Moise Maimonide, Cauza primă (fragment)

Filosofii, aşa cum ştii, Îl numesc pe Dumnezeu “cauza primă”. Dar cei care sunt cunoscuţi sub numele de Motecallemin evită acest nume cu mare grijă şi-L numesc pe Dumnezeu “agent”. Ei cred că este o mare diferenţă între a spune cauză şi a spune agent, căci, spun ei, dacă noi spunem că El este o cauză, de aici ar rezulta în mod necesar că există efectul, ceea ce ar conduce la eternitatea lumii şi [la a admite] că lumea Îi este [coexistentă] într-un mod necesar. Dar dacă noi spunem “agent”, nu rezultă în mod necesar că obiectul acţiunii există împreună cu el, căci agentul poate fi anterior acţiunii sale. Şi ei ajung până să-şi imagineze că agentul nu poate fi numit “agent” decât cu condiţia să fie anterior acţiunii sale.

Dar acesta este raţionamentul celui care nu ştie să distingă între ceea ce este în potenţialitate şi ceea ce este în act. Căci trebuie ştiut că nu există diferenţă în această privinţă între cuvintele “cauză” şi “agent”. Într-adevăr, şi cauza, dacă o consideri în potenţialitate, îşi precede efectul în timp, în timp ce, dacă este o cauză în act, efectul coexistă în mod necesar cu cauza în act. În egală măsură, dacă vei considera agentul ca agent în act, rezultă în mod necesar că obiectul acţiunii sale există. Căci arhitectul, înainte de a clădi casa, nu este deloc arhitect în act, ci arhitect în potenţialitate [la fel cum materia casei, înainte ca să fie construită, este o casă în potenţialitate]. Dar atunci când clădeşte, devine arhitect în act, şi rezultă atunci în mod necesar că există [concomitent] ceva clădit. Nu am câştiga deci nimic dacă am prefera denumirea de agent celei de cauză. Şi doar avem aici ca scop stabilirea egalităţii între aceste două denumiri, şi [să arătăm] că, aşa cum Îl numim pe Dumnezeu “agent”, chiar dacă obiectul acţiunii sale nu ar exista, - şi aceasta pentru că nimic nu L-ar putea reţine şi să-L împiedice să acţioneze atunci când El voieşte – la fel ne este permis să-L numim “cauză”, absolut cu acelaşi sens, chiar dacă efectul încă nu ar exista.

Ceea ce i-a angajat pe filosofi să-L numească pe Dumnezeu “cauză” şi să nu-L numească deloc “agent”, nu era opinia lor binecunoscută privind eternitatea lumii, ci aveau pentru aceasta alte motive pe care le voi recapitula acum. A fost expus în Fizica faptul că există diferite cauze pentru tot ceea ce are o cauză, că sunt în număr de patru, adică: materia, forma, agentul (sau eficientul) şi finalitatea, că unele sunt apropiate şi altele depărtate, că fiecare dintre acestea patru este numită “cauză”. Printre aceste opinii, una dintre cele pe care nu le contest este aceasta, că Dumnezeu este concomitent eficientul, forma şi sfârşitul. În acest sens ei spun că Dumnezeu este cauza, ceea ce îmbrăţişează concomitent aceste trei cauze şi ceea ce vrea să spună că Dumnezeu este eficientul lumii, forma şi finalitatea sa. Am ca scop, în acest capitol, să-ţi explic în ce sens s-a spus despre Dumnezeu că El este eficientul (sau agentul) şi că El este de asemenea forma lumii şi finalitatea ei. Nu trebuie să te preocupi aici de chestiunea de a şti dacă Dumnezeu a produs lumea, sau dacă ea, aşa cum ei [filosofii] cred, coexistă în mod necesar cu El, căci am intra atunci în lungi detalii, aşa cum convine unui asemenea subiect. Aici avem doar ca scop [să stabilim] că Dumnezeu este eficientul faptelor particulare care survin în lume, aşa cum El este eficientul lumii în ansamblul său. Iată deci ceea ce zic: A fost expus în Fizica faptul că, pentru fiecare dintre aceste patru tipuri de cauze, trebuie căutată o altă cauză, astfel încât vom găsi la început, pentru lucrul care ia naştere, cele patru cauze imediate, şi, pentru aceste cauze, alte cauze în continuare, până când se ajunge la cauzele prime. Astfel, de exemplu, cutare lucru este efectul produs de cutare eficient, care, la rândul său, îşi va avea propriul eficient, şi tot aşa, până când se ajunge la un prim motor care va fi adevăratul eficient al tuturor acestor lucruri intermediare. Într-adevăr, fie A pus în mişcare de B, B de C, C de D şi D de E. Aceasta neputându-se întinde la infinit, să ne oprim, de exemplu, la E, şi nu va fi nici un dubiu că E este motorul lui A, al lui B, al lui C şi al lui D, şi pe bună dreptate vom putea spune despre mişcarea lui A că E este cel care a făcut-o. În acest fel fiecare fapt în univers, oricare i-ar fi de altminteri eficientul imediat care l-a produs, este atribuit lui Dumnezeu, aşa cum o vom expune [în altă parte]. El este deci cauza cea mai îndepărtate, în calitate de eficient.

În egală măsură, dacă vom urmări formele fizice, care se nasc şi pier, vom găsi că ele trebuie în mod necesar [fiecare] să fie precedată de o altă formă care pregăteşte cutare materie să primească cutare formă [imediată]. Această a doua formă, la rândul ei, va fi precedată de o alta [şi aşa mai departe], până când ajungem la ultima formă care este necesară pentru existenţa acestor forme intermediare, care sunt cauza formei imediate. Forma ultimă a oricărei fiinţe este Dumnezeu. Dacă spunem despre El că este forma ultimă a întregului univers, nu trebuie să se creadă că ar fi aici o aluzie la forma ultimă despre care vorbeşte Aristote, în Metafizica, care nici nu ia naştere nici nu piere, pentru că forma despre care este vorba acolo este fizică, şi nu o inteligenţă separată. Într-adevăr, atunci când spunem despre Dumnezeu că este forma ultimă a lumii, nu este ca şi în cazul în care forma având materie este o formă pentru această materie, aşa încât Dumnezeu să fie o formă pentru un corp. Nu astfel trebuie înţeles acest lucru, ci în modul următor: la fel cum forma este ceea ce constituie adevărata fiinţă a tot ceea ce are formă, aşa încât, forma pierind, fiinţa piere şi ea, la fel Dumnezeu se găseşte într-un raport absolut asemănător cu toate principiile fiinţei celei mai îndepărtate. Căci prin existenţa Creatorului totul există, căci El îi perpetuează durata prin ceva ce numim “efuziune”, aşa cum vom expune într-unul din capitolele acestui tratat. Dacă deci non-existenţa Creatorului ar fi admisibilă, universul întreg n-ar mai exista, căci ceea ce constituă cauzele sale îndepărtate ar dispărea, odată cu ultimele efecte şi ceea ce este intermediar. Şi, în consecinţă, Dumnezeu este pentru univers ceea ce este forma pentru lucrul care are formă şi care prin aceasta este ceea ce este, forma constituind adevărata sa fiinţă. Acesta este deci raportul lui Dumnezeu cu lumea, şi din acest punct de vedere s-a spus despre El că este forma ultimă şi forma formelor, ceea ce vrea să spună că El este cel pe care se sprijină în ultimul rând existenţa şi menţinerea tuturor formelor în lume, şi prin El subzistă ele, la fel cum lucrurile dotate de forme subzistă prin formele lor. Şi din această cauză El a fost numit, în limba noastră, ‘hay aolamim, ceea ce înseamnă că El este “viaţa lumii”, aşa cum vom arăta [mai încolo].

Acelaşi lucru se întâmplă pentru orice finalitate, căci atunci când un lucru are o anume finalitate, tu trebuie să cauţi pentru această finalitate o altă finalitate. Dacă, de exemplu, spui că materia acestui tron este lemnul, eficientul lui este tâmplarul, forma sa pătrată şi de cutare sau cutare figură, iar finalitatea sa este ca cineva să se aşeze pe el, trebuie imediat să întrebi: În ce scop se aşează cineva pe tron? Se va răspunde: pentru ca cel care se aşează pe el să fie ridicat deasupra pământului. Dar, se va mai întreba, în ce scop trebuie să fie cineva ridicat deasupra pământului? şi se va răspunde: Pentru ca astfel aşezat, să crească în ochii celor care-l văd. Şi în ce scop, vei continua tu, trebuie cineva să pară mare celor care-l văd? Se va răspunde: ca să fie temut şi respectat. Dar vei întreba tu din nou, în ce scop să fie temut? Ca să i se supună oamenii ordinelor sale, se va zice. Şi în ce scop, vei continua tu, trebuie să se supună oamenii ordinelor sale? Ca nu cumva, se va răspunde, oamenii să-şi facă rău unii altora. Şi dacă tu mai întrebi: În ce scop? ţi se va răspunde: Pentru ca existenţa lor să continue în bună ordine. Aşa va fi în mod necesar cu fiecare nouă finalitate, până când s-ar ajunge în cele din urmă – după o anume opinie care va fi expusă [în altă parte] – la simpla voinţă a lui Dumnezeu, aşa încât se va răspunde în cele din urmă: Aşa a dorit Dumnezeu. Sau [se va ajunge] – conform unei alte opinii – la exigenţa înţelepciunii divine, aşa cum voi arăta, încât se va răspunde în cele din urmă: aşa a impus înţelepciunea Sa. Seria tuturor finalităţilor va ajunge deci, după cele opinii, la voinţa şi la înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar acestea, conform opiniei noastre, sunt esenţa Sa, căci a fost expus în intenţie, voinţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu nu sunt deloc lucruri în afara esenţei Sale, vreau să spun, altele decât esenţa Sa. În consecinţă, Dumnezeu este scopul ultim al oricărui lucru. De asemenea, totul are ca scop să-I fie asemănător în perfecţiune, atât cât aceasta este cu putinţă, şi aceasta este ceea ce trebuie înţeles prin voinţa Sa, care este esenţa Sa, aşa cum vom arăta. Din acest punct de vedere deci a fost numit “scopul scopurilor”.

Astfel ţi-am arătat în ce sens s-a spus despre Dumnezeu că este eficient, formă şi finalitate. Din această cauză ei [filosofii] L-au numit “cauză”, şi nu doar “agent” (sau eficient). Să ştii că unii gânditori dintre motecallemin au împins ignoranţa şi îndrăzneala până la a asusţine că, chiar dacă s-ar admite că Creatorul ar putea să nu existe, nu ar rezulta de aici deloc că lucrul pe care Creatorul l-a făcut, adică lumea, ar trebui în mod necesar să înceteze să existe, căci (spun ei), nu trebuie în mod necesar ca ceea ce a fost făcut să piară pentru că autorul, după ce l-a facut, a încetat să existe. Ceea ce au spus ei ar fi adevărat dacă Dumnezeu ar fi doar eficient, şi dacă lucrul făcut nu ar avea nevoie de El pentru a-şi prelungi viaţa. La fel cum, atunci când tâmplarul moare, cufărul [pe care el l-a făcut] nu piere din aceasta, căci nu el îi prelungeşte durata. Dar, dat fiind că Dumnezeu este în acelaşi timp forma lumii, aşa cum am arătat, şi El este cel care prelungeşte permanenţa şi durata, este imposibil [să se presupună] că cel care dă durata ar putea dispărea, şi că totuşi lucrul care nu are durată decât prin El ar putea continua să existe.

Iată deci la ce mare eroare ar da loc această aserţiune: că Dumnezeu este doar eficient, şi că El nu este nici scop, nici formă.