René Guénon, Capitolul IX. Câteva concluzii (Criza lumii moderne)

Am vrut mai ales să aratăm aici în ce fel aplicarea datelor tradiţionale permite răspunsul la niîntrebări care se pun acum într-un mod din ce în ce mai acut, să explicăm starea prezentă a umanităţii terestre şi concomitent să judecăm conform adevărului, şi nu după nişte reguli convenţionale sau nişte preferinţe sentimentale, tot ceea ce constituie propriu-zis civilizaţia modernă. N-am avut de altminteri pretenţia de a epuiza subiectul, de a-l trata în toate detaliile lui, nici de a-i dezvolta complet toate aspectele fără să neglijăm niciunul. Principiile care ne inspiră constant ne obligă în rest să prezentăm nişte puncte de vedere esenţialmente sintetice, şi nu analitice precum cele ale cunoaşterii “profane”. Dar acestea, tocmai pentru că sunt sintetice merg mult mai departe în sensul unei adevărate explicaţii decât o analiză oarecare, care nu are în realitate decât o simplă valoare descriptivă. În orice caz, credem că am spus suficient pentru a permite, celor care sunt capabili să înţeleagă, să obţină ei înşişi, din ceea ce am expus, cel puţin o parte dintre consecinţele care sunt conţinute explicit. Şi trebuie să fie într-adevăr convinşi că această lucrare le va fi profitabilă cu totul altfel decât o lectură care n-ar lăsa loc niciunor reflecţii şi meditaţii, pentru care, dimpotrivă, am vrut doar să furnizăm un punct de pornire potrivit, un sprijin suficient pentru a ne ridica deasupra vanei multitudini a opiniilor individuale.

Ne rămâne să spunem câteva cuvinte despre ceea ce am putea numi implicaţiile practice ale unui asemenea studiu. Am putea neglija sau ne-am putea dezinteresa de acestea dacă am rămâne la doctrina metafizică pură, în raport cu care orice aplicaţie nu este decât contingentă şi accidentală. Dar tocmai despre aplicaţii este vorba. Acestea au de altminteri, în afara oricărui punct de vedere practic, o dublă raţiune de a fi: ele sunt consecinţele legitime ale principiilor, dezvoltarea normală a unei doctrine care, fiind una şi universală, trebuie să îmbrăţişeze toate nivelurile de realitate fără excepţie. Şi, în acelaşi timp ele sunt, cel puţin pentru unii, un mijloc pregătitor pentru a se ridica la o cunoaştere superioară, aşa cum am explicat-o în legătură cu “ştiinţa sacră”. Dar, dincolo de asta, nu este interzis, când cineva se află în domeniul aplicaţiilor, să fie privite de asemenea în ele însele şi în valoarea lor proprie, numai să nu fie vreodată îndemnat prin aceasta să piardă din vedere legătura lor cu principiile. Acest pericol este foarte real, pentru că din aceasta rezultă degenerescenţa care a dat naştere “ştiinţei profane”, dar nu există pentru cei care ştiu că totul derivă şi depinde integral din intelectualitatea pură, şi că ceea ce nu vine din ea nu poate fi decât iluzoriu. Aşa cum am repetat-o deja de multe ori, totul trebuie să înceapă prin cunoaştere, şi ceea ce pare să fie cel mai îndepărtat de nivelul practic este totuşi cel mai eficace în chiar acest nivel, căci fără aceasta, în acest caz ca în toate celelalte, este imposibil să se săvârşească ceva care să fie deplin valabil, care să fie altceva decât o agitaţie vană şi superficială. Din această cauză, pentru a reveni mai exact la întrebarea care ne preocupă acum, putem spune că, dacă toţi oamenii ar înţelege ceea ce este realmente lumea modernă, aceasta ar înceta pe loc să mai existe, căci existenţa ei, precum a ignoranţei şi a tot ceea ce este limitare, e pur negativă, prin negarea adevărului tradiţional şi supra-uman. Această schimbare s-ar produce astfel fără nicio catastrofă, ceea ce pare aproape imposibil prin orice altă cale. Greşim deci dacă afirmăm că o asemenea cunoaştere este susceptibilă de consecinţe practice cu adevărat incalculabile? Dar, pe de altă parte, din nefericire pare foarte dificil să se admită că toţi ar putea ajunge la această cunoaştere, de care cei mai mulţi dintre oameni sunt azi cu certitudine mai departe decât au fost vreodată. Este adevărat că aşa ceva nu este câtuşi de puţin necesar, căci ajunge o elită puţin numeroasă, dar suficient de puternică, pentru a da o direcţie masei, care s-ar supune sugestiilor ei fără ca măcar să aibă cea mai mică idee a existenţei şi a mijloacelor ei de acţiune. Constituirea efectivă a acestei elite este încă posibilă în Occident?

Nu avem intenţia să revenim asupra a tot ceea ce am avut deja ocazia să expunem în altă parte în ceea ce priveşte rolul elitei intelectuale în diferitele circumstanţe care pot fi considerate ca posibile într-un viitor mai mult sau mai puţin iminent. Ne vom limita la a spune deci aceasta: oricare ar fi modul în care se îndeplineşte schimbarea care constituie ceea ce poate fi numit trecerea de la o lume la alta, fie că este vorba de altminteri despre cicluri mai mult sau mai puţin întinse, această schimbare, chiar dacă are aparenţele unei rupturi bruşte, nu implică niciodată o discontinuitate absolută, căci există o înlănţuire cauzală care leagă toate ciclurile între ele. Elita despre care vorbim, dacă ar ajunge să se formeze atât cât mai este timp pentru aceasta, ar putea pregăti schimbarea în aşa fel încât să se producă în condiţiile cele mai favorabile, şi ca tulburarea care o va însoţi inevitabil să fie cumva redusă la minim. Dar, chiar dacă nu va fi astfel, ea tot va avea o altă sarcină, încă şi mai importantă, aceea de a contribui la conservarea a ceea ce trebuie să supravieţuiească lumii prezente şi să servească la construirea lumii viitoare. Este evident că nimeni nu trebuie să se aştepte să se termine coborârea pentru a se pregăti urcuşul, de vreme ce se ştie că acest urcuş va avea loc în mod necesar, chiar dacă nu se poate evita cataclismul la care conduce în mod inevitabil coborârea. Şi astfel, în toate cazurile, munca efectuată nu va fi pierdută. Nu poate fi aşa în ceea ce priveşte beneficiile pe care elita le va obţine pentru ea însăşi, dar nici în raport cu rezultatele ulterioare pentru ansamblul umanităţii. Acum, iată cum trebuie privite lucrurile: elita există încă în civilizaţiile orientale, şi admiţând că se reduce din ce în ce mai mult în faţa invaziei moderne, va subzista totuşi până la capăt, pentru că este necesar să fie aşa pentru a păstra depozitul nepieritor al tradiţiei, şi pentru a asigura transmiterea a tot ceea ce trebuie să fie conservat. În Occident, dimpotrivă, elita nu mai există acum. Oricine se poate deci întreba dacă ea va fi din nou constituită înainte de sfârşitul epocii noastre, adică dacă lumea occidentală, în ciuda devierii ei, îşi va aduce la conservarea şi transmiterea aceasta. Dacă nu va fi aşa, consecinţa va fi că civilizaţia sa va trebui să dispară în totalitate, pentru că nu va mai fi în ea niciun element utilizabil pentru viitor, pentru că orice urmă a spiritului tradiţional va fi dispărut. Întrebarea, astfel pusă, poate să nu aibă decât o importanţă foarte secundară în privinţa rezultatului final. Ea nu prezintă totuşi mai puţin un anume interes dintr-un punct de vedere relativ, pe care trebuie să-l luăm în considerare imediat ce consimţim să ţinem seama de condiţiile particulare ale perioadei în care trăim. În principiu, cineva s-ar putea mulţumi să arate că lumea occidentală este, în ciuda toturor aspectelor, o parte a ansamblului de care pare să se fi detaşăt de la începutul timpurilor moderne, şi că, în ultima integrare a ciclului, toate părţile trebuie să se regăsească într-un fel sau altul. Dar aceasta nu implică în mod obligatoriu o restaurare prealabilă a tradiţiei occidentale, căci aceasta poate fi conservată doar în stare de posibilitate permanentă în însăşi sursa sa, în afara formei speciale pe care a îmbrăcat-o la cutare moment determinat. Nu dăm de altfel această posibilitate decât cu titlu de indicaţie, căci, pentru a o înţelege deplin, ar trebui să evocăm raporturile dintre tradiţia primordială şi tradiţii subordonate, ceea ce nu putem să ne gândim să facem aici. Acesta ar fi cazul cel mai defavorabil pentru lumea occidentală luată în sine, şi starea sa actuală ne induce temerea că acest caz nu este cel care se realizează efectiv. Totuşi, am spus că există câteva semne care permit să credem că nu s-au pierdut încă toate speranţele pentru o mai bună soluţie.

Există acum, în Occident, un număr mai mare decât s-ar crede de oameni care încep să fie conştienţi în privinţa a ceea ce lipseşte civilizaţiei lor. Dacă sunt reduşi la nişte aspiraţii neprecizate şi la nişte căutări prea adesea sterile, dacă li se întâmplă chiar să se rătăcească cu desăvârşire, este pentru că le lipsesc informaţii reale pe care nimic nu le poate înlocui, şi pentru că nu există nicio organizaţie care să le poate furniza direcţia doctrinară necesară. Nu vorbim atunci când spunem acestea, bine înţeles, despre cei care au putut găsi această direcţie în tradiţiile orientale, şi care sunt astfel, din punct de vedere intelectual, în afara lumii occidentale. Aceştia, care nu pot reprezenta de altfel decât un caz excepţional, nu ar putea în niciun fel să fie parte integrantă a unei elite occidentale. Ei sunt în realitate o prelungire a elitelor orientale, care ar putea deveni o punte între acestea şi elita occidentală în ziua în care aceasta din urmă ar ajunge să se constituie. Dar ea nu poate, oarecum prin definiţie, să fie constituită decât pornind de la iniţiativă strict orientală, şi în asta rezidă întreaga dificultate. Această iniţiativă nu este posibilă decât în două moduri: sau Occidentul va găsi în sine posibilităţi pentru ea, printr-o întoarcere direct la propria sa tradiţie, întoarcere care ar fi ca o trezire spontană a posibilităţilor latente; fie anumite elemente occidentale vor împlini efortul restaurării cu ajutorul unei anume cunoaşteri a doctrinelor orientale, cunoaştere care totuşi nu va putea fi absolut imediată pentru ei, pentru că ei trebuie să rămână occidentali, dar care va putea fi obţinută printr-un fel de influenţă de nivel secundar, exercitându-se prin nişte intermediari asemeni celor la care făceam aluzie adineaori. Prima dintre aceste două ipoteze este foarte puţin verosimilă, căci implică existenţa, în Occident, a cel puţin unui punct în care spiritul tradiţional să se fi conservat integral, şi am spus că, în ciuda anumitor afirmaţii, această existenţă ne pare extrem de îndoielnică. A doua ipoteză merită deci să fie examinată îndeaproape.

În acest caz, ar fi un avantaj, deşi aceasta nu este o necesitate absolută, ca elita în formare să poată să se sprijine pe o organizaţie occidentală care are deja o existenţă efectivă. Or se pare într-adevăr că nu mai există în Occident decât o singură organizaţie care să posede un caracter tradiţional, şi care să conserve o doctrină susceptibilă să furnizeze acestei misiuni o bază potrivită în afara Bisericii Catolice. Ar fi suficient să se restituie doctrinei sale, fără să se schimbe nimic din forma religioasă sub care ea se prezintă în exterior, sensul profund pe care îl are realmente în sine, dar în privinţa căruia reprezentanţii săi actuali par să nu mai fie conştienţi, nu mai puţin de unitatea sa esenţială cu celelalte forme tradiţionale. Cele două lucruri, de altminteri, sunt inseparabile unul de celălalt. Aceasta ar fi realizarea Catolicismului în adevăratul sens al cuvântului, care, etimologic, exprimă ideea de “universalitate”, fapt uitat puţin prea mult de către cei care ar vrea să facă din el doar denumirea exclusivă a unei forme speciale şi pur occidentale, făra nicio legătură efectivă cu celelalte tradiţii. Şi se poate spune că, în starea actuală a lucrurilor, Catolicismul nu are decât o existenţă virtuală, pentru că nu găsim în el realmente conştiinţa universalităţii. Dar nu este mai puţin adevărat că existenţa unei organizaţii care poartă un asemenea nume este indicaţia unei baze posibile pentru o restaurare a spiritului tradiţional în accepţia sa completă, şi asta cu atât mai mult cu cât, în evul mediu, ea a servit deja drept suport acestui spirit în lumea occidentală. Nu ar fi vorba până la urmă, deci, decât de o reconstituire a ceea ce a existat înaintea deviaţiei moderne, cu adaptările necesare condiţiilor unei alte epoci. Şi, dacă unii se miră sau protestează împotriva unei asemenea idei, este pentru că sunt ei înşişi, fără ştirea lor şi poate împotriva voinţei lor, atât de pătrunşi de spiritul modern încât au pierdut complet sensul unei tradiţii căreia nu-i păstrează decât coaja. Ar fi important să se ştie dacă formalismul “literei”, care este încă una dintre versiunile “materialismului” aşa cum l-am prezentat mai sus, a sufocat în mod definitiv spiritualitatea, sau dacă aceasta nu este decât obscurată trecător şi se mai poate trezi în chiar sânul organizaţiei existente. Dar numai urmarea evenimentelor va permite lămurirea de care are nevoie această întrebare.

Se poate, de altminteri, ca aceste evenimente însele să impună mai devreme sau mai târziu, conducătorilor Bisericii Catolice, ca pe o necesitate ineluctabilă, ceea ce ei n-ar înţelege direct: importanţa punctului de vedere al intelectualităţii pure. Ar fi de altfel regretabil să fie nevoie, pentru a le da de reflectat, de circumstanţe atât de contingente ca cele care ţin de domeniul politic, considerat în afara oricărui principiu exterior. Dar trebuie admis că ocazia unei dezvoltări a posibilităţilor latente trebuie să fie furnizată fiecăruie prin mijloacele care sunt cele mai apropiate de raza înţelegerii sale actuale. Din această cauză vom spune că în faţa agravării unei dezordini care se generalizează din ce în ce mai mult, trebuie să se facă apel la unirea tuturor forţelor spirituale care exercită încă o acţiune în lumea exterioară, în Occident ca şi în Orient. Şi, în partea occidentală, nu vedem altele în afara Bisericii Catolice. Dacă aceasta ar putea intra astfel în contact cu reprezentanţii tradiţiilor orientale, n-am putea decât să ne felicităm de acest prim rezultat, care ar putea fi tocmai punctul de plecare a ceea ce avem noi în vedere, căci fără îndoială s-ar constata imediat că o înţelegere pur exterioară şi “diplomatică” ar fi iluzorie şi n-ar putea avea consecinţele dorite, astfel încât ar trebui cu adevărat să se ajungă la ceea ce ar fi trebuit în mod normal să fie la început, adică să se ia în vedere acordul asupra principiilor, acord a cărui condiţie necesară şi suficientă ar fi ca reprezentanţii Occidentului să redevină cu adevărat conştienţi de aceste principii, aşa cum sunt în continuare cei ai Orientului. Adevărata înţelegere, s-o mai spunem încă o dată, nu poate să aibă loc decât de sus în jos şi dinspre interior spre exterior, în consecinţă în domeniul care poate fi numit intelectual sau spiritual, căci, pentru noi, aceste două cuvinte au, în fond, exact aceeaşi semnificaţie. Apoi, şi plecând de aici, înţelegerea s-ar stabili în mod inevitabil în toate celelalte domenii, la fel cum, atunci când este acceptat un principiu, nu mai trebuie decât dedus, sau mai degrabă decât “explicitat”, toate consecinţele care se găsesc implicate în el.

La această posibilitate nu poate exista decât un singur obstacol: prozelitismul occidental, care nu poate niciodată să admită că ar putea exista uneori “aliaţi” care să nu fie câtuşi de puţin “supuşi”. Sau, pentru a spune mai exact, este lipsa de înţelegere căreia prozelitismul nu-i este decât unul dintre efecte. Va fi surmontat acest obstacol? Dacă nu ar fi, elita, pentru a se constitui, nu ar mai conta decât pe efortul celor care ar fi calificaţi prin capacitatea lor intelectuală, în afara oricărui mediu definit, şi de asemenea, bineînţeles, pe sprijinul Orientului. Munca ei ar fi astfel mai dificilă şi acţiunea ei nu ar putea să se exercite decât pe termen mai mult, pentru că ar trebui să-şi creezi ea însăşi toate instrumentele, în loc să le găsească gata pregătite ca în celălalt caz. Dar noi nu ne gândim deloc că aceste dificultăţi, oricât de mari ar putea fi, ar fi de natură să împiedice ceea ce trebuie să fie îndeplinit într-un fel sau în altul.

Considerăm deci că este oportun să declarăm încă faptul că există încă de acum, în lumea occidentală, indicii siguri ai unei mişcări care rămâne încă imprecisă, dar care poate şi trebuie chiar, în mod normal, să conducă la reconstituirea unei elite intelectuale, exceptând situaţia în care un cataclism ar surveni prea rapid pentru a-i permite să se dezvolte până la capăt. Nu credem că este nevoie să spunem că Biserica ar avea tot interesul, privind rolul său viitor, să devanseze oarecum o asemenea mişcare, mai degrabă decât s-o lase să se împlinească fără ea şi să fie constrânsă s-o urmeze prea târziu pentru a menţine o influenţă ar ameninţa să-i scape. Nimeni nu trebuie să se plaseze în raport cu un punct de vedere prea ridicat şi dificil accesibil pentru a înţelege că, până la urmă, tocmai ea ar avea cele mai mari avantaje de obţinut dintr-o atitudine care, de altminteri, departe de a cere din partea ei cel mai mic compromis de ordin doctrinal, ar avea dimpotrivă ca rezultat debarasarea de orice infiltraţie a spiritului modern, şi prin care, pe deasupra, nimic n-ar fi modificat în exterior. Ar fi oarecum paradoxal să se vadă Catolicismul integral realizându-se fără concursul Bisericii catolice, care s-ar găsi poate atunci în ciudata situaţie de a accepta să fie apărată, împotriva asalturilor cele mai teribile pe care le-a suferit vreodată, de către nişte oameni în privinţa cărora conducătorii săi, sau cel puţin aceia pe care îi lasă să vorbească în numele lor, ar fi căutat la început să-i desconsidere aruncând asupra lor suspiciunea cea mai prost fondată. Şi, din partea noastră, am regreta ca lucrurile să se petreacă astfel, dar, dacă nu se doreşte ca lucrurile să nu ajungă în acest punct, a sosit momentul imperios, pentru cei a căror situaţie le conferă cele mai mari responsabilităţi, să acţioneze în deplină cunoştinţă de cauză şi să nu mai permită decât nişte tentative care pot avea nişte consecinţe de cea mai înaltă importanţă să rişte să fi opriţi de neînţelegerea sau reaua-credinţă a unor individualităţi mai mult sau mai puţin subalterne, lucru care s-a văzut deja, şi ceea ce arată încă o dată până unde a ajuns să domnească azi dezordinea. Nu ne este greu să prevedem că nimeni nu ne va fi recunoscător pentru aceste avertismente, pe care le dăm fără vreo dorinţă apologetică oarecare şi într-un mod strict dezinteresat. Prea puţin contează aceasta pentru noi, şi vom continua, atunci când va trebui să facem, şi sub forma pe care o vom considera cea mai adaptată circumstanţelor, să spunem ceea ce trebuie spus. Ceea ce spunem acum nu este decât rezumatul concluziilor la care am ajuns pornind de la anumite “experienţe” foarte recente, întreprinse, este de la sine înţeles, pe un teren pur intelectual. Nu trebuie, pentru moment cel puţin, să intrăm în această privinţă în nişte detalii care, în rest, ar fi prea puţin interesante în ele însele. Dar putem garanta că nu există, în cele precedente, un singur cuvânt pe care să-l fi scris fără să fi reflectat cu reponsabilitate la el. Să se ştie bine că ar fi perfect inutil ca cineva să încercă să opună celor spuse de noi arguţii filosofice pe care dorim să le ignorăm. Noi spunem cu seriozitate lucruri serioase, nu avem timp să pierdem în discuţii verbale care nu au pentru noi niciun interes, şi înţelegem să rămânem complet străini oricărei polemici, oricărui conflict de şcoală sau de partid, la fel cum refuzăm în mod absolut să lăsăm să ni se aplice o etichetă occidentală oarecare, căci nu există niciuna care să ne convină. Fie că acest lucru place, fie că displace unora, aşa stau lucrurile, şi nimic nu ar putea să ne facă să ne schimbăm atitudinea în această privinţă.

Trebuie acum să facem şi un avertisment împotriva celor care, pornind de la aptitudinea lor pentru o înţelegere superioară, dacă nu de la un nivel de cunoaştere pe care l-au atins în mod efectiv, par destinaţi să devină elementele elitei posibile. Nu este îndoielnic că spiritul modern, care este realmente “diabolic” în toate sensurile cuvântului, se străduieşte prin toate mijloacele să împiedice ca aceste elemente, azi izolate şi dispersate, să izbutească să obţină coeziunea necesară pentru a exersa o acţiune reală asupra mentalităţii generale. Deci cei care au devenit conştienţi deja, mai mult sau mai puţin complet, de scopul spre care trebuie să tindă eforturile lor, trebuie să nu se lase deturnaţi de la el de dificultăţile, oricare ar fi ele, care se vor ridica în faţa lor. În cazul celor care nu au ajuns încă la nivelul de la care o direcţie infailibilă nu le mai permite să se îndepărteze de adevărata cale, deviaţiile cele mai grave sunt întotdeauna de temut. Este deci necesară cea mai mare prudenţă, şi am spune chiar că ea trebuie să fie împinsă până la neîncredere, căci “adversarul” care până la acel nivel nu este definitiv învins, ştie să ia formele cele mai diverse şi uneori cele mai neaşteptate. Se întâmplă ca cei care cred că au scăpat “materialismului” modern cad pradă unor lucruri care, părând să i se opună, sunt în realitate de acelaşi ordin. Şi, dată fiind turnura mentală a occidentalilor, este necesar, în această privinţă, să fie puşi în gardă mai cu seamă în privinţa atracţiei pe care o pot exersa asupra lor “fenomenele” mai mult sau mai puţin extraordinare. De aici provin în mare parte toate erorile “neo-spiritualiste”, şi este de prevăzut că acest pericol se va mai agrava, căci forţele obscure care întreţin dezordinea actuală găsesc în asta unul dintre cele mai puternice mijloace de acţiune. Este chiar probabil faptul că nu mai suntem foarte departe de epoca la care se raportează predicţia evanghelică pe care am amintit-o undeva: “Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi falşi profeţi, care vor face mare minuni şi lucruri uimitoare, până la a-i păcăli, dacă ar fi cu putinţă, pe aleşi înşişi.” Aceştia, “aleşii”, sunt, aşa cum o indică numele, cei care fac parte din “elită”, înţeleasă în plenitudinea adevăratului său sens, şi de altminteri, s-o spunem cu această ocazie, acesta este motivul pentru care ţinem la termenul de “elită” în ciuda abuzului care se face cu el în lumea “profană”. Aceştia, în virtutea “realizării” interioare la care au parvenit, nu mai pot fi seduşi, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre cei care, neavând încă în ei decât posibilităţi de cunoaştere, nu sunt propriu-zis decât nişte “chemaţi” şi din această cauză Evanghelia spune că există “mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Intrăm într-o perioadă în care va deveni deosebit de dificil să “se distingă neghina de bobul bun” şi să se efectueze realmente ceea ce teologii numesc “discernământul minţii”, date fiind manifestările dezordonate care nu vor face decât să se intensifice şi să se multiplice şi de asemenea din cauza lipsei de adevărată cunoaştere scumpă celor a căror funcţie normală ar trebui să fie călăuzirea altora şi care azi nu sunt pre adesea decât nişte “călăuze oarbe”. Se va vedea atunci dacă în asemenea circumstanţe subtilităţile dialectice sunt de vreo utilitate, şi dacă o “filosofie”, fie ea cea mai bună posibilă, va fi suficientă pentru a opri dezlănţuirea “puterilor infernale”. Aceasta este încă o iluzie împotriva căreia unii trebuie să se apere, căci sunt prea mulţi cei care, ignorând ce este intelectualitatea pură, îşi imaginează că o cunoaştere strict filosofică, care, chiar în cazul cel mai favorabil, este de-abia o umbră a adevăratei cunoaşteri, este capabilă să remedieze totul şi să opereze redresarea mentalităţii contemporane, aşa cum există oameni care cred că găsesc în ştiinţa modernă însăşi un mijloc de elevaţie la adevăruri superioare, în vreme ce această ştiinţă nu este fodată tocmai decât pe negarea acestor adevăruri. Aceste iluzii sunt tot atâtea cauze de rătăcire. Multe eforturi sunt prin ele cheltuite în pură pierdere, şi astfel mulţi dintre cei care ar dori sincer să reacţioneze împotriva spiritului modern sunt reduşi la tăcere, pentru că, neştiind să găsească principiile esenţiale fără de care orice acţiune este absolut vană, s-au lăsat antrenaţi în impasuri din care nu le mai este posibil să iasă. Cei care vor ajunge să învingă toate aceste obstacole, şi să triumfe împotriva ostilităţii unui mediu opus oricărei spiritualităţi, vor fi fără îndoială puţin numeroşi. Dar, încă o dată, nu numărul contează, căci suntem aici într-un domeniu ale cărei legi sunt cu totul altele decât cele ale materiei. Nu trebuie deci disperat, şi, chiar dacă n-ar exista nicio speranţă de izbândă înainte ca lumea modernă să nu fie copleşită de vreo catastrofă, nici acesta nu ar fi un motiv valabil pentru a nu întreprinde o lucrare ale cărei implicaţii reale se întind cu mult dincolo de epoca actuală. Cei care ar fi tentaţi să cedeze în faţa descurajării trebuie să se gândească la faptul că nimic din ceea ce este împlinit la acest nivel nu poate să fie vreodată pierdut, că dezordinea, eroarea şi obscuritatea nu pot învinge decât în aparenţă şi într-un mod cu totul momentan, că toate dezechilibrele parţiale şi tranzitorii trebuie în mod necesar să conducă la un mare echilibru total, şi că nimic nu ar putea să se opună până la capăt puterii adevărului. Deviza lor trebuie să fie cea pe care o adoptaseră cândva anumite organizaţii iniţiatice ale Occidentului:

Vincit omnia Veritas.

Note:

[1] Aceasta ţine de funcţia de “păstrare divină”, care, în tradiţia hindusă, este reprezentată de Vişnu, şi mai ales de doctrina Avatarurilor sau a “pogorârilor” principiului divin în lumea manifestată, pe care nu putem în mod clar să ne gândim să le dezvoltăm aici.

[2] Trebuie remarcat că numele de Zoroastru desemnează în realitate, nu un personaj anume, ci o funcţie, concomitent profetică şi legislatoare. Existară mai mulţi Zoroaştri, care trăiră în epoci foarte diferite. Şi este chiar verosimil faptul că această funcţie trebuie să fi avut un caracter colectiv, la fel ca şi cea de Vyasa în India, şi la fel cum ceea ce, în Egipt, fu atribuit lui Thot sau Hermes reprezintă opera unei întregi caste sacerdotale.