07 décembre 2007

René Guénon, Capitolul VIII. Invazia occidentală (Criza lumii moderne)

Dezordinea modernă, am spus-o, a luat naştere în Occident, şi, până în ultimii ani, rămăsese strict localizată. Dar acum se produce un fapt a cărui gravitate nu trebuie să fie ascunsă. Şi anume că dezordinea se întinde peste tot şi pare să cuprindă până şi Orientul. Desigur, invazia occidentală nu este un lucru foarte recent, dar se limita până acum la o dominaţie mai mult sau mai puţin brutală exersată asupra altor popoare, şi ale cărei efecte erau limitate la domeniul politic şi economic. În ciuda tuturor eforturilor unei propagande care îmbrăca forme multiple, spiritul oriental era impenetrabil faţă de toate deviaţiile, şi vechile civilizaţii subzistau intacte.

Astăzi, dimpotrivă, există orientali care s-au occidentalizat mai mult sau mai puţin complet, care şi-au abandonat tradiţia pentru a adopta toate aberaţiile spiritului modern, şi aceste elemente rătăcite, graţie învăţământului din universităţile europene şi americane, devin în propria lor ţară o cauză de tulburare şi de agitaţie. Nu este normal, de altfel, să exagerăm importanţa acestor lucruri, cel puţin pe moment. În Occident, unii îşi imaginează bucuroşi că aceste individualităţi zgomotoase, dar puţin numeroase, reprezintă Orientul actual, în vreme ce, în realitate, acţiunea lor nu este nici foarte extinsă nici foarte profundă. Iluzia aceasta se explică cu uşurinţă, căci adevăraţii orientali sunt necunoscuţi, şi în general nu încearcă să se facă vizibili câtuşi de puţin, şi “moderniştii”, dacă putem să-i numim astfel, sunt singurii care se manifestă în exterior, vorbesc, scriu şi se agită în toate modurile. Nu este mai puţin adevărat că această mişcare antitradiţională poate câştiga teren, şi trebuie luate în calcul toate eventualităţile, chiar cele mai defavorabile. Deja, spiritul tradiţional se repliază cumva asupra sieşi, centrele în care el se conservă în mod integral devin din ce în ce mai închise şi dificil accesibile. Şi această generalizare a dezordinii corespunde într-adevăr cu ceea ce trebuie să se producă în faza finală a Kali-Yuga.

S-o spunem răspicat: spiritul modern fiind un lucru specific occidental, cei care sunt afectaţi de el, chiar dacă sunt orientali prin naştere, trebuie să fie consideraţi, din punctul de vedere al mentalităţii, drept nişte occidentali, căci orice idee orientală le este complet străină, şi ignoranţa lor în privinţa doctrinelor tradiţionale este singura scuză a ostilităţii lor. Un lucru care poate părea destul de contradictoriu este acela că aceiaşi oameni, care sunt auxiliarele occidentalismului din punct de vedere intelectual, sau mai exact împotriva oricărei intelectualităţi, apar uneori ca adversarii săi în domeniul politic. Şi totuşi, în fond, nimic n-ar trebui să ne uimească în asta. Ei se străduiesc să instituie în orient “naţionalisme” diverse, şi orice “naţionalism” este în mod necesar opus spiritului tradiţional. Dacă vor să combată dominaţia străina, metodele alese sunt cele ale Occidentului, la fel cum diversele popoare occidentale luptă între ele. Şi poate aici este raţiunea lor de a fi. Într-adevăr, dacă lucrurile au ajuns într-un asemenea punct încât folosirea unor asemenea metode a devenit inevitabilă, punerea lor în operă nu poate fi decât consecinţa unor elemente care şi-au rupt orice conexiune cu tradiţia. Se poate deci ca aceste elemente să fie utilizate astfel tranzitoriu, şi eliminate mai apoi ca occidentalii înşişi. Ar fi de altfel destul de logic ca ideile pe care aceştia le-au răspândit să se întoarcă împotriva lor, căci ele nu pot fi decât factori de diviziune şi de ruină. Prin ele civilizaţia modernă va pieri într-un mod sau în altul. Prea puţin contează dacă este efectul disensiunilor între occidentali, disensiunilor între naţiuni sau între clasele sociale, sau, aşa cum pretind unii, pornind de la atacurile orientalilor “occidentalizaţi”, sau ca urmare a unui cataclism provocat de “progresele ştiinţei”. În toate cazurile, lumea occidentală nu este în primejdie decât din propria ei vină şi prin ceea ce iese din ea însăşi.

Singura întrebare care se pune este aceasta: va fi suferind Orientul, din cauza spiritului modern, doar o criză pasageră şi superficială, sau Occidentul va antrena în căderea sa întreaga umanitate? Ar fi dificil să se dea acum un răspuns bazat pe constatări indubitabile. Cele două spirite opuse există acum şi unul şi celălalt în Orient, şi forţa spirituală, inerentă tradiţiei şi necunoscută de către adversarii săi, poate triumfa împotriva forţei materiale atunci când aceasta îşi va fi jucat rolul, şi s-o facă să dispară aşa cum lumina disipă întunericul. Noi vom spune că va triumfa în mod necesar mai devreme sau mai târziu, dar se poate ca, înainte de a se ajunge până acolo, să existe o perioadă de obscurare completă. Spiritul tradiţional nu poate muri, pentru că este, în esenţă, superior morţii şi schimbării. Dar se poate retrage în întregime din lumea exterioară, şi atunci va fi în mod real “sfârşitul lumii”. După tot ce am spus, realizarea acestei eventualităţi într-un viitor relativ puţin îndepărtat nu ar avea nimic neverosimil. Şi, în confuzia care, plecată din Occident, cuprinde acum Orientul, am putea vedea “începutul sfârşitului”, semnul precursor al momentului în care, conform tradiţiei hinduse, doctrina sacră trebuie să fie închisă într-o cochilie, pentru a ieşi intactă în zorii lumii noi.

Dar să lăsăm încă o dată anticipările, şi să nu privim decât evenimentele actuale. Ceea ce este incontestabil, este faptul că Occidentul invadează totul. Acţiunea lui s-a exersat la început în domeniul material, cel care-i era cel mai aproape, fie prin cucerirea violentă, fie prin comerţ şi acaparare a resurselor tuturor popoarelor. Dar acum lucrurile merg încă şi mai departe. Occidentalii, animaţi în continuare de nevoia de prozelitism care le este atât de tipică, au ajuns să-i impregneze şi pe alţii, într-o anumită măsură, de spiritul antitradiţional şi materialist. Şi, în vreme ce prima formă de invazie nu atingea până la urmă decât corpurile, aceasta otrăveşte inteligenţele şi omoară spiritualitatea. Prima a pregătit-o de altfel pe cealaltă şi a făcut-o posibilă, astfel încât Occidentul a izbutit să se impună peste tot doar prin forţa brutală, şi nu putea să fie altfel, căci în asta rezidă unica superioritate reală a civilizaţiei sale, atât de inferioară din orice alt punct de vedere. Invazia occidentală este invazia materialismului sub toate formele sale, şi nu poate fi decât asta. Toate deghizările sale mai mult sau mai puţin ipocrite, toate pretextele “moraliste”, toate declamaţiile “umanitare”, toate abilităţile unei propagande care ştie atunci când se prezintă ocazia să devină insinuantă pentru a-şi atinge mai uşor scopul distructiv, nu poate nimic împotriva acestui adevăr, care nu ar putea fi contestat decât de către naivi sau de către cei care au un interes oarecare în această operă realmente “satanică”, în sensul cel mai riguros al cuvântului [1].

Lucru extraordinar, momentul în care Occidentul invadează totul este cel pe care unii îl aleg pentru a denunţa, ca pe un pericol care-i umple de spaimă, o pretinsă penetrare a ideilor orientale în acelaşi Occident. Ce poate fi această nouă aberaţie? În ciuda dorinţei noastre de a ne limita la consideraţii de ordin general, nu putem să nu spunem aici cel puţin câteva cuvinte despre o Apărare a Occidentului publicată recent de Henri Massis, şi care este una dintre manifestările cele mai caracteristice ale acestei stări de spirit. Este o carte plină de confuzii şi chiar de contradicţii, şi care arată o dată în plus în ce măsură cei care ar vrea să reacţioneze împotriva dezordinii moderne sunt incapabili să o facă într-un mod cu adevărat eficace, căci nu ştiu suficient nici măcar ce au de combătut. Autorul se apără de câteva ori împotriva acuzaţiei de a fi atacat adevăratul Orient. Şi, dacă s-ar fi limitat efectiv la o critică a fantaziilor “pseudo-orientaliste”, adică a teoriilor pur occidentale care sunt răspândite sub etichete înşelătoare, şi care nu sunt decât unul dintre numeroasele produse ale dezechilibrului actual, n-am putea decât să-l aprobăm din plin, cu atât mai mult cu cât noi înşine am semnalat, cu mult înaintea lui, pericolul real al acestor lucruri, precum şi inutilitatea lor din punct de vedere intelectual. Dar din nefericire, el atribuie mai apoi Orientului concepţii care nu valorează cu nimic mai puţin decât acestea, şi pentru a o face, se sprijină pe citate împrumutate de la câţiva orientalişti mai mult sau mai puţin “oficiali”, şi în care doctrinele orientale sunt, aşa cum se întâmplă de obicei, deformate până la caricatură. Ce-ar spune dacă cineva ar folosi acelaşi procedeu în privinţa Creştinismului şi ar pretinde să-l judece în funcţie de lucrările “hipercriticilor” universitari? Exact aşa procedează el în privinţa doctrinelor Indiei şi ale Chinei, cu circumstanţa agravantă că occidentalii a căror mărturie o invocă nu au nici cea mai slabă cunoaştere directă a acestor doctrine, în vreme ce aceia dintre colegii lor care se ocupă de Creştinism trebuie cel puţin să-l cunoască într-o anumită măsură, chiar dacă ostilitatea lor împotriva a tot ceea ce este religios îi împiedică să-l înţeleagă cu adevărat. De altminteri, trebuie să spunem cu această ocazie că ne-a fost uneori greu să-i convingem pe unii orientali că expunerile făcute de cutare sau cutare orientalist izvorau dintr-o neînţelegere pură şi simplă, şi nu dintr-o prejudecată conştientă şi voluntară, într-atât se simte în ele aceeaşi ostilitate care este inerentă spiritului antitradiţional. Şi l-am întreba cu plăcere pe Massis dacă el crede că este abil să fie atacată tradiţia la alţii atunci când se doreşte restaurarea ei în propria ţară. Vorbim despre abilitate, pentru că, în fond, orice discuţie este purtată de el pe un teren politic. Pentru noi care ne plasăm în cu totul alt punct de vedere, cel al intelectualităţii pure, singura întrebare care se pune este cea a adevărului. Dar acest punct de vedere este fără îndoială prea înalt şi prea senin pentru ca polemiştii să-şi poată găsi în el satisfacţia, şi ne îndoim chiar că, pentru vreun polemist, grija adevărului ar putea ocupa un loc important în preocupările lui [2].

Lui Massis i-a căşunat pe ceea ce se numeşte “propagandiştii orientali”, expresie care ascunde în ea însăşi o contradicţie, căci spiritul de propagandă, am spus-o deja foarte des, este un lucru tipic occidental. Şi acest unic lucru indică deja cu claritate că la bază există o confuzie. De fapt, printre propagandiştii vizaţi, putem distinge două grupuri, dintre care primul este constituit de occidentali puri. Ar fi într-adevăr comic, dacă n-ar fi semnul celei mai deplorabile ignoranţe în raport cu specificul Orientului, să se vadă că printre reprezentanţii spiritului oriental figurează germani şi ruşi. Autorul face în privinţa lor observaţii printre care unele sunt foarte juste, dar nu-i arată acestea aşa cum sunt ei în realitate? Primului grup noi i-am alătura şi pe “teozofiştii” anglo-saxoni şi pe toţi inventatorii altor secte de acelaşi fel, pentru care terminologia orientală nu este decât o mască destinată să impună în faţa naivilor şi a oamenilor prost informaţi, şi care nu acoperă decât idei la fel de străine Orientului cât de scumpe Occidentului modern. Aceştia dunt de altfel mai periculoşi decât simplii filosofi, din cauza pretenţiilor lor la un ezoterism, pe care nu-l au dar pe care-l simulează pentru a atrage la ei pe cei care caută altceva decât speculaţii “profane” şi care, în mijlocul haosului prezent, nu ştiu unde să se adreseze. Suntem miraţi puţin că Massis nu spune aproape nimic despre asta. Cât priveşte al doilea grup, găsim în el pe unii dintre orientalii occidentalizaţi despre care vorbeam adineaori, şi care, la fel de ignoranţi ca şi primii despre adevăratele idei orientale, ar fi foarte incapabili să le răspândească în Occident, presupunând că ar avea această intenţie. În rest, scopul pe care şi-l propun realmente este contrariul acestuia, pentru că este distrugerea aceloraşi idei în Orient, şi să prezinte concomitent occidentalilor Orientul lor modernizat. Procedeul este cel puţin lipsit de sinceritate. Credem de altminteri că nu avem decât să ne felicităm în privinţa tăcerii noastre, care ne scuteşte de riscul de a vedea amestecaţi în polemici neplăcute lucruri care, prin natura lor, trebuie să rămână deasupra oricărei discuţii. Exista întotdeauna ceva penibil în spectacolul neînţelegerii “profane”, deşi adevărul “doctrinei sacre” este în mod sigur, în sine, prea înalt pentru a fi atins de aşă ceva.

Cât îi priveşte pe cei din a doua categorie, ei s-au acomodat la teoriile care le-au fost predate în Europa sau în America. Adevăraţi agenţi ai celei mai nefaste dintre toate propagandele occidentale, cea care atacă în mod direct inteligenţa, ei sunt un pericol pentru Orient, şi nu pentru Occidentul în raport cu care nu sunt decât un reflex. Referitor la adevăraţii orientali, Massis nu menţionează niciunul, şi i-ar fi fost într-adevăr greu s-o facă, căci nu cunoaşte cu certitudine nici măcar unul. Imposibilitatea în care se găsea de a cita numele unui oriental care să nu fie occidentalizat ar fi trebuit să-i dea de gândit şi să-l facă să înţeleagă că “propagandiştii orientali” sunt perfect inexistenţi.

De altminteri, deşi asta ne obligă să vorbim despre noi, ceea ce nu face parte dintre obiceiurile noastre, trebuie să declarăm formal că nu există, după ştiinţa noastră, nimeni care să fi expus în Occident idei orientale autentice, în afara noastră. Şi am făcut-o întotdeauna exact cum ar fi făcut-o orice oriental care ar fi fost în această situaţie datorită circumstanţelor, adică fără cea mai mică intenţie de “propagandă” sau de “vulgarizare”, şi doar pentru cei care sunt capabili să înţeleagă doctrinele aşa cum sunt ele, fără să aibă loc o denaturare sub pretextul aducerii acestora la nivelul oamenilor. Şi vom adăuga că, în ciuda decăderii intelectualităţii occidentale, cei care înţeleg sunt încă şi mai puţin rari decât am fi presupus, nefiind evident decât o mică minoritate. O asemenea întreprindere nu este desigur de tipul celor pe care şi le imaginează Massis, nu îndrăznim să spunem pentru nevoile cauzei sale, deşi caracterul politic al cărţii lui ar putea autoriza o asemenea expresie. Să spunem, ca să fim pe cât de binevoitori se poate, că el şi le imaginează pentru că mintea lui este tulburată de teama care face să se nască în el presentimentul unei ruine mai mult sau mai puţin apropiate a civilizaţiei occidentale, şi regretăm că n-a ştiut să vadă cu claritate unde se găsesc adevăratele cauze susceptibile să conducă la această ruină, deşi i se întâmplă uneori să dea dovadă de o justă severitate în privinţa anumitor aspecte ale lumii moderne. Chiar în asta constă caracterul şubred al tezei sale. Pe de o parte, nu ştie cu exactitate care sunt adversarii pe care ar trebui să-i combată, şi, pe de altă parte, “tradiţionalismul” lui îl lasă foarte ignorant în privinţa a tot ceea ce este esenţa însăşi a tradiţiei, pe care o confundă vizibil cu un fel de “conservatorism” politico-religios de ordinul cel mai exterior. Noi spunem că mintea lui Massis este tulburată de teamă. Cea mai bună dovadă în sprijinul acestei teze este poate atitudinea extraordinară, şi chiar perfect de neconceput, pe care o împrumută aşa-zişilor său “propagandişti orientali”. Aceştia ar fi animaţi de o ură sălbatică la adresa Occidentului, şi s-ar strădui să-i comunice propriile lor doctrine pentru a-i dăuna acestuia, adică să-i dăruiască ceea ce au ei înşişi cel mai preţios, ceea ce constituie cumva substanţa însăşi a spiritului lor!

În faţa a tot ceea ce e contradictoriu într-o asemenea ipoteză, oricine poate trece printr-o adevărată stupefacţie. Întreaga teză eşafodată penibil se năruie instantaneu, şi se pare că autorul nici măcar nu şi-a dat seama de aceasta, căci nu vrem să presupunem că ar fi fost conştient de o asemenea neconcordanţă şi că ar fi mizat doar pe puţina perspicacitate a cititorilor pentru a le-o impune. Nu este nevoie de prea multă reflecţie, nici prea profundă, ca cineva să-şi dea seama că, dacă există oameni care urăsc atât de puternic Occidentul, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să-şi păstreze cu gelozie doctrinele pentru ei, şi că toate eforturile lor trebuie să tindă la interzicerea accesului occidentalilor la ele. De altminteri acesta este un reproş care le-a fost uneori adresat orientalilor, cu aparent mai multe motive. Adevărul, totuşi, este destul de diferit: reprezentanţii autentici ai doctrinelor tradiţionale nu simt ură pentru nimeni, şi rezerva lor n-are decât o singură cauză, aceea că ei consideră perfect inutilă expunerea anumitor adevăruri celor care sunt incapabili să le priceapă. Dar nu au refuzat niciodată să le împărtăşească celor care, oricare le-ar fi originea, posedă “calificările” cerute. Este cumva vina lor că, printre aceştia din urmă, sunt foarte puţini occidentali? Şi, pe de altă parte, dacă masa orientală sfârşeşte prin a fi într-adevăr ostilă occidentalilor, după ce i-a privit mult timp cu indiferenţă, cine este responsabil pentru asta? Este cumva elita care, dedicată contemplaţiei intelectuale, stă în mod hotărât departe de agitaţia exterioară, sau mai degrabă occidentalii înşişî, care au făcut tot ceea ce trebuia pentru a-şi face prezenţa odioasă şi intolerabilă? Ajunge ca întrebarea să fie astfel pusă aşa cum trebuie să fie, pentru ca oricine să poată să răspundă imediat la ea, admiţând că orientalii, care au dovedit până aici o incredibilă răbdare, doresc în sfârşit să fie stăpâni la ei acasă, cine ar putea să se gândească în mod sincer să-i blameze pentru aşa ceva? Este adevărat că, atunci când se amestecă anumite pasiuni, aceleaşi lucruri pot să fie, în funcţie de circumstanţă, apreciate în moduri foarte diverse, chiar absolut contrarii. Astfel, atunci când rezistenţa la o invazie străină aparţine unui popor occidental, ea se numeşte “patriotism” şi este demnă de toate elogiile. Când este făcută de un popor oriental, se numeşte “fanatism” sau “xenofobie” şi nu merită mai mult decât ură sau dispreţ. De altfel, nu în numele “Dreptului”, al “Libertăţii”, al “Justiţiei” şi al “Civilizaţiei” pretind europenii să-şi impună peste tot dominaţia, interzicând oricărui om să trăiască şi să gândească altfel decât ei înşişi trăiesc şi gândesc? Unii vor ajunge la concluzia că “moralismul” este într-adevăr un lucru admirabil, afară doar dacă nu preferă să concluzioneze pur şi simplu, ca noi înşine, că, în afara unor excepţii care sunt cu atât mai onorabile cu cât sunt mai rare, nu mai există deloc în Occident altceva în afara a două categorii de oameni, suficient de puţin interesante fiecare dintre ele: naivii care se lasă confiscaţi de cuvintele sforăitoare şi care cred în “misiunea lor civilizatoare”, inconştienţi referitor la barbaria materialistă în care sunt scufundaţi, şi dibacii care exploatează această stare de spirit spre satisfacţia instinctelor lor de violenţă şi de cupiditate. În orice caz, ceea ce este sigur, este că orientalii nu ameninţă pe minei şi nu se gândesc deloc să invadeze Occidentul într-un fel sau în altul. Ei au, pentru moment, suficient de multe lucruri de făcut pentru a se apăra împotriva opresiunii europene, care riscă să-i atingă până în profunzime, şi este cel puţin curios că agresorii lor pozează în victime.

Această lămurire era necesară, căci anumite lucruri trebuie să fie spuse. Dar ar fi nepermis să insistăm asupra lor mai mult, teza “apărătorilor Occidentului” fiind într-adevăr prea fragilă şi inconsistentă. În rest, dacă am abdicat o clipă de la rezerva pe care o respectăm îndeobşte în ceea ce priveşte individualităţile pentru a-l cita pe Henri Massis, este mai ales din cauză că acesta reprezintă în circumstanţa actuală o anume parte a mentalităţii contemporane, de care trebuie să ţinem seama în acest studiu despre starea lumii moderne. În ce fel acest “tradiţionalism” de joasă speţă, mărginit, îngust şi incapabil de înţelegere, poate chiar destul de artificial, s-ar opune cu adevărat şi în mod eficace unui spirit cu care are în comun atâtea prejudecăţi? De o parte şi de alta este aproximativ aceeaşi ignoranţă a adevăratelor principii. Este acelaşi apriorism în baza căruia se neagă tot ceea ce depăşeşte un anume orizont. E aceeaşi inaptitudine în a înţelege existenţa unor civilizaţii diferite, aceeaşi superstiţie a “clasicismului” greco-latin. Această reacţie insuficientă nu are interes pentru noi decât în faptul că marchează o anume insatisfacţie a stării prezente la unii dintre contemporanii noştri. Din această aceeaşi insatisfacţie, există de fapt alte manifestări care ar fi susceptibile să meargă mai departe dacă ar fi bine dirijate. Dar, pentru moment, toate acestea sunt foarte haotice, şi este încă prea dificil să se spună ce va ieşi din ele. Totuşi, anumite previziuni în această privinţă nu vor fi poate complet inutile. Şi, cum ele se leagă în mod strâns de destinul lumii actuale, vor putea în acelaşi timp să servească drept concluzii prezentului studiu, în măsura în care este permis să se tragă concluzii fără a da ignoranţei “profane” ocazia unor atacuri prea facile, dezvoltând în mod imprudent consideraţii care ar fi imposibil de justificat prin metodele obişnuite. Nu facem parte din categoria celor care cred că totul poate fi spus oricum, cel puţin atunci când se părăseşte doctrina pură pentru a ajunge la aplicaţii. În acest caz se impun anumite rezerve, şi trebuie să se pună în mod inevitabil nişte întrebări asupra oportunităţii. Dar rezervele legitime, şi chiar indispensabile, nu au nimic în comun cu anumite temeri puerile care nu sunt decât efectul unei ignoranţe comparabile celei a unui bărbat care, urmând expresia proverbială hindusă, “confundă o frânghie cu un şarpe”. Indiferent ce vor sau nu unii, ceea ce trebuie spus va fi pe măsură ce o cer circumstanţele. Nici eforturile interesate ale unora, nici ostilitatea inconştientă a altora, nu vor putea împiedica să fie aşa, cu atât mai puţin, pe de altă parte, nerăbdarea celor care, antrenaţi de graba febrilă a lumii moderne, ar vrea să ştie totul dintr-o dată, nu va putea face ca anumite lucruri să fie cunoscute mai devreme decât este necesar. Dar aceştia din urmă vor putea cel puţin să se consoleze gândindu-se că mersul accelerat al evenimentelor le va da fără îndoială o suficient de promptă satisfacţie. Fie ca ei să nu regrete atunci că s-au pregătit insuficient pentru a primi o cunoaştere pe care o caută prea des cu mai mult entuziasm decât discernământ veritabil!

Notă:

[1] Satan, în ebraică, este “adversarul”, adică cel care dă peste cap toate lucrurile şi le ia cumva în răspăr. Este spiritul de negaţie şi de subversiune, care se identifică cu tendinţa descendentă sau “inferiorizantă”, “infernală” în sens etimologic, chiar cea care urmează fiinţele în procesul de materializare conform căruia se efectuează orice dezvoltare a civilizaţiei moderne.

[2] Ştim că Massis nu ignoră lucrările noastre, dar se abţine cu grijă să facă cea mai mică aluzie la ele, pentru că astfel s-ar contrazice.

Aucun commentaire: