René Guénon, Capitolul VI. Haosul social (Criza lumii moderne)

Nu dorim, în acest studiu, să favorizăm în special punctul de vedere social, care nu ne interesează decât într-o manieră foarte indirectă, pentru că nu reprezintă decât o aplicaţie destul de îndepărtată a principiilor fundamentale, şi pentru că, în consecinţă, nu în acest domeniu ar putea începe, în orice caz, o redresare a lumii moderne. Această redresare, într-adevăr, dacă ar fi începută astfel în răspăr, adică plecând de la consecinţe în loc să se plece de la principii, ar fi lipsită obligatoriu de bază serioasă şi ar fi complet iluzorie. Nimic stabil n-ar putea vreodată să rezulte din ea, şi totul ar trebui reînceput fără încetare, pentru că s-ar fi neglijat înţelegerea prealabilă a adevărurilor esenţiale.

Din această cauză nu ne este posibil să acordăm contingenţelor politice, chiar dând acestui cuvânt sensul cel mai larg, o altă valoare decât cea de simple semne exterioare ale mentalităţii unei epoci. Dar, sub chiar acest raport, nu putem nici să trecem complet sub tăcere manifestările dezordinii moderne în domeniul social propriu-zis. Aşa cum indicam mai înainte, nimeni, în starea prezentă a lumii occidentale, nu se mai găseşte în locul care-i convine în mod normal în funcţie de natura lui proprie, acest lucru este exprimat atunci când se spune că nu mai există castele, pentru că aceasta, înţeleasă în adevăratul ei sens tradiţional, nu este altceva decât natura individuală însăşi, cu tot ansamblul de aptitudini speciale pe care le implică şi care-l predispun pe fiecare om la împlinirea cutărei sau cutărei funcţii determinate. Imediat ce accesul la nişte funcţii oarecare nu mai este supus niciunei reguli legitime, rezultă în mod inevitabil că fiecare se va găsi pus în situaţia de a face orice, şi adesea lucrul pentru care este cel mai puţin calificat. Rolul pe care-l va juca în societate va fi determinat, nu de hazard, care în realitate nu există [1], ci de ceea ce poate da iluzia hazardului, adică de amestecul tuturor felurilor de circumstanţe accidentale. Ceea ce va interveni cel mai puţin în el, va fi exact singurul factor care ar trebui să conteze într-un asemenea caz, vrem să spunem diferenţele de natură care există între oameni. Cauza acestei dezordini este negarea diferenţelor însele, antrenând pe cea a întregii ierarhii sociale. Şi această negare, la început poate de-abia conştientă şi mai mult practică decât teoretică, căci amestecul castelor a precedat suprimarea lor completă, sau, cu alte cuvinte, a fost greşit evaluată natura indivizilor înainte să se ajungă la ignorarea ei completă, această negare, spuneam noi, a fost mai apoi erijată de către moderni în pseudo-principiu cu numele de “egalitate”.

Ar fi prea uşor de arătat că egalitatea nu poate exista nicăieri, pentru simplul motiv că nu ar putea exista două fiinţe care să fie concomitent în mod real distincte şi în întregime asemănătoare între ele din toate punctele de vedere. Şi nu ar fi mai puţin facil să se evidenţieze toate consecinţele absurde care decurg din această idee himerică, în numele căreia se pretinde impunerea peste tot a unei uniformităţi complete, de exemplu practicând un învăţământ identic, ca şi cum toţi ar fi la fel de apţi să înţeleagă aceleaşi lucruri, şi ca şi cum, pentru a-i face să le înţeleagă, aceleaşi metode ar fi convenabile tuturor fără distincţie. Este legitimă de altminteri întrebarea dacă nu e vorba mai degrabă “să înveţe” decât “să înţeleagă” cu adevărat, adică dacă memoria nu este substituită inteligenţei în concepţia strict verbală şi “livrescă” a învăţământului actual, în care nu se vizează decât acumularea de noţiuni rudimentare şi heteroclite, şi în care cantitatea este în întregime sacrificată cantităţii, aşa cum se întâmplă peste tot în lumea modernă pentru raţiuni pe care le vom explica mai complet în cele ce urmează – este aceeaşi dispersiune în multiplicitate. Ar fi, în această privinţă, multe lucruri de spus despre consecinţele nefaste ale “instrucţiei obligatorii”, dar nu este momentul să insistăm asupra ei, şi, pentru a nu ieşi din cadrul pe ni l-am impus, trebuie să ne mulţumim să semnalăm în treacăt consecinţa spcială a teoriilor “egalitare”, ca pe unul dintre elementele dezordinii care sunt azi prea numeroase pentru a putea măcar avea pretenţia de a le enumera fără să omitem vreunul.

În mod clar, atunci când ne găsim în prezenţa unei idei precum cea de “egalitate”, sau ca cea de “progres”, sau ca celelalte “dogme laice” pe care aproape toţi contemporanii noştri le acceptă orbeşte, şi care aproape toate au început să se formuleze cu claritate în decursul secolului al XVIII-lea, şi nu ne este posibil să admitem că asemenea idei au luat naştere spontan. Este vorba în cele din urmă de adevărate “sugestii”, în sensul cel mai strict al cuvântului, care nu ar putea de altminterea să-şi producă efectul decât într-un mediu deja pregătit să le primească. N-au creat din bucăţi starea de spirit care caracterizează epoca modernă, dar au contribuit pe scară largă la întreţinerea şi dezvoltarea ei până într-un punct care n-ar fi fost atins fără îndoială în absenţa lor. Dacă aceste sugestii ar dispărea, mentalitatea generală ar fi foarte aproape de un punct în care şi-ar schimba orientarea. Din această cauză ele sunt întreţinute cu atâta grijă de către toţi cei care au un interes oarecare în menţinerea dezordinii, dacă nu în agravarea ei, şi tot din această cauză, într-o epocă în care se pretinde punerea în discuţie a tuturor lucrurilor, acestea sunt singurele pe care nimeni nu-şi permite să le discute niciodată. Este dealtfel dificil să se determine cu exactitate gradul de sinceritate al celor care se fac propagatorii unor asemenea idei, de a se şti în ce măsură unii oameni ajung să fie seduşi de propriile minciuni şi să se autosugesioneze în timp ce-i sugestionează pe alţii. Şi chiar, într-o propagandă de acest gen, cei care joacă rolul de păcăliţi sunt adesea cele mai bune instrumente, pentru că vin cu o convingere pe care ceilorlalţi le-ar fi oarecum dificil s-o simuleze, şi care este cu uşurinţa contagioasă. Dar, în spatele acestor lucruri, şi cel puţin la origine, trebuie o acţiune mult mai conştientă, o direcţie care nu poate veni decât de la oameni care ştiu perfect cât valorează ideile pe care le lansează astfel în circulaţie. Am vorbit despre “idei”, dar acest cuvânt nu poate fi aplicat decât într-un mod foarte impropriu în acest caz, unde este foarte evident că nu este vorba câtuşi de puţin de idei pure, ci de ceva care aparţine îndeaproape sau de departe nivelului intelectual. Este cazul, dacă se poate spune aşa, de idei false, dar ar fi şi mai corect să fie numite “pseudo-idei”, destinate în principal provocării de reacţii sentimentale, ceea ce într-adevăr este metoda cea mai eficace de a acţiona asupra maselor. În această privinţă, cuvântul are de altminteri o importanţă mai mare decât noţiunea pe care doreşte s-o reprezinte, şi cei mai mulţi dintre “idolii” moderni nu sunt decât nişte eructaţii, căci în cazul lor se produce fenomenul cunoscut sub numele de “verbalism”, în care sonoritatea cuvintele este suficientă pentru a crea iluzia gândirii. Influenţa pe care oratorii o exercită asupra mulţimilor este deosebit de caracteristică în această privinţă, şi nu este nevoie să fie studiată îndeaproape pentru ca cineva să-şi dea seama că este vorba despre un procedeu de sugestie absolut comparabil celui al hipnotizatorilor.

Dar, fără să ne întindem mai mult cu aceste consideraţii, să revenim la consecinţele pe care le antrenează negarea oricărei ierarhii autentice, şi să notăm că, în starea de lucruri prezentă, nu numai că un om nu-şi îndeplineşte funcţia proprie decât în mod excepţional şi accidental, în vreme ce cazul contrariu ar trebui în mod normal să fie excepţia, dar se mai şi întâmplă ca acelaşi om să fie pus în situaţia de a exercita succesiv funcţii complet diferite, ca şi cum şi-ar putea schimba aptitudinile după bunul plac. Acest lucru poate părea paradoxal într-o epocă de “specializare” fără cruţare, şi totuşi aşa stau lucrurile, mai ales la nivel politic. Dacă competenţa “specialiştilor” este adesea complet iluzorie, şi în orice caz limitată la un domeniu foarte îngust, credinţa în această competenţă este totuşi un fapt, şi oricine se poate întreba cum se face că această credinţă nu mai joacă niciun rol atunci când este vorba despre cariera oamenilor politici, unde incompetenţa cea mai completă este rareori un obstacol. Şi totuşi, dacă cineva reflectează la acest aspect, îşi dă seama cu uşurinţă că nu e nimic de care ar trebui să se mire, şi că acesta nu este până la urmă decât un rezultat foarte natural al concepţiei “democratice”, în virtutea căreia puterea vine de jos şi se sprijină în mod esenţial pe majoritate, fapt ce are în mod necesar drept corolar excluderea oricărei adevărate competenţe, pentru că întotdeauna competenţa este o superioritate cel puţin relativă şi care nu poate fi decât apanajul unei minorităţi.

Aici câteva explicaţii nu vor fi inutile pentru a scoate în evidenţă, pe de o parte, sofismele care se ascund sub ideea “democratică”, şi, pe de altă parte, legăturile care conectează aceeaşi idee cu întreg ansamblul mentalităţii moderne. Este de altminteri aproape superflu, dat fiind punctul de vedere care ne interesează, să atragem atenţia că aceste observaţii vor fi formulate în afara oricăror abordări de partid şi a tuturor certurilor politice, în care nu dorim să ne amestecăm nici de aproape nici de departe. Expunem aceste lucruri într-un mod absolut dezinteresat, aşa cum am putea-o face pentru orice alt obiect de studiu, şi căutând doar să ne dăm seama cu toată claritatea posibilă de natura situaţiei, ceea ce este până la urmă condiţia necesară şi suficientă pentru a se disipa toate iluziile pe care contemporanii noştri şi le fac în această privinţă. Şi aici, este vorba în realitate de “sugestie”, aşa cum o spuneam mai sus în privinţa unor idei oarecum diferite, dar nu mai puţin conexe. Şi, îndată ce se ştie că nu este decât o sugestie, îndată ce s-a înţeles în ce fel acţionează, ea nu mai poate avea nicio influienţă. Împotriva lucrurilor de acest fel, un examen aprofundat şi strict “obiectiv”, aşa cum se spune azi în jargonul special care a fost împrumutat de la filosofii germani, este cu mult mai eficace decât toate declamaţiile sentimentale şi toate polemicile de partid, care nu dovedesc nimic şi nu sunt decât expresia unor simple preferinţe individuale.

Argumentul cel mai decisiv împotriva “democraţiei” se rezumă în câteva cuvinte: superiorul nu poate emana din inferior, pentru că “mai multul” nu poate ieşi din “mai puţin”. Există în aceasta o rigoare matematică absolută, împotriva căreia nimic nu ar putea prevala. Este important să remarcăm că exact acelaşi argument, aplicat la alt nivel, se dovedeşte corect împotriva “materialismului”. Nimic nu este întâmplător în această concordanţă, şi cele două lucruri sunt mult mai deplin solidare decât ar putea părea la o primă privire. Este prea evident că poporul nu poate conferi o putere pe care nu o posedă el însuşi. Adevărata putere nu poate veni decât de sus, şi din această cauză, s-o spunem în treacăt, nu poate fi legitimată decât prin sancţiunea a ceva superior nivelului social, adică a unei autorităţi spirituale. Dacă lucrurile se petrec altcumva, atunci avem de-a face cu o contrafacere a puterii, o stare de fapt care este nejustificată prin lipsa principiului, şi în care nu poate exista decât dezordine şi confuzie. Răsturnarea oricărei ierarhii începe în momentul în care puterea temporală vrea să devină independentă de autoritatea spirituală, apoi să şi-o subordoneze pretinzând s-o facă să servească unor scopuri politice. Există în aceasta o primă uzurpare care deschide drumul tuturor celorlalte, şi s-ar putea arăta astfel că, de exemplu, regalitatea franceză, începând cu secolul al XIV-lea, a lucrat ea însăşi în mod inconştient la pregătirea Revoluţiei care avea s-o răstoarne. Poate vom avea într-o zi ocazia să dezvoltăm acest punct de vedere aşa cum ar merita-o, însă pentru moment, nu putem decât să-l indicăm într-un mod foarte sumar.

Dacă se defineşte “democraţia” drept guvernarea poporului prin el însuşi, avem o adevărată imposibilitate, un lucru care nu poate să aibă nici măcar o simplă existenţă de fapt, în epoca noastră sau în oricare alta. Nu trebuie ca cineva să se lase păcălit de asemenea eructaţii, şi este contradictoriu să se admită că aceiaşi oameni pot fi concomitent guvernanţi şi guvernaţi, pentru că, pentru a folosi limbajul aristotelician, aceeaşi fiinţă nu poate fi “în act” şi “în potenţialitate” concomitent şi sub acelaşi raport. Există în această privinţă o relaţie care presupune în mod necesar prezenţa a doi termeni: n-ar putea exista guvernaţi dacă nu ar exista de asemenea nişte guvernanţi, fie ei ilegitimi şi fără niciun drept la putere decât cel pe care şi l-au atribuit ei înşişi. Dar marea abilitate a conducătorilor, în lumea modernă, este de a face poporul să creadă că se guvernează el însuşi. Şi poporul se lasă convins cu atât mai uşor cu cât această afirmaţie îl flatează şi cu cât este incapabil de fapt să reflecteze într-atât încât să vadă imposibilul ei.

Tocmai pentru crearea acestei iluzii s-a inventat “sufragiul universal”, adică opinia majorităţii care se presupune că face legea. Dar ceea ce unii nu pricep este că opinia e ceva care poate fi cu uşurinţă dirijat şi modificat. Oricând se pot provoca, graţie sugestiilor potrivite, curenţi mergând în cutare sau cutare sens anume. Nu mai ştim cine a vorbit de “fabricarea opiniei”, şi această expresie este total justă, deşi ar trebui să se spună, de altminteri, că nu întotdeauna conducătorii aparenţi sunt cei care au în realitate la dispoziţia lor mijloacele necesare pentru a obţine acest rezultate.

Această din urmă remarcă motivează fără îndoială de ce incompetenţa politicienilor cei mai “renumiţi” pare să nu aibă decât o importanţă foarte relativă. Dar, cum nu se pune aici problema demontării rotiţelor a ceea ce s-ar putea denumi “maşina de guvernat”, ne vom limita la a semnala că însăşi această incompetenţă oferă avantajul de a întreţine iluzia despre care tocmai am vorbit. Într-adevăr, doar în aceste condiţii politicienii în cauză pot apărea ca emanaţia majorităţii, fiind astfel după imaginea ei, căci majoritatea, în orice privinţă ar fi chemată să-şi dea părerea, este întotdeauna constituită din incompetenţi, al căror număr este întotdeauna mai mare decât cel al oamenilor care sunt capabili să se pronunţe în perfectă cunoştinţă de cauză.

Acest lucru ne aduce imediat în situaţia de a spune în ce fel este eronată ideea conform căreia majoritatea trebuie să facă legea, căci, chiar dacă această idee, prin forţa lucrurilor, este mai ales teoretică şi poate corespunde unei realităţi efective, rămâne totuşi de explicat în ce fel a putut ea să se implanteze în spiritul modern, care sunt tendinţele căruia îi corespunde şi pe care le satisface cel puţin în aparenţă. Defectul cel mai vizibil este exact cel pe care-l indicam, şi anume faptul că părerea majorităţii nu poate fi decât expresia incompetenţei, şi aceasta rezultă de altminteri din lipsa de înţelegere sau din ignoranţa pură şi simplă. S-ar putea evoca aici anumite observaţii de “psihologie colectivă”, şi aminti mai ales faptul destul de cunoscut că, într-o mulţime, ansamblul reacţiilor mentale care se produc între indivizii care o compun conduce la formarea unei rezultante care este, nici măcar la nivelul mediei, ci la nivelul elementelor cele mai inferioare. Ar trebui să se remarce în ce mod, pe de altă parte, anumiţi filosofi moderni au vrut să implanteze la nivel intelectual teoria “democratică” care stabileşte primatul opiniei majorităţii, făcând din ceea ce ei numesc “consimţământul universal” un pretins “criteriu al adevărului”. Presupunând chiar că ar exista în mod efectiv o chestiune asupra căreia toţi oamenii să fie de acord, acest acord n-ar dovedi nimic prin el însuşi. Dar, dincolo de aceasta, dacă o astfel de unanimitate ar exista cu adevărat, ceea ce este cu atât mai îndoielnic cu cât există întotdeauna mulţi oameni care nu au nicio opinie asupra unei probleme oarecare şi care nici nu şi-au pus-o vreodată, ar fi în orice caz imposibil să se constate acest lucru în fapt, astfel încât ceea ce se invocă în favoarea unei opinii şi ca semn al adevărului său se reduce la a nu fi decât consimţământul celui mai mare număr, şi încă luându-se în consideraţie limitarea la un mediu foarte restrâns în spaţiu şi în timp. În acest domeniu, apare cu încă şi mai mare claritate faptul că teoria este lipsită de bază, pentru că este mai uşor cuiva să se sustragă influenţei sentimentului, care dimpotrivă intră în joc aproape inevitabil atunci când este vorba de domeniul politic. Şi această influenţă este unul dintre principalele obstacole în faţa înţelegerii anumitor lucruri, chiar în cazul celor care ar avea în alte condiţii o capacitate intelectuală pe deplin suficientă pentru a ajunge fără dificultate la această înţelegere. Impulsurile emotive împiedică reflecţia, şi una dintre cele mai vulgare abilităţi ale politicului este cea care constă în a profita de pe urma acestei incompatibilităţi.

Dar să mergem mai departe cu această chestiune: ce este exact legea celui mai mare număr pe care o invocă guvernele moderne şi pe care pretind să-şi fundamenteze în exclusivitate justificarea? Este doar legea materiei şi a forţei brutale, legea însăşi în virtutea căreia o masă antrenată de greutatea ei zdrobeşte tot ceea ce întâlneşte în cale-i. Exact aici este punctul de joncţiune dintre concepţia “democratică” şi “materialism”, şi acesta este ceea ce face ca aceeaşi concepţie să fie atât de strâns legată de mentalitatea actuală. Este răsturnarea completă a ordinii normale, pentru că este proclamarea supremaţiei multiplicităţii ca atare, supremaţie care, de fapt, nu există decât în lumea materială [2]. Dimpotrivă, în lumea spirituală, şi mai clar în ordinea universală, unitatea este în vârful ierarhiei, căci ea este principiul de unde iese Multiplicitatea [3]. Atunci când principiul este negat sau pierdut din vedere, nu mai rămâne decât multiplicitatea pură, care se identifică cu materia însăşi. Pe de altă parte, aluzie pe care tocmai am făcut-o cu privire la greutate implică mai mult decât o simplă comparaţie, căci greutatea reprezintă efectiv, în domeniul forţelor fizice în sensul cel mai obişnuit al acestui cuvânt, tendinţa descendentă şi compresivă, care antrenează pentru fiinţă o limitare din ce în ce mai îngustă, şi care merge în acelaşi timp în sensul multiplicităţii, figurată aici printr-o densitate din ce în ce mai mare [4]. Şi această tendinţă este aceea însăşi care marchează direcţia după care s-a dezvoltat activitatea omenească de la începutul epocii moderne. Dincolo de aceasta, trebuie remarcat că capcana, prin puterea ei de divizare şi concomitent de limitare, este ceea ce doctrina scolastică numeşte “principiul de individuaţiune”, şi acest lucru pune în legătură consideraţiile pe care le expunem acum cu ceea ce am spus mai înainte despre subiectul individualismului. Aceeaşi tendinţă despre care tocmai a fost vorba este, s-ar putea spune, tendinţa “individualizantă”, cea după care are loc ceea ce tradiţia iudeo-creştină desemnează sub numele de “cădere” a fiinţelor care s-au separat de unitatea originară. Multiplicitatea înfăţişată în afara principiului său, şi care nu mai poate astfel să se întoarcă la unitate, este, la nivel social, colectivitatea concepută ca fiind o simplă sumă aritmetică a indivizilor care o compun, şi care nu este într-adevăr decât asta imediat ce ea se rupe de orice principiu superior indivizilor. Şi legea colectivităţii, sub acest raport, este într-adevăr legea celui mai mare număr, pe care se bazează ideea “democratică”.

Aici trebuie să ne oprim o clipă pentru a risipi o posibilă confuzie. Vorbind despre individualismul modern, am luat în considerare aproape în exclusivitate manifestările sale la nivel intelectual. S-ar putea crede că, în ceea ce priveşte nivelul social, cazul este complet diferit. Într-adevăr, dacă s-ar lua cuvântul “individualism” în accepţia sa cea mai îngustă, ar putea apărea tentaţia opunerii colectivităţii împotriva individului, şi să se creadă că fapte precum rolul din ce în ce mai invadator al Statului şi complexitatea crescândă a instituţiilor sociale sunt marca unei tendinţe contrarii individualismului. În realitate, nu se poate vorbi de nimic de acest fel, căci colectivitatea, nefiind altceva decât suma indivizilor, nu se poate opune acestora, nu mai mult decât Statul însuşi conceput după criterii moderne, adică în calitate de simplă reprezentare a masei, în care nu se reflectă niciun principiu superior. Or tocmai în negarea oricărui principiu supra-individual constă cu adevărat individualismul, aşa cum l-am definit.

Deci, dacă există în domeniul social conflicte între diversele tendinţe care aparţin cu toate în mod egal spiritului modern, aceste conflicte nu sunt între individualism şi ceva diferit, ci doar între varietăţi multiple de care individualismul însuşi este susceptibil. Şi este facil pentru cineva să-şi dea seama că, în absenţa oricărui principiu capabil realmente să unifice multiplicitatea, asemenea conflicte trebuie să fie mai numeroase şi mai grave în epoca noastră decât au fost vreodată, căci cine spune individualism spune în mod necesar divizare. Şi această divizare, cu starea haotică pe care o generează, este consecinţa fatală a unei civilizaţii strict materiale, pentru că materia însăşi este propriu-zis rădăcina divizării şi a multiplicităţii.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să insistăm asupra unei consecinţe imediate a ideii “democratice”, care este negarea elitei înţelese în singura sa accepţiune legitimă. Nu degeaba “democraţia” se opune “aristocraţiei”, acest din urmă cuvânt desemnând cu precizie, cel puţin atunci când este înţeles în sensul său etimologic, puterea elitei. Aceasta, prin definiţie oarecum, nu poate fi decât numărul mic, şi puterea ei, autoritatea ei mai degrabă, care nu vine decât din superioritatea ei intelectuală, nu are nimic în comun cu forţa numerică pe care se sprijină “democraţia”, al cărei caracter esenţial este de a sacrifica minoritatea majorităţii, şi de asemenea, prin acest lucru însuşi, aşa cum spuneam mai sus, calitatea cantităţii, deci elita masei. Astfel, rolul director al unei veritabile elite şi existenţa ei însăşi, căci ea joacă inevitabil acest rol din momentul în care există, sunt radical incompatibile cu “democraţia”, care este intim legată de concepţia “egalitară”, adică de negarea oricărei ierarhii. Fondul însuşi al ideii “democratice” este că un individ oarecare valorează tot cât altul, pentru că ei sunt egali numeric, şi în ciuda faptului că nu pot fi niciodată egali decât numeric. O elită adevărată, am spus-o deja, nu poate fi decât intelectuală. Din această cauză “democraţia” nu se poate instaura decât acolo unde intelectualitatea pură nu mai există, ceea ce este efectiv cazul lumii moderne. Numai că, aşa cum egalitatea este imposibilă în fapt, şi cum nu se pot suprima la nivel practic toate diferenţele dintre oameni, în ciuda tuturor eforturilor de nivelare, se ajunge, printr-un curios silogism, la inventarea unor false elite, de altminteri multiple, care pretind să se substituie singurei elite reale. Şi aceste false elite sunt bazate pe consideraţia unor superiorităţi oarecare, eminamente relative şi contingente, şi întotdeauna de ordin pur material. Oricine poate să-şi dea seama cu uşurinţă de aceasta remarcând că distincţia socială care contează cel mai mult, în prezenta stare de lucruri, este cea care se sprijină pe avere, adică pe o superioritate complet exterioară şi de nivel exclusiv cantitativ, singura până la urmă care poate fi conciliabilă cu “democraţia”, pentru că provine din acelaşi punct de vedere. Vom adăuga în rest că aceiaşi care pozează acum în adversari ai acestei stări de lucruri, nefăcând să intervină niciun principiu de nivel superior, sunt incapabili să remedieze în mod eficace o asemenea dezordine, dacă nu cumva riscă s-o agraveze şi mai tare mergând din ce în ce mai departe în acelaşi sens. Lupta se dă doar între variante ale “democraţiei”, accentuându-se mai mult sau mai puţin tendinţa “egalitară”, cum este, aşa cum am spus-o, între variante ale individualismului, ceea ce, de altfel, revine la exact acelaşi lucru.

Aceste câteva reflecţii ne par suficiente pentru a caracteriza starea socială a lumii contemporane, şi pentru a arăta în acelaşi timp că, în acest domeniu ca şi în toate celelalte, nu poate exista decât un singur mijloc de a ieşi din haos: restaurarea intelectualităţii şi, pe urmă, reconstituirea unei elite care, actualmente, trebuie să fie privită ca inexistentă în Occident, căci nu se poate da acest nume decât câtorva elemente izolate şi fără coeziune, care nu reprezintă cumva decât nişte posibilităţi nedezvoltate. Într-adevăr, aceste elemente nu au în general decât tendinţe sau aspiraţii care îi conduc la reacţii împotriva spiritului modern, dar fără ca influenţa lor să poată să se exercite în mod efectiv. Ceea ce le lipseşte, este adevărata cunoaştere, sunt informaţiile tradiţionale care nu se improvizează, şi pe care o inteligenţă lăsată de capul ei, mai ales în nişte circumstanţe atât de defavorabile din toate privinţele, nu le poate suplini decât foarte imperfect şi într-o foarte slabă măsură. Nu există deci decât eforturi dispersate şi care adesea se rătăcesc, din lipsă de principii şi de direcţie doctrinală. S-ar putea spune că lumea modernă se apără prin propria ei dispersiune, căreia adversarii ei înşişi nu izbutesc să i se sustragă. Aşa va fi atâta vreme cât aceştia vor rămâne pe teren “profan”, unde spiritul modern are un avantaj evident, pentru că acolo este domeniul său propriu şi exclusiv. Şi, de altminteri, dacă ei rămân acolo, este pentru că acest spirit are încă asupra lor, în ciuda tuturor lucrurilor, o foarte puternică stăpânire. Din această cauză atâţia oameni, animaţi totuşi de o incontestabilă bunăvoinţă, sunt incapabili să înţeleagă că trebuie în mod necesar să înceapă cu principiile, şi să se abţină de la risipirea forţelor lor în cutare sau cutare domeniu relativ, social sau de alt fel, în care nimic real nici durabil nu poate fi împlinit în aceste condiţii. Elita adevărată, dimpotrivă, n-ar trebui să intervină în mod direct în aceste domenii nici să se amestece cu acţiunea exterioară. Ea ar dirija totul printr-o influenţă insesizabilă pentru dimensiunea vulgară, şi cu atât mai profundă cu cât ar fi mai puţin aparentă. Dacă se ia în considerare puterea sugestiilor despre care vorbeam mai sus, şi care totuşi nu presupun nicio intelectualitate veritabilă, se poate bănui ce ar fi, cu atât mai mult, puterea unei influenţe ca aceasta, exersându-se într-un mod încă şi mai ascuns prin însăşi natura ei, şi izvorând din intelectualitatea pură, putere care de altmitneri, în loc să fie micşorată prin divizarea inerentă a multiplicităţii şi prin slăbiciunea pe care o comport tot ceea ce este minciună sau iluzie, ar fi dimpotrivă intensificată prin concentrarea în unitatea principială şi s-ar identifica cu forţa însăşi a adevărului.

Note:

[1] Ceea ce oamenii numesc hazard este doar ignoranţa lor în privinţa cauzelor. Dacă cineva ar pretinde, spunând că ceva se întâmplă în virtutea hazardului, că vrea să spună că nu există cauză, rezultatul ar fi o supoziţie contradictorie prin ea însăşi.

[2] Este suficient să se citească sfântul Toma d’Aquino pentru a se vedea că “numerus stat ex parte materix”.

[3] De la un nivel de realitate la altul, analogia, aici ca în toate cazurile similare, se aplică strict în sens invers.

[4] Această tendinţă este cea pe care doctrina hindusă o numeşte tamas, şi pe care o asimilează ignoranţei şi obscurităţii. Se va remarca faptul că, conform celor spuse de noi adineaori asupra aplicaţiei analogiei, compresia sau condensarea despre care este vorba este opusă concentrării de la nivel spiritual sau intelectual, astfel încât, oricât de ciudat ar putea părea la o primă privire, ea este în realitate corelativă divizării şi dispersiei în multiplicitate. La fel se petrece cu uniformitatea realizată în jos, la nivelul cel mai inferior, urmând concepţia “egalitară” şi care este la extrema opusă unităţii superioare şi principiale.

[5] Din această cauză Dante plasează sejurul simbolic al lui Lucifer în centrul pământului, adică în punctul în care converg din toate părţile forţele gravitaţionale. Din acest punct de vedere este inversul centrului de atracţie spirituală sau “celestă”, care este simbolizat prin soare în cele mai multe dintre doctrinele tradiţionale.