11 novembre 2007

René Guénon, Capitolul V. Individualismul (Criza lumii moderne)

Ceea ce înţelegem prin “individualism”, este negaţia oricărui principiu superior individualităţii, şi, prin urmare, reducerea civilizaţiei, în toate domeniile, la simple elemente pur umane. Este deci, în fond, acelaşi lucru care a fost desemnat în epoca Renaşterii sub numele de “umanism”, aşa cum am spus-o mai sus, şi aceasta caracterizează propriu-zis ceea ce numeam adineaori “punctul de vedere profan”. Toate acestea, în concluzie, nu sunt decât un singur şi acelaşi lucru sub diverse desemnări. Şi am mai spus că spiritul “profan” se confundă cu spiritul antitradiţional, la care se rezumă toate tendinţele specific moderne. Acest spirit nu este, fără îndoială, complet nou. Au existat deja, în alte epoci, manifestări mai mult sau mai puţin accentuate, dar întotdeauna limitate şi aberante, şi care nu se extinseseră niciodată la întreg ansamblul unei civilizaţii, aşa cum au făcut-o în Occident în cursul ultimelor secole. Ceea ce nu s-a văzut niciodată până azi, este o civilizaţie edificată în întregime pe ceva complet negativ, pe ceea ce s-ar putea numi absenţa principiului. Tocmai asta ceea ce dă lumii moderne caracterul ei anormal, ceea ce face din ea o monstruozitate, explicabilă doar dacă este considerată în raport cu sfârşitul unei perioade ciclice, conform ceea ce am explicat la început. Într-adevăr, individualismul, aşa cum tocmail l-am definit, este cauza determinantă a decăderii actuale a Occidentului, prin faptul că este cumva motorul dezvoltării exclusive a posibilităţilor cele mai inferioare ale umanităţii, al celor a căror expansiune nu cere intervenţia niciunui element supra-uman, şi care nici nu se pot dezvolta complet decât în absenţa unui asemenea element, pentru că sunt la extremitatea opusă a oricărei spiritualităţi şi a oricărei adevărate intelectualităţi.

Individualismul implică întâi de toate negaţia intuiţiei intelectuale ca funcţie esenţialmente supra-individuală, şi a nivelului cunoaşterii care este domeniul propriu al acestei intuiţii, adică a metafizicii înţeleasă în adevăratul ei sens. Din această cauză tot ceea ce filosofii moderni desemnează sub numele de metafizică, atunci când admit să numească astfel ceva, nu are absolut nimic în comun cu adevărata metafizică: nu este vorba decât de construcţii raţionale sau de ipoteze imaginative, deci concepţii complet individuale, şi care în cea mai mare parte, de fapt, ţin pur şi simplu de domeniul “fizic”, adică de natură.

Chiar dacă se întâlneşte în ele ceva care ar putea efectiv să fie de nivel metafizic, modul în care este conceput şi tratat reduce ideea la o simplă “pseudometafizică”, şi face în cele din urmă imposibilă orice soluţie reală şi valabilă. Se pare chiar că, pentru filosofi, este necesar să pună “probleme”, fie şi din genul celor artificiale şi iluzorii, decât să fie rezolvate, ceea ce este unul dintre aspectele nevoii dezordonate de cercetare de dragul cercetării, adică a agitaţiei cele mai vane la nivel mental, precum şi la nivel corporal. Aceeaşi filosofi ţin să-şi atribuie propriile nume unui “sistem”, adică unui ansamblu de teorii strict limitat şi delimitat, şi care să le fie personal, care să nu fie nimic altceva decât propria lor operă. De aici dorinţa de a fi original cu orice preţ, chiar dacă adevărul trebuie să fie sacrificat originalităţii. Este mai important, pentru renumele unui filosof, să inventeze o nouă eroare decât să spună încă odată un adevăr care a fost deja exprimat de către alţii.

Această formă de individualism, căreia i se datorează atâtea “sisteme” contradictorii între ele, atunci când nu sunt în ele însele, se întâlneşte de altminteri în egală măsură la savanţii şi artiştii moderni. Dar poate la filosofi se poate vedea cel mai clar anarhia intelectuală care este inevitabila ei consecinţă.

Într-o civilizaţie de tip tradiţional, este aproape de neconceput ca un om să pretindă revendicarea proprietaţii asupra unei idei, şi, în orice caz, dacă o face, renunţă prin asta însăşi la orice credit şi la orice autoritate, căci o reduce astfel la a nu fi decât un soi de fantezie fără nici o implicaţie reală. Dacă o idee este adevărată, ea aparţine în egală măsură tututor celor care sunt capabili s-o înţeleagă. Dacă este falsă, nu este nici un motiv ca cineva să-şi facă un titlu de glorie din faptul de a o fi inventat. O idee adevărată nu poate fi “nouă”, căci adevărul nu este un produs al spiritului omenesc, el există independent de noi, şi putem doar să-l cunoaştem. Dincolo de această cunoaştere nu poate exista decât eroarea. Dar, în fond, le pasă modernilor de adevăr, şi ştiu ei măcar că ce este aceasta? Şi aici, cuvintele şi-au pierdut sensul, pentru că unii, ca de exemplu “pragmatiştii” contemporani, merg până într-acolo încât dau abuziv numele de “adevăr” la tot ceea ce are doar utilitate practică, adică la ceva ce este complet străin nivelului intelectual. Aceasta este, în punctul înspre care conduce logica deviaţiei moderne, negaţia însăşi a adevărului, precum şi a inteligenţei care este obiectului său. Dar să nu anticipăm mai mult, şi, în această privinţă, să remarcăm doar că genul de individualism despre care este vorba stă la rădăcina iluziilor privind rolul “marilor oameni” sau celor ce trec drept aşa ceva. “Geniul”, înţeles în sens “profan”, este foarte puţin în realitate, şi nu poate în niciun fel să compenseze absenţa adevăratei cunoaşteri.

Pentru că am vorbit despre filosofie, vom mai semnala, fără a intra în toate detaliile, câteva dintre consecinţele individualismului în acest domeniu. Prima dintre toate a fost, prin negarea intuiţiei intelectuale, punerea raţiunii deasupra orice, transformarea acestei facultăţi pur omeneşti şi relative în partea superioară a inteligenţei, sau chiar reducerea acesteia în întregime la aşa ceva. Este ceea ce se numeşte “raţionalism”, al cărui veritabil fondator a fost Descartes. Limitarea inteligenţei nu era de altminteri decât o primă etapă. Raţiunea însăşi avea să fie coborâtă neîntârziat din ce în ce mai mult la un rol eminamente practic, pe măsură ce aplicaţiile aveau să fie considerate mai importante decât ştiinţele care puteau încă să aibă un anume caracter speculativ. Şi, deja, Descartes însuşi era, în fond, mult mai preocupat de aplicaţiile practice decât de ştiinţa pură.

Dar aceasta nu este totul – individualismul antrenează inevitabil “naturalismul”, pentru că tot ceea ce este dincolo de natură este, prin această situaţie însăşi, dincolo de percepţia individului ca atare. “Naturalismul” sau negaţia metafizicii, nu este de altminteri decât unul şi acelaşi lucru, şi, imediat ce intuiţia intelectuală este prost cunoscută, metafizica nu mai este posibilă. Dar, în vreme ce unii se încăpăţânează să producă totuşi o “pseudometafizică” oarecare, alţii recunosc mai deschis această imposibilitate. De aici “relativismul” sub toate formele sale, fie “criticismul” lui Kant sau “pozitivismul” lui Auguste Comte. Şi, raţiunea fiind ea însăşi relativă şi neputându-se aplica în mod valabil decât la un domeniu la fel de relativ, este adevărat că “relativismul” este singura soluţie logică a “raţionalismului”.

Acesta, în schimb, trebuia să izbutească prin asta să se distrugă el însuşi, pentru că “natură” şi “devenire”, aşa cum am notat mai sus, sunt în realitate sinonime. Un naturalism consecvent cu el însuşi nu poate deci să fie decât una dintre “filosofiile devenirii” despre care am vorbit deja, şi al cărei tip specific modern este “evoluţionismul”. Dar tocmai acesta, care trebuia în cele din urmă să se întoarcă împotriva “raţionalismului”, reproşând raţiunii că nu se poate aplica în mod adecvat la ceea ce nu este decât schimbare şi multiplicitate pură, nici să surprindă în conceptele sale complexitatea indefinită a lucrurilor sensibile.

Aceasta este într-adevăr poziţia luată de tipul de “evoluţionism” care este “intuiţionismul bergsonian”, care, bineînţeles, nu este mai puţin individualist şi antimetafizic decât “raţionalismul”, şi care, dacă-l critică pe bună dreptate pe acesta, care încă şi mai jos făcând apel la o facultate propriu-zis infraraţională, la o intuiţie sensibilă destul de prost definită de altminterea, şi mai mult sau mai puţin amestecată cu imaginaţia, cu instinctul şi cu sentimentul. Este foarte semnificativ faptul că aici nici măcar nu se mai pune problema adevărului, ci doar a “realităţii”, redusă exclusiv la simplul nivel sensibil, şi concepută ca ceva în mod esenţial mişcător şi instabil. Inteligenţa, cu asemenea teorii, este redusă realmente la porţiunea sa cea mai joasă, şi raţiunea însăşi nu mai este admisă decât atât cât poate fi aplicată la fasonarea materiei în scopuri industriale. După aceasta, nu mai rămânea decât un pas de făcut. Este negarea totală a inteligenţei şi a cunoaşterii, substituirea “utilităţii” în locul “adevărului”. Acesta este “pragmatismul” la care am făcut deja aluzie adineaori. Şi în acest caz nu mai suntem nici în omenescul pur şi simplu, ca în cazul “raţionalismului, ci în infra-omenesc, cu apelul la “subconştient” care marchează răsturnarea completă a oricărei ierarhii normale. Iată, în linii mari, drumul pe care trebuia în mod fatal să-l urmeze şi pe care efectiv l-a urmat filosofia “profană” lăsată de capul ei, pretinzând să limiteze orice cunoaştere cu propriul ei orizont. Atâta vreme cât exista o cunoaştere superioară, nimic de acest gen nu putea să se producă, pentru că filosofia era cel puţin obligată să respecte ceea ce ignora şi nu putea nega. Dar, atunci când această cunoaştere superioară a dispărut, negarea ei, care corespundea stării de fapt, a fost imediat erijată în teorie, şi acolo este începutul întregii filosofii moderne.

Dar am spus destule despre filosofie, căreia nu trebuie să i se acorde o importanţă excesivă, oricare ar fi locul pe care pare să-l ocupe în lumea modernă. Din punctul de vedere în raport cu care ne plasăm, ea este interesantă mai cu seamă dat fiind faptul că exprimă, sub o formă pe atât de clară pe cât este cu putinţă, tendinţele cutărui sau cutărui moment, cu mult mai degrabă decât le-ar crea cu adevărat. Şi, dacă se poate spune că le dirijează până la un anume punct, aceasta se petrece doar secundar şi după ce lucrurile deja au avut loc. Astfel, este sigur că toată filosofia modernă îşi are originea în Descartes. Dar influenţa pe care acesta a exercitat-o asupra epocii sale pentru început, şi apoi a celor care au urmat, şi care nu s-a limitat doar la filosofi, n-ar fi fost cu putinţă dacă ideile sale n-ar fi corespuns unor tendinţe preexistente, care erau până la urmă cele ale celor mai mulţi dintre contemporanii săi. Spiritul modern s-a regăsit în cartezianism şi, prin acesta, a dobândit el însuşi o conştiinţă mai clară decât cea pe care o avusese până atunci. De altminteri, în orice domeniu, o mişcare atât de vizibilă cum a fost cartezianismul sub raport filosofic este întotdeauna o rezultantă mai degrabă decât un adevărat punct de plecare. Nu este ceva spontan, ci produsul unui întreg efort latent şi difuz. Dacă un om ca Descartes este deosebit de reprezentativ pentru deviaţia modernă, dacă se poate spune că o incarnează cumva dintr-un anume punct de vedere, el nu este totuşi nici singurul nici primul responsabil pentru ea, şi ar trebui să se urce mult mai sus pe firul apei pentru a găsi rădăcinile acestei deviaţii. În egală măsură, Renaşterea şi Reforma, care sunt considerate cel mai adesea ca primele mari manifestări ale spiritului modern, mai degrabă au dus la capăt ruptura cu tradiţia decât au provocat-o. Pentru noi, începutul acestei rupturi datează din secolul al XIV-lea, şi atunci, şi nu cu un secol sau două mai târziu, încep, în realitate, timpurile moderne.

Asupra rupturii cu tradiţia trebuie să insistăm în continuare, pentru că din ea a luat naştere lumea modernă, ale cărei caracteristici proprii ar putea fi rezumate într-unul singur, opoziţia la spiritul tradiţional. Iar negaţia tradiţiei ţine şi ea de individualism. Acestea, în rest, sunt în acord perfect cu cele precedente, pentru că, aşa cum am explicat-o, intuiţia intelectuală şi doctrina metafizică pură sunt la baza tuturor civilizaţiilor tradiţionale. Imediat ce este negat principiul, îi sunt negate toate consecinţele, cel puţin implicit, şi astfel tot ceea ce merită cu adevărat numele de tradiţie se vede distrus prin acelaşi gest. Am văzut deja ce s-a petrecut în această privinţă în ceea ce priveşte ştiinţele. Nu vom mai reveni deci asupra acestui aspect, şi vom expune o altă dimensiune a chestiunii, ale cărei manifestări ale spiritului antitradiţional sunt poate şi mai uşor vizibile, pentru că este vorba aici de schimbări care au afectat în mod direct masa occidentală însăşi.

Într-adevăr, “ştiinţele tradiţionale” ale evului mediu erau rezervate unei elite mai mult sau mai puţin restrânse, şi unele dintre ele erau chiar apanajul exclusiv al unor şcoli foarte închise, constituind “esoterism” în sensul cel mai strict al cuvântului. Dar, pe de altă parte, latura secundară a religiei, morala, a căpătat primul loc. De aici degenerescenţa în “moralism” care este atât de sensibilă în protestantismul actual. S-a produs acolo un fenomen paralel celui pe care l-am semnalat în privinţa filosofiei. Disoluţia doctrinală, dispariţia elementelor intelectuale ale religiei, antrena această consecinţa inevitabilă – plecând de la “raţionalism” trebuia să se cadă în “sentimentalism”, iar în ţările anglo-saxone s-ar putea găsi elementele cele mai frapante. În acest caz nu mai este vorba despre religie, fie şi subţiată şi deformată, ci pur şi simplu de “religiozitate”, adică de vagi aspiraţii sentimentale care nu se justifică prin nici o cunoaştere reală. Şi acest din urmă stadiu corespunde unor teorii precum cea a “experienţei religioase” a lui William James, care merge până la a vedea în “subconştient” mijlocul pentru om de a intra în comunicare cu divinul. Aici, ultimele produse ale decăderii religioase fuzionează cu cele ale decăderii filosofice – “experienţa religioasă” se incorporează “pragmatismului”, în numele căruia se preconizează ideea unui Dumnezeu limitat ca fiind mai “avantajoasă” decât cea a Dumnezeului infinit, pentru că se pot încerca pentru el sentimente comparabile celor care se trăiesc despre un om superior. Şi, în acelaşi timp, prin apelul la “subconştient”, se produce fuzionarea cu spiritismul şi toate “pseudo-religiile” caracteristice epocii noastre, pe care le-am studiat în alte lucrări. Pe de altă parte, morala protestantă, eliminând din ce în ce mai tare orice bază doctrinară, sfârşeşte prin a degenera în ceea ce se numeşte “morala laică”, care numără printre partizanii ei reprezentanţii tuturor varietăţilor de “protestantism liberal”, precum şi pe adversarii declaraţi ai oricărei idei religioase. În fond, atât în cazul unora cât şi în al celorlalţi, predomină aceleaşi tendinţe, şi singura diferenţă este că nu toţi merg la fel de departe în dezvoltarea logică a tot ceea ce presupun tendinţele lor.

Într-adevăr, religia fiind propriu-zis una dintre formele tradiţiei, spiritul anti-tradiţional nu poate fi decât anti-religios. El începe prin a denatura religia, şi, atunci când poate, sfârşeşte prin a o suprima pentru totdeauna. Protestantismul este ilogic în aceea că, forţându-se să “umanizeze” religia, lasă încă să subziste, cel puţin în teorie, un element supra-uman, care este revelaţia. El nu îndrăzneşte să împingă negaţia până la capăt, dar, oferind revelaţia tuturor discuţiilor care sunt consecinţa interpretărilor pur omeneşti, o reduce în fapt la aproape nimic. Şi, când se văd oameni care, continuând să se numească “creştini”, nu mai admit nici măcar divinitatea lui Hristos, este permis să se creadă că aceia, fără măcar să bănuiască poate, sunt mult mai aproape de negarea completă a adevăratului creştinism. Asemenea contradicţii, de altminteri, nu trebuie să uimească peste măsură, căci sunt, în toate domeniile, unul dintre simptomele epocii noastre de dezordine şi de confuzie, tot aşa cum divizarea neîncetată a protestantismului nu este decât una dintre numeroasele manifestări ale dispersiei în multiplicitate care, aşa cum am spus-o, se regăseşte peste tot în viaţa şi ştiinţa modernă. Pe de altă parte, este normal ca protestantismul, cu spiritul de negaţie care-l animă, să fi dat naştere la “critica” dizolvantă care, în mâinile pretinşilor “istorici ai religiilor”, a devenit o armă de luptă împotriva oricărei religii, şi care astfel, pretinzând că nu recunoaşte orice altă autoritate decât cea a Cărţilor sfinte, a contribuit într-o mare măsură la distrugerea aceleiaşi autorităţi, adică a minimului de tradiţie pe care-l mai păstra. Revolta împotriva spiritului tradiţional, odată începută, nu putea să se oprească la jumătatea drumului. S-ar putea face aici o obiecţie: n-ar fi fost posibil ca, separându-se de organizarea catolică, protestantismul, prin faptul însuşi că admitea totuşi Cărţile sfinte, să păstreze doctrina tradiţională conţinută în ele? Introducerea “liberului examen” se opune în mod absolut la o asemenea ipoteză, pentru că permite toate fanteziile individuale. Conservarea doctrinei presupune de altminteri un învăţământ tradiţional organizat, prin care se menţine interpretarea ortodoxă, şi, de fapt, acest învăţământ, în lumea occidentală, se identifica cu catolicismul. Fără îndoială, pot exista, în alte civilizaţii, organizaţii cu forme foarte diferite de aceasta care să îndeplinească funcţia corespunzătoare. Dar aici este vorba despre civilizaţia occidentală, cu condiţiile sale particulare. Nu contează că, de exemplu, nu există în India nicio instituţie comparabilă papalităţii. Cazul este foarte diferit, mai întâi pentru că nu avem de-a face cu o tradiţie cu formă religioasă în sensul occidental al cuvântului, aşa încât mijloacele prin care se conservă şi se transmite nu pot fi aceleaşi, şi apoi pentru că, spiritul hindus fiind cu totul altul decât cel european, tradiţia poate avea prin ea însăşi, în primul caz, o putere de care nu ar putea dispune în al doilea fără sprijinul unei organizări cu mult mai strict definită în constituţia ei exterioară. Am spus deja că tradiţia occidentală, de la creştinism încoace, trebuia în mod necesar să fie îmbrăcată într-o formă religioasă. Ar fi prea lung să aducem aici toate explicaţiile necesare, care nu pot fi pe deplin înţelese fără să se facă apel la considerente destul de complexe. Dar aceasta este o stare de fapt de care nu se poate să nu se ţină cont, şi, dat fiind acestea, trebuie să se admită toate consecinţele care rezultă din ele în ceea ce priveşte organizarea proprie a unei asemenea forme tradiţionale.

Pe de altă parte, este sigur, aşa cum indicam mai sus, că doar în catolicism s-a menţinut ceea ce subzistă încă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, din spiritul tradiţional în Occident. Cu alte cuvinte acolo, cel puţin, se poate vorbi despre o conservare integrală a tradiţiei, la adăpost de orice vătămare din partea spiritului modern? Din nefericire, nu se pare să fie chiar aşa. Sau, ca să se vorbească mai exact, dacă depozitul tradiţiei a rămas intact, ceea ce este deja mult, este destul de îndoielnic că sensul său profund ar fi înţeles efectiv, chiar de către o elită puţin numeroasă, a cărei existenţă s-ar manifesta fără îndoială printr-o acţiune sau mai degrabă printr-o influenţă pe care, de fapt, nu o constatăm nicăieri. Este vorba deci mai degrabă de ceea ce am numi cu uşurinţă o conservare în stare latentă [1], permiţând în continuare, celor care vor fi capabili, să regăsească sensul tradiţiei, chiar dacă acest sens n-ar fi acum conştient pentru nimeni. Şi mai există de altminteri, risipite pe ici pe colo în lumea occidentală, în afara domeniului religios, multe semne sau simboluri care provin din vechi doctrine tradiţionale, şi care sunt conservate fără a fi înţelese. În asemenea cazuri, un contact cu spiritul tradiţional pe deplin viu este necesar pentru a trezi ceea ce este adormit, pentru a restaura înţelegerea pierdută. Şi, s-o mai spunem încă o dată, pentru asta Occidentul va avea nevoie de ajutorul Orientului dacă vrea să revină la conştiinta propriei sale tradiţii.

Ceea ce tocmai am spus ţine de posibilităţile proprii pe care catolicismul, prin principiul său, le are în sine într-un mod constant şi inalterabil. În această chestiune, pe cale de consecinţă, influenţa spiritului modern se limitează în mod clar la împiedicarea, timp de o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, înţelegerii efective a anumitor lucruri. Dimpotrivă, dacă s-ar dori, vorbindu-se despre starea prezentă a catolicismului, să se înţeleagă prin ea modul în care este el conceput de către marea majoritate a aderenţilor înşişi, ar fi obligatoriu să se constate o acţiune mai pozitivă a spiritului modern, dacă această expresie ar putea fi folosită pentru ceva ce, în realitate, este esenţialmente negativ. Ceea ce am avut în vedere în această privinţă, nu sunt doar mişcările destul de clar definite, precum cea căreia i s-a dat tocmai numele de “modernism”, şi care nu a fost nimic altceva decât o tentativă, din fericire dejucată, de infiltrare a spiritului protestant în interiorul Bisericii Catolice înseşi. Este mai ales o stare de spirit mult mai generală, mai difuză şi mai greu de sesizat, deci încă şi mai periculoasă, cu atât mai periculoasă chiar cu cât este adesea absolut inconştientă la cei care sunt afectaţi de ea – poţi să te crezi religios în mod sincer şi să nu fii câtuşi de puţin în fond, poţi chiar să zici că eşti “tradiţionalist” fără să ai nici cea mai mică noţiune despre spiritul tradiţional, şi acesta este încă unul dintre simptomele dezordinii mentale ale epocii noastre. Starea de spirit la care facem aluzie este, pentru început, cea care constă, dacă se poate spune aşa, în “minimizarea” religiei, în transformarea ei în ceva separate, căreia i se desemnează un loc bine delimitat şi atât de îngust cât este posibil, ceva ce nu are nicio influienţă reală asupra restului existenţei, care este despărţit de viaţă printr-un fel de îngrădire etanşă. Există mulţi catolici azi care să aibă, în viaţa curentă, moduri de a gândi şi de a acţiona sensibil diferite de cele ale contemporanilor lor cei mai “areligioşi”? Pe lângă ignoranţa aproape completă din punct de vedere doctrinar, indiferenţa însăşi faţă de tot ce ţine de el. Religia, pentru mulţi, este doar o chestiune de “practică”, de obicei, ca să nu spunem de rutină, şi dacă se abţin cu grijă să cerceteze sau să înţeleagă din ea ceva, ajung chiar să gândească faptul că este inutil să înţeleagă, sau poate că nu este nimic de înţeles în ea. În rest, dacă religia ar fi cu adevărat înţeleasă, i s-ar putea face un loc atât de mediocru printre procupări? Doctrina este deci uitată sau redusă la aproape nimic, lucru care se apropie ciudat de concepţia protestantă, pentru că este un efect al aceloraşi tendinţe moderne, opuse oricărei intelectualităţi. Şi lucrul care este cel mai deplorabil, este faptul că învăţământul în general, în loc să reacţioneze împotriva acestei stări de spirit, o favorizează dimpotrivă adaptându-i-se prea bine. Se vorbeşte întotdeauna de morală, nu se vorbeşte niciodată de doctrină, sub pretextul că ar fi de neînţeles. Religia, acum, nu mai este decât “moralism”, sau cel puţin se pare că nimeni nu mai vrea să vadă ceea ce este ea realmente, adică altceva decât a ajuns să pară. Dacă uneori se ajunge totuşi să se mai vorbească despre doctrină, prea adesea scopul nu este decât să fie coborâtă pentru a se putea discuta cu nişte adversari pe propriul lor teren “profan”, fapt care conduce inevitabil la concesiile cele mai nejustificate. În acest fel, mai ales, unii se cred obligaţi să ţină cont, într-o măsură mai mult sau mai puţin importantă, de pretinsele rezultate ale “criticii” moderne, în vreme ce nimic n-ar fi mai uşor, plasându-se în raport cu un alt punct de vedere, să i se demomonstreze întreaga lipsă de fundament. În aceste condiţii, ce poate rămâne efectiv din adevăratul spirit tradiţional?

Această digresiune, la care am fost conduşi de examinarea manifestărilor de individualism din domeniul religios, nu ni se pare inutilă, căci arată că răul, în această privinţă, este încă şi mai grav şi mai extins decât ar putea fi crezut la prima vedere. Şi, pe de altă parte, nu ne îndepărtează câtuşi de puţin de chestiunea pe care o expunem, şi cu care ultima noastră remarcă este în contact direct, căci peste tot acelaşi individualism introduce spiritul polemic. Este foarte dificil să li se explice contemporanilor noştri că există lucruri care, prin natura lor însele, nu pot servi drept subiect unor polemici. Omul modern, în loc să caute să se ridice la nivelul adevărului, pretinde să-l facă să coboare la nivelul lui. Şi din această cauză fără îndoială există atât de mulţi cărora, atunci când li se vorbeşte despre “ştiinţe tradiţionale” sau chiar metafizică pură, îşi imaginează că nu este vorba decât de “ştiinţă profană” şi de “filosofie”. În domeniul opiniilor individuale, se poate întotdeauna discuta, pentru că nu se depăşeşte nivelul raţional, şi pentru că, nefăcându-se apel la niciun principiu superior, se ajunge cu uşurinţă la găsirea unor argumente mai mult sau mai puţin valabile pentru a susţine “pentru” şi “contra”. Se poate chiar, în multe cazuri, ca discuţia să fie continuată în mod nedefinit fără a se parveni la nicio soluţie, şi astfel aproape toată filosofia modernă nu este făcută decât din echivocuri şi din întrebări prost puse. Departe de a lămuri chestiunile aşa cum se presupune de obicei, discuţia, cel mai adesea, nu face decât să le deplaseze, atunci când nu le face şi mai puţin clare. Iar rezultatul cel mai obişnuit este că fiecare, străduindu-se să-şi convingă adversarul, se ataşează mai mult decât niciodată de propria lui opinie şi se închide în ea într-un mod încă şi mai exclusivist decât înainte. În toate acestea, în fond, nu este vorba să se ajungă la cunoaşterea adevărului, ci la a avea dreptate împotriva tuturor, sau cel puţin la a se convinge pe sine, dacă nu pot fi convinşi ceilalţi, fapt care va fi regretat de altminteri cu atât mai mult cu cât în el se amestecă întotdeauna nevoia de “prozelitism” care este încă unul dintre elementele cele mai caracteristice ale spiritului occidental. Uneori, individualismul, în sensul cel mai obişnuit şi cel mai josnic al cuvântului, se manifestă într-un mod încă şi mai evident. Astfel, se văd întotdeauna oameni care vor să judece opera unui om în funcţie de ceea ce ştiu despre viaţa lui privată, ca şi cum ar putea exista între aceste două lucruri un raport oarecare. Din aceeaşi tendinţă, căreia i se adaugă mania detaliului, derivă de asemenea, notăm în treacăt, interesul care este legat de cele mai mici particularităţi ale existenţei “marilor oameni”, şi iluzia care se creează explicând tot ceea ce au făcut printr-un fel de analiză “psiho-psihologică”. Toate acestea sunt foarte semnificative pentru cel care vrea să-şi dea seama de ceea ce este cu adevărat mentalitatea contemporană.

Dar să revenim încă o clipă asupra introducerii la obiceiurile de a polemiza în domeniile în care ele nu-şi au locul, şi să spunem cu claritate că atitudinea “apologetică” este, în ea însăşi, o atitudine extrem de slabă, pentru că este pur “defensivă”, în sensul juridic al cuvântului. Nu degeaba ea este desemnată printr-un termen derivat din “apologie”, care are drept semnificaţie proprie pledoaria unui avocat, care, într-o limbă precum engleza, a dobândit în mod curent sensul de “scuză”. Importanţa preponderentă acordată “apologeticii” este deci marca incontestabilă a unui recul al spiritului religios. Această slăbiciune se accentuează şi mai mult atunci când “apologetica” degenerează, aşa cum spuneam adineaori, în discuţii cât se poate de “profane” prin metodă şi ca punct de vedere, în care religia este pusă pe acelaşi plan ca şi teoriile filosofice şi ştiinţifice, sau pseudo-ştiinţifice, cele mai contingente şi cele mai ipotetice, şi în care, pentru a părea “conciliant”, se merge până la a admite într-o anumită măsură concepţii care n-au fost inventate decât pentru a ruina orice religie. Cei care acţionează astfel furnizează ei înşişi proba că sunt perfect inconştienţi în privinţa adevăratului caracter al doctrinei căreia se cred reprezentanţi mai mult sau mai puţin autorizaţi. Cei care sunt calificaţi pentru a vorbi în numele unei doctrine tradiţionale nu trebuie să discute cu “profanii”, nici să facă “polemică”. Ei sunt datori doar să expună doctrina aşa cum este ea, pentru cei care pot s-o înţeleagă, şi, în acelaşi timp, să denunţe eroarea peste tot unde se găseşte, să o facă să apară ca atare proiectând asupra ei lumina adevăratei cunoaşteri. Rolul lor nu este să angajeze o luptă şi să compromită în ea doctrina, ci să judece atât cât au dreptul dacă posedă în mod efectiv principiile care trebuie să-i inspire în mod infailibil. Domeniul luptei este cel al acţiunii, adică domeniul individual şi temporal. “Motorul imobil” produce şi dirijează mişcarea fără să fie antrenat în ea. Cunoaşterea luminează acţiunea fără să participe la vicisitudinile ei. Spiritualul ghidează temporalul fără să se amestece cu el. Şi astfel fiecare lucru rămâne la nivelul lui, la rangul care-i aparţine în ierarhia universală. Dar, în lumea modernă, nude se mai poate găsi noţiunea unei adevărate ierarhii? Nimic şi nimeni nu mai este la locul unde ar trebui să se găsească în mod normal. Oamenii nu mai recunosc nicio autoritate efectivă la nivel spiritual, nicio putere legitimă la nivel temporal. “Profanii” îşi permit să discute despre lucrurile sacre, să le conteste caracterul şi chiar existenţa însăşi. Inferiorul îl judecă pe superior, ignoranţa impune limite înţelepciunii, eroarea contrazice adevărul, omenescul se substituie divinului, pământul se crede superior cerului, individul se face măsura tuturor lucrurilor şi pretinde să dicteze universului legi obţinute integral din propria sa raţiune realtivă şi failibilă. “Nefericire vouă, ghizi orbi”, este spus în Evanghelie. Azi, nu se văd într-adevăr peste tot decât orbi care conduc orbi, şi care, dacă nu sunt opriţi la timp, îi vor aduce fatalmente în prăpastia în care vor pieri împreună.

Note:

[1] Această stare trebuie de fapt să se menţină, conform cuvântului evanghelic, până la “consumarea veacului”, adică până la sfârşitul ciclului actual.

Aucun commentaire: