René Guénon, Capitolul IV. Cele trei funcţii supreme (Regele lumii)

După Saint-Yves, conducătorul suprem al "Agartthei" poartă titlul de "Brahatma" (mai corect ar fi să scriem "Brahmatma"), «sprijinul sufletelor în Spiritul lui Dumnezeu»; iar cei doi adjuncţi ai săi sunt "Mahatma", «reprezentant al Sufletului universal» şi "Mahanga", «simbol al întregii organizări materiale a Cosmosului» [i]: aceasta este diviziunea ierarhică pe care doctrinele occidentale o reprezintă prin intermediul treimii «spirit, suflet, corp», şi care este aplicată aici conform analogiei constitutive a Macrocosmosului şi a Microcosmosului. Este important să observăm că aceşti termeni, în sanscrită, desemnează doar nişte principii şi nu pot fi aplicaţi unor fiinţe omeneşti decât dacă ele reprezintă aceste principii, astfel încât, chiar şi în acest caz, ei sunt legaţi îndeosebi de funcţii şi nu de individualităţi. După Ossendowski, "Mahatma" «cunoaşte evenimentele viitorului», iar "Mahanga" «determină cauzele acestor evenimente»; cât despre "Brahatma", el poate «vorbi cu Dumnezeu faţă în faţă» [ii], şi este uşor de înţeles ce înseamnă acest lucru, dacă ne amintim că el ocupă punctul central în care se stabileşte comunicarea directă a lumii terestre cu stările superioare şi, prin intermediul lor, cu Principiul suprem [iii]. De altfel, expresia «Regele Lumii», înţeleasă în sens strict şi exclusiv în raport cu lumea terestră, ar fi destul de inadecvată; mult mai exact, din anumite puncte de vedere, ar fi să i se atribuie lui "Brahatma" numele de «Domn al celor trei lumi» [iv] întrucât, în orice ierarhie adevărată, cel ce posedă gradul superior, are, în acelaşi timp, şi prin chiar această posesie, toate gradele subordonate, iar cele «trei lumi» (care formează "Tribhuvana" tradiţiei hinduse) sunt, după cum vom arăta mai târziu, domeniile ce corespund respectiv celor trei funcţii pe care tocmai le-am enumerat.

«Când iese din Templu,» spune Ossendowski, «Regele Lumii radiază Lumina divină». Biblia evreiască spune exact acelaşi lucru despre Moise când coboară de pe Sinai [v] şi, în legătură cu aceasta, să remarcăm că tradiţia islamică îl consideră pe Moise drept cel ce a fost «Polul» ("El-Qutb") epocii sale; de altfel, nu acesta este motivul pentru care Cabala spune că a fost instruit de "Metatron" însuşi ? Ar trebui chiar să facem o distincţie între centrul spiritual suprem al lumii noastre şi centrele secundare care îi pot fi subordonate şi care îl reprezintă numai în raport cu anumite tradiţii, adaptate special anumitor popoare. Fără a divaga prea mult asupra acestei chestiuni, să observăm că funcţia de «legislator» (în arabă "rasul"), proprie lui Moise, presupune în mod necesar o delegare a puterii, pe care o desemnează numele de "Manu"; iar, pe de altă parte, unul din sensurile inerente ale numelui "Manu" indică tocmai reflectarea Luminii divine. «Regele Lumii», i-a spus un Lama lui Ossendowski, «se află în legătură cu gândurile tuturor celor ce conduc destinele omenirii... Le cunoaşte intenţiile şi ideile. Dacă acestea îi plac lui Dumnezeu, Regele Lumii le va sprijini, cu ajutorul său invizibil; dacă nu îi plac lui Dumnezeu, Regele va face ca ele să eşueze. Aceasta este puterea dată "Agharţilor" prin intermediul ştiinţei misterioase a lui "Om", cuvânt cu care începem toate rugăciunile noastre». Urmează imediat o frază care îl lasă, fără îndoială, stupefiat pe oricine are o cât de vagă idee despre semnificaţia monosilabei sacre "Om": «"Om" este numele unui sfânt din vechime, primul "Goro" [Ossendowski scrie "goro" în loc de "guru"], care a trăit acum trei sute de mii de ani». Într-adevăr, această frază este absolut de neînţeles dacă nu ţinem seama de faptul că epoca despre care este vorba, şi care de altfel nouă ni se pare indicată într-un mod destul de vag, este anterioară cu mult erei prezentului "Manu"; pe de altă parte, "Adi-Manu" sau primul "Manu" al "Kalpei" noastre (în care "Vaivaswata" este cel de-al şaptelea) se numeşte "Swayambhuva", adică ieşit din "Swayambh–", «Cel care subzistă prin sine însuşi», sau "Logosul" veşnic; iar "Logosul", sau cine îl reprezintă în mod direct, poate într-adevăr să fie desemnat ca primul dintre "Guru" sau «Maeştrii spirituali»; şi, în realitate, "Om" este un nume al "Logosului" [vi].

Pe de altă parte, cuvântul "Om" ne dă imediat cheia repartizării ierarhice a funcţiilor între "Brahatma" şi cei doi adjuncţi ai săi, pe care noi am arătat-o mai înainte. De fapt, după tradiţia hindusă, cele trei elemente ale acestei monosilabe sacre simbolizează respectiv cele «trei lumi» la care făceam aluzie mai înainte, adică cei trei termeni ai "Tribhuvana": Pământul ("Bh–"), Atmosfera ("Bhuvas"), Cerul ("Swar"), sau, cu alte cuvinte, lumea manifestării corporale, lumea manifestării subtile sau psihice, şi lumea iniţială ne- manifestată [vii]. Acestea sunt, de jos în sus, împărăţiile lui "Mahanga", "Mahatma" şi "Brahatma", după cum putem constata uitându-ne la interpretarea titlurilor lor, pe care am făcut-o anterior; iar raporturile de subordonare existente între diferitele împărăţii justifică, pentru "Brahatma", apelativul de «Domn al celor trei lumi» pe care l-am folosit deja [viii]: «Acesta este Domnul tuturor lucrurilor, atotştiutorul (care vede imediat toate efectele prin prisma cauzei lor), ocârmuitorul interior (care stă în centrul lumii şi o conduce dinăuntru, dirijându-i mişcarea fără a lua parte la ea), izvorul (oricărei puteri legitime), începutul şi sfârşitul tuturor fiinţelor (a manifestării ciclice a cărei lege o reprezintă el)» [ix].

Servindu-ne de un alt simbolism, la fel de precis, vom spune că "Mahanga" reprezintă baza triunghiului iniţiatic iar "Brahatma" vârful acestuia; între cele două, "Mahatma" încarnează într-un anumit sens un principiu mediator (vitalitatea cosmică, "Anima Mundi" a Hermeticilor), a cărui acţiune se desfăşoară în «spaţiul intermediar»; iar toate acestea sunt arătate foarte clar de literele corespunzătoare ale alfabetului sacru, pe care Saint-Yves le numeşte "vattan" iar Ossendowski "vatannan", sau, ceea ce este acelaşi lucru, de formele geometrice (linia dreaptă, spirala, punctul) la care se referă în mod special cele trei "matra" sau elemente constitutive ale monosilabei "Om". Să ne explicăm cu şi mai mare claritate: lui "Brahatma" îi aparţine deplinătatea celor două puteri, sacerdotală şi regală, considerate în principal şi într-un oarecare sens în stare nediferenţiată; cele două puteri se disting mai apoi, pentru a se manifesta, iar atunci "Mahatma" reprezintă puterea sacerdotală iar "Mahanga" puterea regală. O atare distincţie corespunde celei a "Brahmanilor" şi a "Kshatriya"; situându-se însă «dincolo de caste», "Mahatma" şi "Mahanga" au în ei înşişi, ca şi "Brahatma", un caracter sacerdotal şi regal în acelaşi timp. În legătură cu aceasta, să lămurim un lucru rămas poate fără o explicaţie satisfăcătoare, dar care este totodată important: am amintit mai devreme de «Regii Magi» din Evanghelii, spunând că aceştia reunesc în ei cele două puteri; vom spune acum că aceste personaje misterioase nu reprezintă altceva, în realitate, decât pe cei trei conducători din "Agarttha" [x]. "Mahanga" îi oferă lui Christos aur şi îl salută ca pe un «Rege»; "Mahatma" îi oferă tămâia şi îl salută ca pe un «Sacerdot»; înfine, "Brahatma", îi oferă mirul (adică balsamul incoruptibilităţii, imagine a"Amritei") [xi] şi îl salută ca pe un «Profet» sau Maestru spiritual prin excelenţă. Omagiul adus astfel Christosului de-abia născut, în cele trei lumi care sunt şi împărăţiile acestora, de reprezentanţii autentici ai tradiţiei primordiale, este în acelaşi timp, după cum se vede, simbolul perfectei ortodoxii a Creştinismului faţă de aceştia. Desigur, Ossendowski, nu se putea gândi la astfel de interpretări; dar, dacă ar fi înţeles anumite lucruri mai profund decât a făcut-o, ar fi putut măcar sublinia analogia strictă care există între ternarul suprem din "Agarttha" şi cel din Lamaism, după cum îl descrie chiar el: "Dalai-Lama", «care realizează sanctitatea (sau spiritualitatea pură) a lui "Buddha"», "Tashi- Lama", «care realizează ştiinţa acestuia» (nu «magică», ci mai degrabă «teurgică»), şi "Bogdo-Khan", «care reprezintă forţa materială şi războinică»; exact aceeaşi împărţire, conform celor «trei lumi». Ar fi putut face această observaţie cu foarte multă uşurinţă, întrucât i se spusese că «capitala "Aghartei" seamănă cu Lhassa, unde palatul lui "Dalai-Lama", "Potala", se află pe vârful unui munte acoperit de temple şi de mănăstiri»; de altfel, acest mod de a expune lucrurile este greşit, pentru că răstoarnă raporturile: astfel, putem spune despre o imagine că aminteşte de prototipul ei, şi nu invers. Or, centrul Lamaismului nu poate fi decât o imagine a adevăratului «Centru al Lumii»; însă toate centrele de acest fel prezintă, în ce priveşte locurile în care sunt situate, anumite particularităţi topografice comune, care, departe de a fi irelevante, au o valoare simbolică incontestabilă şi, în plus, trebuie să se afle în legătură cu legile după care acţionează «influxurile spirituale»; însă această problemă priveşte tocmai acea ştiinţă tradiţională care poate fi numită «geografie sacră». Mai există şi o altă potrivire demnă de a fi notată: Saint-Yves, descriind diversele grade sau cercuri ale ierarhiei iniţiatice, care sunt în legătură cu anumite numere simbolice ce se referă mai ales la diviziuni ale timpului, termină spunând că «cercul cel mai înalt şi mai apropiat de centrul misterios se compune din doisprezece membri, care reprezintă iniţierea supremă şi corespund, între altele, zonei zodiacale». Această structură se află reprodusă în aşa-numitul «consiliu rotund» al lui "Dalai- Lama", constituit din doisprezece mari "Namshan" (sau "Nomekhan"); şi poate fi regăsit, de altfel, şi în anumite tradiţii occidentale, mai ales în cele ce privesc «Cavalerii Mesei Rotunde». Să mai adăugăm că cei doisprezece membri ai cercului interior din "Agarttha", din punctul de vedere al ordinii cosmice, nu reprezintă numai cele douăsprezece semne ale Zodiacului, ci şi (ba chiar, cu toate că cele două interpretări nu se exclud, am fi tentaţi să spunem «mai degrabă»), cei doisprezece "Aditya", care sunt tot atâtea forme ale Soarelui, în raport cu aceleaşi semne zodiacale [xii]; şi, desigur, aşa cum "Manu Vaivaswata" este numit «fiu al Soarelui», tot astfel «Regele Lumii» are printre simbolurile sale şi Soarele [xiii]. Prima concluzie care rezultă din toate acestea este că există cu adevărat legături foarte strânse între descrierile care, în toate ţările, se referă la centri spirituali mai mult sau mai puţin ascunşi, sau cel puţin greu accesibili. Singura explicaţie plauzibilă a acestui fapt, ţinând cont că aceste descrieri se referă, probabil, la centri diferiţi, este că aceştia nu sunt, ca să spunem aşa, decât emanaţii ale unui centru unic şi suprem, aşa după cum toate tradiţiile locale nu sunt, până la urmă, decât adaptări ale marii tradiţii primordiale.


Note:

[i] Ossendowski scrie "Brahytma", "Mahytma", "Mahynga".

[ii] Am văzut mai devreme că "Metatron" este «Îngerul Chipului».

[iii] După tradiţia extrem-orientală, «Mijlocul Invariabil» este locul în care se manifestă «Activitatea Cerului».

[iv] Cei ce vor fi uimiţi de o atare expresie vor trebui să se întrebe dacă s-au gândit vreodată la ce înseamnă "triregnum"-ul, tiara cu trei coroane care, alături de chei, este unul din principalele însemne ale Papalităţii.

[v] Se mai spune şi faptul că Moise trebuia să îşi acopere faţa cu un văl pentru a putea vorbi poporului, care nu putea suporta splendoarea acestuia (Exod, XXIV, 29-35); în sens simbolic, aceasta indică necesitatea unei adaptări exoterice pentru mulţime. Să mai amintim şi dubla semnificaţie a cuvântului «a revela», care poate să însemne fie a «scoate vălul», “a dezvălui”, fie a «reacoperi cu un văl»; astfel, cuvântul dezvăluie şi acoperă în acelaşi timp gândul pe care îl exprimă.

[vi] Acest nume se regăseşte, în mod mai degrabă surprinzător, şi în vechiul simbolism creştin, unde, printre semnele care serveau la reprezentarea lui Christos, se întâlneşte unul care a fost considerat mai târziu drept o prescurtare a lui Ave Maria, dar care a fost la origine un echivalent al semnului ce reuneşte cele două litere extreme ale alfabetului grec, alpha şi omega, pentru a arăta că Cuvântul este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor; în realitate, acesta este chiar şi mai complet, pentru că semnifică începutul, mijlocul şi sfârşitul. Semnul (...) se descompune în AUM, adică în literele latine care corespund exact celor trei elemente constitutive ale monosilabei "Om" (vocala O fiind formată, în sanscrită, din unirea lui A şi a lui U). Asemănarea semnului "Aum" şi a "svasticii", luate amândouă ca simboluri ale lui Christos, ni se pare deosebit de semnificativă din punctul nostru de vedere. Pe de altă parte trebuie remarcat faptul că forma acestui semn prezintă doi ternari dispuşi reciproc în sens invers, ceea ce formează, sub anumite aspecte, un echivalent al «sigiliului lui Solomon»: dacă îl considerăm pe acesta din urmă ca având forma (...) în care linia orizontală mediană precizează semnificaţia generală a simbolului trasând planul de reflecţie sau «suprafaţa Apelor», se vede că cele două figuri cuprind acelaşi număr de linii şi nu diferă decât prin dispunerea a două din acestea, care, din orizontale în prima, devin verticale în cealaltă.

[vii] Pentru o dezvoltare ulterioară privind această concepţie a celor «trei lumi», facem trimitere la operele noastre precedente: "Ezoterismul lui Dante" şi "Omul şi devenirea sa după Vêdanta". În prima am insistat mai ales asupra corespondenţelor acestor lumi, care sunt tocmai stări ale fiinţei, cu gradele iniţierii. În cea de a doua am dat explicaţia completă, dintr-un punct de vedere pur metafizic, a textului "Mand–kya Upanishad" în care este expus integral simbolismul în cauză, din care vrem să menţionăm aici o anumită aplicaţie.

[viii] În ordinea princìpiilor universale, funcţia lui "Brahatma" se referă la "Ishwara", cea a lui "Mahatma" la "Hiranyagarbha", cea a lui "Mahanga" la "Viraj": atributele respective ale acestora pot fi cu uşurinţă deduse din această corespondenţă.

[ix] "Mand–kya Upanishad", shruti 6.

[x] Saint-Yves spune pe bună dreptate că cei trei «Regi Magi» veneau din "Agarttha", dar nu dă nici un alt detaliu despre acest lucru. – Numele care le sunt atribuite în mod obişnuit sunt, probabil, fruct al fanteziei, cu excepţia celui al lui "Melki-Or", în ebraică «Rege al Luminii», care este destul de semnificativ.

[xi] "Amrita" hinduşilor sau Ambrozia Grecilor (două cuvinte etimologic identice), băutură sau hrană a nemuririi, era prefigurată de "Soma" vedică sau de "Haoma" mazdeeană. – Arborii de cauciuc sau răşinoasele perene joacă un rol foarte important în simbolism, fiind uneori asimilaţi cu embleme ale lui Christos.

[xii] Se spune că "Aditya" (născuţi din "Aditi" sau «Invizibil») au fost şapte, înainte de a fi doisprezece, şi că erau conduşi pe atunci de "Varuna". Cei doisprezece,"Aditya" sunt: "Dhatri", "Mitra", "Aryaman", "Rudra", "Varuna", "S–rya", "Bhaga", "Vivaswat", "P–shan", "Savitri", Twashtri", "Vishnu". Este vorba despre tot atâtea manifestări ale unei esenţe unice şi indivizibile; se mai spune că aceşti doisprezece Sori vor apărea cu toţii simultan la sfârşitul ciclului, reintrând atunci în unitatea esenţială şi primordială a naturii lor comune. - La Greci, cei doisprezece mari Zei din Olimp corespund şi ei celor douăsprezece semne ale Zodiacului.

[xiii] Simbolul la care facem aluzie este tocmai cel pe care liturghia catolică îl atribuie lui Christos atunci când îi dă titlul de "Sol Justitiae"; Cuvântul este chiar «Soarele spiritual», adică adevăratul «Centru al Lumii»; în plus, expresia "Sol Justitiae" se referă în mod direct la atributele lui "Melki-Tsedeq". Să mai remarcăm apoi că leul, animal solar, în antichitate şi în evul mediu este o emblemă a dreptăţii şi a puterii luate împreună; semnul Leului, în Zodiac, este chiar domiciliul propriu al Soarelui. - Se poate înţelege că Soarele cu douăsprezece raze reprezintă cei doisprezece "Aditya": din alt punct de vedere, dacă Soarele îl reprezintă pe Christos, cele douăsprezece raze sunt cei doisprezece Apostoli (cuvântul "apostolos" înseamnă «trimis» iar razele sunt şi ele «trimise» de Soare). De altfel, în numărul celor doisprezece Apostoli putem vedea, printre altele, un semn al perfectei conformităţi a Creştinismului cu tradiţia primordială.