientată într-adevăr într-un sens interesat, că industria este singurul scop real al tuturor cercetărilor. Cum pericolul invenţiilor, chiar şi cele care nu sunt în mod clar destinate să joace un rol funest în umanitate, şi care nu cauzează mai puţine catastrofe, fără vorbim despre tulburările nebănuite pe care le provoacă în ambianţa terestră, cum acest pericol, spunem noi, va creşte fără îndoială în continuare în proporţii dificil de determinat, este permis să credem, fără teama de a exagera, aşa cum o indicam deja înainte, că poate prin ele va ajunge lumea modernă să se distrugă ea însăşi, dacă este incapabilă să se oprească din drumul ei atât cât mai este timp.

Dar nu este suficient să se formuleze, în ceea ce priveşte invenţiile moderne, rezervele care se impun din cauza dimensiunii lor periculoase, şi trebuie mers mai departe: pretinsele “binefaceri” ale ceea ce s-a convenit să se numească “progres”, şi care cineva ar putea să consimtă să-l desemneze astfel dacă ar avea grijă să specifice că nu este vorba decât despre un progres strict material, aceste “binefaceri” atât de lăudate nu sunt în mare parte iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind prin aceasta că-şi cresc “bunăstarea”. Noi credem, în ceea ce ne priveşte, că scopul pe care şi-l propun astfel, chiar dacă ar fi realmente atins, nu merită să i se consacre atâtea eforturi. Dar, în plus, ni se pare contestabilă această realizare. Mai întâi, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi nici aceleaşi nevoi, că mai sunt încă unii care ar vrea să scape de agitaţia modernă, de nebunia vitezei, şi care nu mai pot. Va îndrăzni careva să susţină că, pentru aceştia, este o “binefacere” să li se impună ceva ce este deplin contrariu naturii lor? Se va spune că aceşti oameni sunt puţin numeroşi azi, şi unii se vor considera autorizaţi pornind de la această să-i considere drept cantitate neglijabilă. Aici ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul de a zdrobi minorităţile care, în ochii săi, greşesc atunci când există, de vreme ce existenţa aceasta însăşi este împotriva maniei “egalitare” a uniformităţii. Dar, dacă se ia în consideraţie ansamblul umanităţii în loc să se limiteze totul la lumea occidentală, chestiunea îşi schimbă aspectul: majoritatea de adineaori nu va deveni imediat o minoritate? Şi nu acelaşi argument este folosit în acest caz, şi, printr-o ciudată contradicţie, nu tot în numele “superiorităţii” aceşti “egalitari” vor să-şi impună civilizaţia în restul lumii şi tulbură oameni căre nu le cereau nimic? Şi, cum această “superioritate” nu există decât din punct de vedere material, este normal să se impună prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi – dacă marele public admite cu bună credinţă pretextele “civilizaţiei”, există unii pentru care nu este vorba decât de o simplă ipocrizie “moralistă”, o mască pentru spiritul de cucerire şi interese economice. Dar ce ciudată epocă în care atâţia oameni se lasă convinşi că fericirea unui popor vine prin aservirea lui, prin anularea a ceea ce are el cel mai preţios, adică propria lui civilizaţie, obligându-l să adopte moravuri şi instituţii care sunt făcute pentru o altă rasă, şi constrângându-l la muncile cele mai înjositoare pentru a-l face să obţină lucruri care-i sunt de cea mai perfectă inutilitate!

Pentru că aşa stau lucrurile: Occidentul modern nu poate tolera faptul că nişte oameni preferă să muncească mai puţin şi să se mulţumească cu puţin pentru a trăi. Cum numai cantitatea contează, şi cum ceea ce nu poate fi sesizat prin simţuri este considerat drept inexistent, se admite faptul că cel care nu se agită şi nu produce material nu poate fi decât un “leneş”. Ca să nu vorbim în această privinţă despre aprecierile făcute în mod curent la adresa popoarelor orientale, oricine nu are decât să vadă în ce fel sunt judecate ordinele contemplative, şi asta chiar şi în mediile aşa-zis religioase. Într-o asemenea lume, nu a mai rămas niciun loc pentru inteligenţă, nici pentru tot ceea ce este strict interior, căci acestea sunt lucruri care nu se văd, care nu se calculează nici nu cântăresc. Nu este loc decât pentru acţiunea exterioară sub toate formele sale, inclusiv cele mai lipsite de orice semnificaţie. Astfel nu trebuie ca cineva să fie uimit că mania anglo-saxonă a “sportului” câştigă zilnic din terenul ideal al acestei lumi, “animalul uman” şi-a dezvoltat la maxim forţa musculară. Eroii săi sunt atleţii, chiar şi aceia dintre ei care sunt nişte brute. Ei suscită entuziasmul popular, mulţimile se pasionează de faptele lor de vitejie. O lume în care se văd asemenea lucruri a căzut într-adevăr foarte jos şi pare foarte aproape de sfârşitul ei.

Totuşi, să ne plasăm pentru o clipă în optica celor care-şi aleg ca ideal “bunăstarea” materială, şi care, pornind de aici, se bucură de toate ameliorările aduse existenţei de “progresul” modern. Sunt aceştia cu adevărat siguri că nu-s păcăliţi? Este adevărat că oamenii sunt mai fericiţi azi decât altădată, pentru că dispun de mijloace de comunicare mai rapide sau de alte lucruri de acest fel, pentru că au o viaţă mai agitată şi mai complicată? Ni se pare că exact contrariul este valabil: dezechilibrul nu poate fi condiţia unei adevărate fericiri. De altminteri, cu cât un om are mai multe nevoi, cu atât riscă mai tare să nu-şi împlinească una dintre ele, şi în consecinţă să fie nefericit. Civilizaţia modernă vizează multiplicarea nevoilor artificiale, şi cum o spuneam deja mai sus, va crea întotdeauna mai multe nevoi decât va putea satisface, căci, îndată ce cineva s-a angajat pe acest drum, este foarte dificil pentru el să se oprească undeva. Şi nu există niciun motiv să se oprească într-un punct anume. Oamenii nu puteau să simtă nicio suferinţă fiind privaţi de lucruri care nu existau şi la care nu se gândiseră niciodată. Acum, dimpotrivă, suferă negreşit dacă aceste lucruri le lipsesc, pentru că s-au obişnuit să le privească drept necesare, şi că, de fapt, ele chiar le-au devenit necesare.

Aşa încât se străduiesc, prin toate metodele, să obţină ceea ce le poate conferi toate satisfacţiile materiale, singurele pe care sunt capabili să le aprecieze. Nu este vorba decât de “a câştiga bani”, pentru că aceasta permite obţinerea acestor lucruri, şi cu atât mai mulţi cu cât are cineva, cu atât doreşte să aibă mai mulţi, pentru că-şi descoperă fără încetare noi nevoi. Iar această pasiune devine unicul scop al întregii vieţi. De aici concurenţa feroce pe care unii “evoluţionişti” au ridicat-o la demnitatea de lege ştiinţifică sub numele de “lupta pentru viaţă”, şi a cărei consecinţă logică este că cei mai puternici, în sensul cel mai îngust material al cuvântului, sunt singurii care au dreptul să existe. De aici şi invidia şi chiar ura de care cei care posedă bogăţia au parte de la cei care sunt lipsiţi de ea. Cum nişte oameni cărora li s-au predicat teorii “egalitare” ar putea să nu se revolte constatând în jurul lor inegalitatea sub forma care trebuie să le fie cea mai sensibilă, pentru că este la nivelul cel mai grosolan? Dacă civilizaţia modernă ar trebui să se năruiască într-o zi sub presiunea apetiturilor dezordonate pe care le naşte în masă, cineva ar trebui să fie orb ca să nu vadă în aceasta pedeapsa justă pentru viciul ei fundamental, sau, ca să evităm orice frazeologie morală, “şocul de recul” al propriei sale acţiuni în chiar domeniul în care s-a exersat. Se spune în Evanghelie: “Cel care ridică sabia va pieri de sabie” – cel care dezlănţuie forţele brutale ale materiei va muri zdrobit de aceste forţe, cărora nu le mai este stăpân din momentul în care le-a pus imprudent în mişcare, şi despre care nu se va poate lăuda că le reţine indefinit din mersul lor fatal. Forţele naturii sau forţele masei omeneşti, sau şi unele şi altele împreună, prea puţin contează, sunt întodeauna legile materiei care intră în joc şi care-l zdrobesc inexorabil pe cel care a crezut că le poate domina fără să se ridice el însuşi deasupra materiei. Şi Evanghelia mai zice: “Orice casă dezbinată împotriva ei însăşi se va nărui” – aceste cuvinte se aplică şi împotriva lumii moderne, cu civilizaţia ei materială, care nu poate, prin însăşi natura sa, decât să suscite peste tot luptă şi divizare. Concluzia este foarte facil de obţinut, şi nu este nevoie să se facă apel la alte consideraţii pentru ca cineva să poată, fără teama de a se înşela, să prezică acestei lumi un sfârşit tragic, afară doar dacă nu cumva o schimbare radicală, mergând până la o adevărată răsturnare, nu ar surveni în scurt termen.

Ştim bine că unii ne vor reproşa că am neglijat, vorbind despre materialismul civilizaţiei moderne aşa cum tocmai am făcut-o, anumite elemente care par să constituie cel puţin o atenuare a acestui materialism. Într-adevăr, dacă aşa ceva n-ar exista, este foarte probabil că această civilizaţie ar fi pierit deja în mod lamentabil. Nu contestăm deci câtuşi de puţin existenţa unor asemenea elemente, dar nu trebuie nici să ne iluzionăm la adresa lor. Pe de o parte, nu trebuie să facem să intre în această categorie tot ceea ce, în domeniul filosofic, se prezintă sub etichete precum cele de “spiritualism” şi de “idealism”, nici tot ceea ce, în tendinţele contemporane, nu este decât “moralism” şi “sentimentalism”. Am dat deja suficiente explicaţii în această privinţă, şi vom reaminti doar că acestea sunt, pentru noi, puncte de vedere la fel de “profane” ca cel al materialismului teoretic sau practic, şi care se distanţează de ele cu mult mai puţin în realitate decât în aparenţă. Pe de altă parte, dacă mai există încă resturi de spiritualitate veritabilă, ele au subzistat împotriva spiritului modern şi în ciuda lui. Resturile de spiritualitate pot fi găsite, în cazul occidental, doar la nivel religios. Însă noi am spus deja în ce proporţie religia este azi sărăcită, în ce fel fidelii ei înşişi au despre ea o concepţie îngustă şi mediocră, şi în ce măsură s-a eliminat din ea intelectualitate, care nu este decât unul şi acelaşi lucru în raport cu adevărata spiritualitate. În aceste condiţii, dacă anumite posibilităţi mai rămân încă, ele nu sunt decât în stare latentă, şi, în prezent, rolul lor efectiv se reduce la foarte puţine lucruri. Nu trebuie admirată mai puţin vitalitatea unei tradiţii religioase care, chiar topită astfel într-un soi de virtualitate, persistă în ciuda tuturor eforturilor care au fost încercate de mai multe secole pentru a o sufoca şi distruge. Şi, dacă oamenii ar şti să reflecteze, ar vedea că există în această rezistenţă ceva care implică o putere “non-umană”. Dar, încă o dată, tradiţia nu aparţine lumii moderne, ea nu este unul din elementele sale constitutive, ea este contrariul însuşi al tendinţelor şi al aspiraţiilor sale. Asta înseamnă, trebuie s-o spunem deschis, a nu căuta vane concilieri: între spiritul religios, în adevăratul sens al acestui cuvânt, şi spiritul modern, nu poate exista decât antagonism. Orice compromis nu poate decât să-l slăbească pe primul şi să profite celui de-al doilea, a cărui ostilitate nu va fi pentru atâta dezarmată, căci nu poate voi decât distrugerea completă a tot ceea ce, în umanitate, reflectă o realitate superioară umanităţii.

Se spune că Occidentul modern este creştin, dar aceasta este o eroare. Spiritul modern este anticreştin, pentru că este esenţialmente antireligios, şi este antireligios pentru că, la nivel şi mai general, este antitradiţional. Acesta constituie caracterul său propriu, ceea ce îl face să fie ceea ce este. Desigur, ceva din Creştinism a ajuns până în civilizaţia anticreştină a epocii noastre, ai cărei reprezentaţi cei mai “avansaţi”, cum spun în limbajul lor special, nu pot evita faptul că au suferit şi că suferă încă, involuntar şi poate inconştient, o anume influenţă creştină, cel puţin indirectă. Aşa stau lucrurile pentru că o ruptură cu trecutul, oricât de radicală ar fi, nu poate niciodată să fie absolut completă şi atât de profundă încât să suprime orice continuitate. Vom merge chiar mai departe, şi vom spune că tot ceea ce poate fi valabil în lumea modernă a venit din Creştinism, sau cel puţin prin intermediul Creştinismului, care a adus cu el toată moştenirea tradiţiilor anterioare, care le-a conservat vii atât cât i-a permis starea Occidentului, şi care duce cu el în continuare posibilităţile latente. Dar cine azi, chiar printre cei care se afirmă creştini, mai are conştiinţa efectivă a acestor posibilităţi? Unde există, chiar în Catolicism, oamenii care să cunoască sensul profund al doctrinei pe care-o profesează în exterior, care nu se mulţumesc să “creadă” într-un mod mai mult sau mai puţin superficial, şi mai mult prin sentiment decât prin inteligenţă, dar care “ştiu” realmente adevărul tradiţiei religioase pe care o consideră ca aparţinându-le? Am vrea să avem dovada că mai există cel puţin câţiva, căci aceasta ar fi, pentru Occident, cea mai mare şi probabil singura speranţă de salvare, dar trebuie să mărturisim că, până aici, n-am întâlnit niciunul. Trebuie să se presupună că, asemeni anumitor înţelepţi ai Orientului, stau ascunşi în locuri aproape inaccesibile, sau trebuie să se renunţe în mod definitiv la această ultimă speranţă? Occidentul a fost creştin în evul mediu, dar nu mai este. Dacă se spune că el poate încă să redevină, nimeni nu doreşte mai mult decât noi ca acest lucru să se petreacă, şi ca aceasta să se întâmple într-o zi mai apropiată decât ar lăsa-o să se creadă tot ceea ce vedem în jurul nostru. Dar să nu ne înşelăm, în ziua aceea lumea modernă va fi trăit.

Notă:

[1] Existară, înainte de secolul al XVIII-lea, teorii “mecaniste”, de la atomismul grec la fizica carteziană. Dar nu trebuie confundat “mecanismul” şi “materialismul”, în ciuda anumitor afinităţi care au putut creea un soi de solidaritate de fapt între unul şi celălalt de la apariţia “materialismului” propriu-zis.