Gheorghe Ceauşu, Fenomenologia aroganţei, (note de lectură)

The author of this notice is Silviu Man.

omul creează numai în condiţia lui de creatură


CAP. 1 – ORIGINALITATEA. CARACTERIZARE GENERALĂ

Tudor Vianu : dacă ceva poate fi numit operă, atunci obligatoriu trebuie să aibă atributul originalităţii imutabile şi cel al ilimitării simbolice

Martin Buber : nu există Cosmos pentru om, decît dacă universul îi este locuinţă cu cămin sacru, în care el oferă jertfe; nu există Eros pentru El, decît dacă fiinţele îi devin imagini ale Celui-etern şi viaţa împreună cu ele o revelaţie; şi nu există Logos pentru el, decît dacă el se adresează direct misterului creînd şi slujind întru spirit.

opera nu numai manifestă, dar îl şi ascunde pe artist

omul, ca homo creator, se aseamănă cu Demiurgul lui Platon, ambii creând după modele preexistente

relativismul are ca ideal aplatizarea şi ca procedeu amestecul

Achim Mihu : lumea socială, prin TV, filme, reclame, se îngustează în semnificaţii şi devine de departe mai puţin reală. -> ne construim vieţile în jurul unui simulacru

Henri Wald : originalitatea este cu atât mai mare cu cât probabilitatea ivirii ei este mai mică şi autenticitatea ei este mai profundă

a face înseamnă şi a te face [originalitatea ţine de relativitate]

există originalitate voluntară, ca efect al deciziei subiectului (e.g. tatuarea corpului) şi originalitate propriu-zisă, care vine dintr-un impuls interior

peste ipseitatea de atom a individului uman dată ca zestre nativă se depun în straturi suprapuse informaţii, norme şi valori din mediul social integrator

oamenii au doar coeficienţi de originalitate ; numai Dumnezeu este original în sens absolut

diferenţele sunt o manifestare a tendinţei centripete a speciei de a-şi afla limitele extreme

Mircea Florian : daca esteticul se fundează pe creaţie, dacă creaţia e mărturisită de operă, nu numai natura e artă, dar şi arta este natură, ca o continuare a creativităţii în natură

Dabney Townsend : Creativitatea ne spune ceva despre obiectul produs, originalitatea ne spune ceva despre istoria producerii lui

se poate vorbi despre originalitate în sens strict numai coexistând cu noţiunea de creaţie

originalitatea autorului unei opere este răsfrângerea originalităţii operei asupra lui [creatorul ca colportor de transcendenţă]

creatorii de valori acţionează dintr-un impuls interior, irezistibil, aflat în proximitatea iubirii

existenţa este un predicat al Fiinţei

este posibilă libertatea într-un Univers condiţionat? -> cum să recunoşti realul camuflat în aparenţă?

arta (opera de artă) este simplă aparenţă şi are însuşirea de a fi ideală.

idealitatea artei este areală (Tudor Vianu)


CAP. 2 – IDENTITATE ŞI DIFERENŢĂ. COINCIDENTIA OPPOSITORUM

vocaţiile creative au un caracter latent – se activizează în funcţie de contextul sau circumstanţele favorabil stimulative

originalitatea se prezintă astăzi ca o puzderie de picături mici, superficiale şi superflue

în identitate se germinează diferenţa

fiinţa fiinţează prin identităţile fiinţiale

identităţile absolute nu pot intra în nici o relaţie

în dialog diferenţele identitare sunt mai importante decât necesarele asemănări

comportamentul banal oscilează în jurul unei mediane, iar originalitatea în jurul unui punct de deasupra ei

Henri Wald : progresul este însă ameninţat de hipertrofierea banalului în dauna originalului

referitor la autoimpunerea pentru creaţie : nu se caută, ci se găseşte ; original prin creaţie nu eşti fiindcă ţi-ai propus să fii original, ci pur şi simplu, eşti sau nu eşti

originalitatea nu este rezultatul unui comportament rutinier, ci o ieşire din rutină

numele decupează, delimitează şi limitează (de aici - Yahwe)

numele are un destin conservator dacă îl raportăm la realitatea desemnată, despre care ştim că, fiind în mişcare, este perisabilă

orice creaţie implică diferenţa, dar nu orice diferenţă implică şi originalitatea

specificitatea caracterologică a unui popor rezidă în cultura sa, iar cultura este reductibilă la spiritualitatea în care se exprimă, cristalizată, viziunea sa asupra lumii şi a transcendenţei

Gustave le Bon : un popor se manifestă ca masă în anumite împrejurări, dar dincolo de caracterul mobil şi schimbător al maselor, se află acel substrat solid – spiritul unui popor – care limitează riguros oscilaţiile şi controlează hazardul

poporul – formaţiune spirituală cosmoidală închis-deschisă către istorie şi celelalte identităţi figurative

aculturaţia în a doua parte a sec. XIX şi în prima parte a sec. XX – fenomen de adaptare prin adoptare

azi, mahalaua spaţială a început să coincidă cu mentalitatea de mahala

vehiculata toleranţă este lipsită de folos, întrucât implică relaţia ierarhică superior-inferior


CAP. 3 – ASEMĂNAREA ŞI ANALOGIA. IZOMORFISMUL

recognoscibilitatea este suportul redundant care face posibilă comunicarea interumană

ceea ce face cu putinţă toate filozofiile este un ingenium perenne

M. Godelier : gândirea mitică este gândirea umană care gândeşte realitatea prin analogie

cine absolutizează diferenţele, ajunge la un arhipelag de monade plutind închise şi singuratice

ţine de tradiţie tot ceea ce durează şi viază şi în epocile ulterioare producerii lor, altfel spus, ceea ce transcende epoca şi regiunea habitudinală în care au fost create, de aici izvorăşte caracterul pancronic şi vocaţia universalităţii

pedagogul Church : un om este om în măsura în care alt om l-a învăţat cum să fie om

Emmanuel Levinas : unicitatea unicului este unicitatea celui iubit. Unicitatea unicului semnifică prin iubire

ceea ce poate fi înseriat îşi pierde originalitatea şi valoarea

orice reproducere perfectă nu poate fi considerată nici copie, nici imitaţie, ci un gol existenţial, nimicul [clona]

Einstein : instrumente desăvârşite, ţeluri vagi; iată caracteristica epocii noastre

orientarea postmodernă spre trecut (prin ironie şi exces parodic) este un indiciu al lipsei de viitor

banalitatea este un cadru de referinţă în care gestează şi din care irump originalităţile de orice fel

dacă lumea este, cum bine se ştie, o articulare pulsatorie a unicului şi a multiplului (a unităţii şi a diversităţii), a diversităţii în unitate şi invers, înseamnă că toate se aseamănă prin înrudire în adânc şi se deosebesc la vârf


CAP. 4 – DOMNIA IMAGINII

imaginile funcţionează şi ca semne sau substituenţi ai unor obiecte reale, dar absente, pentru a le avea astfel în preajmă trebuitoare sau împovărătoare

imaginea ţine astăzi locul oamenilor şi instituţiilor, tot aşa cum în tehnică, moda vestimentară şi alimentaţie, unele produse surogat ţin locul celor veritabile

cultul imaginii şi credibilitatatea pe care a căpătat-o în ultima vreme sunt semne de revenire mascată a gândirii magice

copia este bună dacă este fidelă, imaginea este bună dacă ne sugerează esenţa obiectului

opera de artă este ori generalizarea artistică a unui caz, ori concretizarea artistică, în sensibil, a unei idei

ideile pe care le avem în minte sunt amintiri ale sufletului, dintr-o viaţă anterioară trăită în vecinătatea ideilor

mentalitatea magică se bazează pe credinţa că, dacă anticipezi o acţiune, e ca şi cum ai realiza-o

folosul idealului este acela că animă acţiunea şi se răsfrânge în prezent ca un criteriu al judecăţilor de apreciere

taina nu este obiect de cunoaştere şi de explicaţie. Ea se trăieşte în mod simpatetic


CAP. 5 – ORIGINALUL ŞI COPIA

L. Levi-Bruhl : individual apare cu atât mai socializat şi mai supus reprezentărilor calitative, cu cât luăm în considerare societăţi mai primitive

originalitatea, în sens restrâns, este reductibilă la adăugirile combinatorii pe care oamenii le scot din nonexistenţă sau potenţialitate, iar în sens larg, desemnează gradul de diferenţă între lucruri


CAP. 6 – IMITAŢIA, SIMULAREA ŞI DISIMULAREA. MASCA

imitaţia este o formă elementară de noutate al cărei denotat este un original de care ea ne aminteşte pentru valoarea lui şi pe care nu-l poate ajunge

Noica : dacă poţi ajunge, dincolo de afirmatul şi conştientul unei filosofii, la ceva din mişcarea ei nemărturisită […] Căci gândirea nu este imitabilă, pe când gânditul şi rostitul pot fi oricând imitate

orice copie este o imitaţie, dar nu orice imitaţie este o copie

Gerard Genette : ca să ne arătăm interesaţi de ceea ce este frumos ca atare, trebuie ca această frumuseţe să fie naturală sau să credem că este; a fortiori atunci când ne permitem să credem că şi alţii trebuie să fie interesaţi de acest lucru

Ibsen : Minciuna vitală este principalul stimulent: luaţi unui om mijlociu minciuna vieţii şi îi luaţi în acelaşi timp fericirea

omul nu poate trăi numai cu originale abrupte, cu adevăruri nude şi aspre

merită venerat Prometeu pentru că a furat şi de la el ni se trage agresivitatea tehnologiei sau Orfeu, care îşi ignora sunetele din suflet şi mângâia omul de tristeţea de a fi?

cine simulează vrea să corespundă unor aşteptări

imitaţia este un exerciţiu care se consumă pe urmele unui antecedent prestigios

Aristotel credea că gustarea imitaţiei e o trăsătură caracteristică a sensibilităţii umane şi fundamentul oricărei experienţe, inclusiv a celei estetice.

Imitaţia în cultură şi artă este un fenomen cât se poate de normal, dacă nu e plagiat sau producţie compilată eclectic. Ea are demnitate culturală cand este un transfer de structuri, forme şi modele, adaptate prin adoptare şi nu pur şi simplu transpuse mecanic pe un sol străin de natura valorilor primite; şi în natură, altoirea nu se face pe orice esenţă sau specie.

Dacă cei de dinainte aveau o zare în virtutea căreia trăiau şi acţionau, sprijiniţi pe o tablă de valori piramidală solidă şi statornică, ce le permitea un grad mare de previzibilitate, noi, cei de azi, în prezenţa unei postistorii, de fapt, şi declarată teoretic, suntem prizonierii unui prezent continuu.

O privire cât de cât atentă, în aval sau în amonte, de-a lungul istoriei, dar şi una rotită în jur, nu poate să nu constate că asemănarea prin imitaţie este o dominantă socio-culturală permanentă şi că azi a proliferat pulverizând toate originalele, aşa încât acestea din urmă sunt înceţoşate şi şi-au pierdut contururile din care li se trăgea identitatea diferenţiatoare.

În ceea ce priveşte minciuna, care din punct de vedere gnoseologic nu se opune adevărului, ci sincerităţii, atât inteligenţa cât şi prostia au disponibilitatea şi putinţa de a masca intenţionat realitatea la care se referă, fabricându-i (îndelung sau spontan) simulacre.


CAPITOLUL 7 – MIMETISMUL ŞI MODA

Oscar Wilde remarca într-un loc faptul că cine e în vârful modei se trece mai iute, ceea ce ne aminteşte de ideea lui Darwin, privitoare la organismele care se adaptează cel mai bine şi, din această cauză, la schimbarea mediului, pier cele dintâi.

Între starea pe loc şi alergarea la care-l împinge moda, omul îşi trăieşte tropismele, ondulând ca lianele în apă.


CAPITOLUL 8 – REPETABILITATEA, REPETAREA ŞI REPETIŢIA

Repetarea e revenire a ceea ce a fost, deşi nu e niciodată identică, iar repetiţia e o instruire metodică în decursul căreia se înaintează spre o formă gândită şi imaginată ca ţel, revenind nenumărabil la etape deja parcurse, până când şlefuirea şi rafinarea ei coincide cu cea imaginată ca model al unei lumi.

Între originalitate şi banalitate întotdeauna este şi trebuie să fie o zonă interstiţială.

„Nu există ceva nou, ceva absolut nou” (Al. Dragomir), ci, am spune noi, numai înnoiri aşezate pe o permanenţă, aşa cum sunt valurile pe un fluviu, dacă concepem fluviul ca pe ceva permanent, adică tot o curgere, dar una stabilă, identică cu ea însăşi.

Nae Ionescu: a face ceva înseamnă a trăi!

Marshall McLuhan : Cum au prezentat filmele modul de viaţă american ţărilor înapoiate ale globului? Gândiţi-vă la rolul indispensabil pe care îl au uniformitatea şi repetabilitatea în competiţie şi rivalitate. Cum ar putea să înflorească oare competiţia acolo unde preferinţa este de partea exprimării şi realizării unice?


CAPITOLUL 9 – STEREOTIPIA, BANALITATEA ŞI NOUTATEA

Henri Wald : Nou este ce va fi omologat în viitor.

Banalitatea este, ca şi stilul, cadru-limită şi, totodată, termenul fertil în care germinează noutatea originală.

Mihai Ralea : omul este un animal care îşi amână reacţia.

Stereotipiile şi banalitatea îşi găsesc loc în mass-media, care, prin însuşi natura lor destinală, aglomerează memoria şi incită energia nervoasă cu puzderia de informaţii şi reproduceri de imagini până la a deveni ele însele o lume autonomă, cu sintaxă proprie, suficientă sieşi, învârtindu-se în cerc, atinse de o inconştientă sminteală. Efectul pentru consumatorii fervenţi şi frecvenţi este sustragerea lor din viaţa reală şi captivarea într-un simulacru de viaţă, în parte vicleană, fabricat cu mai multă sau mai puţină iscusinţă.


CAPITOLUL 11 – INIŢIATIVA. NORMA ŞI VIAŢA. DISCIPLINA

Norbert Wiener – întemeietorul ciberneticii – a zis că omul este superior maşinii, pentru că maşina nu poate să greşească. Noi am comenta aceasta zicând că abaterile de la linie, de la normă, ca ieşire dintr-un cadru constituit reprezintă un anume soi de greşeli care au, însă, virtuţi constituante.

Mentalitatea perfecţionistă este mediul în care se modelează specialişti profesionişti.

Societăţile unde majoritatea oamenilor sunt conformişti, adică disciplinaţi, sunt excelent avansate după criteriul standardelor de viaţă, iar [în?] cele unde preponderenţi sunt originalii, superficialii sunt mult sub nivelul acelora.

Iniţiativele şi aventurile în toate domeniile sunt performanţe ale speciei (hominis), depăşiri de către spiritul nomad ale spiritului sedentar. Numai pulsaţia acestora menţine echilibrul umanităţii.

Întregul câmp al creaţiei omeneşti, caleidoscopic şi multiform, are în spate eforul voios al unor oameni care şi-au ascultat chemarea şi au spart, prin configurările lor născocite şi prin ideile lor, carcasa vremii care i-a modelat. Au trecut de la constituit la constituant, adică dincolo de acel abis terarum, fără să poată prevedea în întregime consecinţele acestora.

Vladimir Jankelevich a găsit în sfera moralei un paradox care constă în aceea că unele interdicţii eliberează, că există porunci care dau sens, că sunt posibile imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gândite norme şi reguli care, limitând, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea omenească. […] “Şi în acest context situarea hotărâtă, fermă, lipsită de orice echivoc – de partea nevoii de absolut în morală şi de partea nevoii de aspiraţie spre o cotă de conţinut maximal al normelor noastre de acţiune şi conduită – nu este întâmplătoare, fără motiv”. (Vasile Morar)

Goethe : Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin obligaţii, nu prin drepturi; a trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu; nobilul aspiră la ordine şi la lege.

Ne grăbim să arătăm că originalitatea la oameni, în conduită şi în făptuiri (vorbim, bineînţeles, de originalitatea autentică), nu se proiectează, nu se programează, nu este rezultatul unei deliberări, ci e o ivire la suprafaţă a ceea ce zăcea lent în stratul adânc al psihismului. Contextul extern nu face decât să declanşeze acea potenţialitate nativă. Prin urmare, nimeni nu inventează nimic, ci exprimă ceea ce nu îi aparţine ca persoană distinctă şi identitară, anume acel impersonal impulsiv.

Sesizarea limitei ontologice spaţiale, temporale, sociale şi de confortabilitate civilizaţională, pe unii îi incită să-şi asume riscul călătoriei, pe lângă riscul pe care fiecare şi-l asumă, acceptând viaţa ca viaţă.

A propos de iniţiativă, endemonismul, în toate variantele sale, fixează ca ţintă a vieţii omului fericirea. Cei cărora le lipseşte, dar numai aşa cum ei şi-o reprezintă, căci nu există una universal acceptată, aleargă după ea părăsind locul, ocupaţia sau partenerii. Plecarea este un mijloc şi nu un scop în sine.

Normele sunt faţa vizibilă a valorilor şi prin finalitatea lor impersonalizează indivizii în urma dresajului exercitat.


CAPITOLUL 12 – IMITAŢIE ŞI CREAŢIE

Mallarmé: Perfecta folosire a simbolului creează misterul; a evoca puţin câte puţin un obiect pentru a dezvălui o stare a sufletului.

Cele patru feţe ale creaţiei : prima treaptă este cea a punerii în evidenţă a creatorului. Pe cea de-a doua treaptă, creatorul plăsmuieşte forme. Acesta este un proces mental extrem de complex. Nucleul acestui proces este ideea. Pe treapta a treia, ideea capătă consistenţă fizică, materială. Produsul apărut pe cea de-a treia treaptă este deja o simbioză între suport şi ataşamentul său ideatic. Opera are rolul de ordonare a haosului lumii înconjurătoare sau a lumii interioare. Opera are caracter pacificator şi purificator. […] A patra treaptă a creaţiei este validarea ei. Recunoaşterea valorii unei opere, legitimizarea ei este obligatorie pentru creaţie pentru a fi catalogată drept operă. Recunoaşterea se poate face instantaneu sau, după cum nu de puţine ori s-a întâmplat, după secole şi chiar milenii de la apariţie. Validarea operei se face de către o conştiinţă valorizatoare. Această conştiinţă este atât receptivă, cât mai ales evaluativă. Conştiinţa valorizatoare nu va valida ca operă decât acele creaţii care aduc noutate, originalitate, valoare.

Papa Ioan Paul al II-lea : Care este diferenţa dintre creator şi artist? Cel care creează dă fiinţă, scoate ceva din nimic – ex nihilo sui et subiecti, se obişnuieşte să se spună în latină – şi aceasta, în sens strict, este modul propriu de a acţiona numai al Celui atotputernic. În schimb, artistul foloseşte ceva deja existent, căruia îi dă formă şi semnificaţie. Acest mod de a acţiona este specific omului întrucât este imagine a lui Dumnezeu.

Goethe : Ce înseamnă şi invenţia? Şi cine poate susţine că el a inventat cutare ori cutare lucru? A pretinde prioritate e curată sminteală, şi dai dovadă de o inconştientă înfumurare dacă nu te recunoşti sincer ca plagiator (...) Numai insuficientul este creator.

În artă, originalitatea se manifestă şi în punerea unor elemente cunoscute în alte raporturi şi în altă ordine, opera de artă fiind o construcţie împotriva haosului din viaţă şi din trăirile psihice.

Improvizaţia este o expresie a ingeniozităţii activizată circumstanţial şi constă într-o soluţie ocazională, cu caracter de paleativ şi eficienţă imediată, ce amână dificultatea fără să o suspende.

Ne aflăm într-o lume tulbure, care unora le este confortabilă, ei înşişi fiind naturi haotice.

Omul îşi depăşeşte limita biologică şi se aseamănă Creatorului ieşind în afara sa prin formele simbolice ale culturii, care atestă legătura lui cu harul.

Oricine poate să înveţe de la altcineva ansamblul de procedee de a produce, dar nu toţi pot să şi producă, fiindcă între învăţare şi operă se află talentul, abilitatea, iscusinţa, inspiraţia şi vocaţia. Dacă ne referim la alte activităţi decât aceea a creaţiei, găsim comportamente rutiniere. Socrate, Bacon, Descartes, Kant, Hegel, Husserl sunt mari reformatori ai gândirii şi pentru că au creat metode.

Omul există în lume cu gestul său antihaos, finalizat în făptuiri valorizatoare şi valorizante.


CAPITOLUL 13 – PRINCIPIUL, PURITATEA, PERFECŢIUNEA ŞI IDEALUL

M.D. Ralea : Originalitatea e o perfecţie ratată, o jumătate de perfecţie. Perfecţiunea e necesitate, dar necesitatea ignorează discontinuitatea.

Anton Dumitriu : principiul cunoaşterii este cunoaşterea principiului.

Exerciţiul ordonat de reguli şi tehnici este necesar şi în procesul de creaţie, dar numai ca condiţie, pe când în cazul performanţelor (de multe ori concurenţiale) este suficient.

Numai în această zonă [a vitezei cu care se găseşte o soluţie] se poate angaja o competiţie concurenţială; numai aici se pote vorbi de succes în sensul propriu.

Conceptul e pur. Cazul e impur. Cazurile (individuale) nu sunt egale depărtate de concept, dar îi corespund prin participare la el, nutrindu-se sau îmbogăţindu-l. Fie că a fost pus sau inclus, conceptul e o rădăcină fermentatoare şi un loc de sprijin esenţial.

Farmecul lumii, dacă are unul, stă în luxurianţa de forme impulsionate de dorinţa de a fi perfecte, adică de a coincide cu conceptele lor, şi imposibilitatea realizării ei. Tot în acest paradox îşi are izvorul neliniştea dramatică de a tinde necontenit spre un liman al certitudinii absolute, mereu prezent ca absenţă.

Capodoperele, de exemplu, sunt piscuri ale posibilităţilor comprehensive, profetice şi expresive ale omului şi înregistrări de efigie, ale tentativelor lui de a se depăşi fără a reuşi.


CAPITOLUL 14 – MODELUL, TIPARUL, ARHETIPUL

Lucian Blaga discerne următoarele variante de autorealizare sau realizare de sine şi de rolul modelului în “arta de a trăi”:

- fii tu însuţi! – modul individualizant (tip Nae Ionescu) […]
- fii cum e maestrul! – modul tipizant
- fii cum a fost unul singur! (Hristos, Budha, Confucius) – corespunzător principiului universal

Nietzsche : Acum vă poruncesc : pe mine pierdeţi-mă, dar pe voi regăsiţi-vă; şi abia atunci, când voi cu toţii vă veţi fi lepădat de mine, am să mă-ntorc din nou la voi. Da, cu alţi ochi îi voi căuta atunci, o, fraţi ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; şi cu-altă dragoste atunci vă voi iubi!

George Steiner, invitând pe discipoli la disidenţă, fiindcă ea e creatoare de nou, nou care însă nu poate veni fără fondul aperceptiv format de la predecesori, zice : “A preda superior înseamnă a deştepta îndoieli în sufletul elevului, a-l antrena întru disidenţă. Înseamnă a-l pregăti pe discipol pentru despărţire. (...) La sfârşit, un adevărat maestru trebuie să rămână singur.”

Modelul are o întâietate genealogică şi axiologică.

Modelul este model numai în măsura în care imanenţa sa generatoare de replici, conţinută ca disponibilităţi latente se manifestă in actu.

Arhetipul poate fi definit ca o realitate primordială şi de adâncă profunzime, apărut nu se ştie cum, cu o alură de postulat, unde gestează multiple entităţi ce apar constelate ca o explozie luminoasă la suprafaţa lumii vizibile, asemănătoare fiinţărilor Fiinţei heideggeriene.

Standardizarea imperativă se poate realiza în planul civilizaţiei şi al calităţii, dar ea nu este compatibilă cu o elegantă şi rafinată profunzime a spiritului, ca o sinteză permisivă, în demnitate şi fără obedienţă, ca dialog cu diversitatea alterităţilor. Exemplaritatea, ca excelenţă, nu e totuna cu exemplul.


CAPITOLUL 15 – NORMALUL, EXCEPŢIONALUL ŞI MEDIOCRITATEA. REGULA ŞI EXCEPŢIA

Pascal : Omul de rând nu vede prea mari deosebiri între ceilalţi

Între firesc şi normă, între instinct şi regulă, între inspiraţie trăitoare şi tehnică regularizatoare există întotdeauna o tensiune, care însă se rezolvă închegându-se într-un act sau produs original.

De excesele raţionalismului este legată direct criza culturii europene occidentale şi a omului, la care au contribuit avangarde artistice şi pe care o accentuează azi comportamentul băşcălios faţă de marile valori în care se instituie tradiţia şi care “ne priveşte” căci ni se propune ca moştenire, ceea ce ne transformă în moştenitori care să nu fie moşteniţi pasiv de ea – apofatismul răsăritean este un cordon sanitar în faţa avalanşei crizei, pe când catafatismul occidental s-a arătat mult mai vulnerabil, deşi se crede permisiv.

Normalitatea, de la Aristotel încoace, e o pulsaţie între exces şi lipsă. A confunda însă normalitatea cu regula ar fi o greşeală, normalitatea putând fi purtată de excepţie, ca în cazul lui Copernic, care a schimbat locul omului în Cosmos, contrazicând o convingere de aproximativ 1.500 de ani.

Gândindu-ne la capodopere, acestea nu pot fi considerate drept excepţii, ci împlinirea la limită a limitelor care circumscriu acel domeniu. Ele sunt însăşi limita. Prin comparaţie, ea se află la antipodul şablonului şi al leneşei rutine, căci este expresia fertilizatoare de orizonturi, a disponibilităţilor creative ale speciei.


CAPITOLUL 16 – EXEMPLARITATEA, ELITA ŞI ELITELE

Excelenţa este vârful întregii măsuri a disponibilităţilor creative ale unui domeniu, dincolo de care stăpâneşte imposibilul.

Exemplaritatea este excelenţa devenită a unei potenţialităţi afirmative dintr-o anumită zonă a evantaiului de manifestări creative ale omului.

Elita este un grup de specialişti într-un domeniu, pe care-l exprimă la nivelul excelenţei lui. […] C. Noica releva că nea Fane cu nea Vasile şi nea Ion nu pot să facă cât un Balzac. Azi, în mod ipocrit, pentru unii, elita e oribile dictu.

Democraţia este, la urma urmei, guvernarea cifrei în detrimentul valorii înalte.

Gradul de originalitate ca măsură a valorii este invers proporţional cu accesibilitatea.


CAPITOLUL 17 – ORIGINALITATE, SINCRONIE, SIMULTANEITATE, INFLUENŢĂ ŞI IMITAŢIE ÎN CULTURĂ

Emmanuel Mounier : Umanitatea moare în condiţiile absenţei aspiraţiilor, a riscurilor, a înnoirii. Când oamenii nu mai visează la catedrale, ei nu mai ştiu să construiască nici frumoase mansarde.

În adâncimea culturii vom afla o pulsaţie între două straturi : unul al culturii constituite, consacrată şi vizibilă şi altul al culturii constituante, care gestează şi răzbate la suprafaţă irumptiv impunându-se prin puterea ei simultan negatoare şi afirmativă.

Horia Vintilă : Romanul, în sensul pe care doreau să i-l imprime Joyce sau Musil, face din Cuvânt o modalitate de reprezentare a lumii care înglobează totul : spirit, materie, societate, forţe conştiente sau obscure, într-un efort de cuprindere neîncetat până în prezent.

Cum ar fi arătat prezenţa dacă nu ar fi fost precedenţa?

Înţelepciunea moştenită de la greci este ca un fel de copilărie a cunoaşterii. Vârsta înaintată a lumii este de fapt adevărata antichitate; iar aceasta este un atribut al vremurilor noastre.

Konrad Lorenz : cultura occidentală de azi are atât de multe aspecte care nu merită să fie imitate, încât te face să uiţi uşor veritabilul ei conţinut de adevăr şi înţelepciune.

Adevărul artistic nu subzistă ca urmare a verificării lui prin adaptare la o realitate extrartistică.

Creatorii propriu-zişi nu sunt profesionişti, cum nici profestioniştii propriu-zişi nu sunt creatori, ci executanţi excelenţi, şlefuitori de diamante. Creatorii nu-şi propun să creeze, ci o fac din imbold interior irezistibil, pe când profesioniştii exercită profesia cu talent şi zel, oricând, aplicând cu stricteţe regulile ei.

Creaţia de orice fel sau tip este ieşire din masă, relief identitar instituit chiar şi împotriva masei prin diferenţă abruptă.

Configurarea spiritualităţii unui timp şi conturul său particularizator au primit denumirea de paradigmă.

Culturile sunt cristalizări milenare ale sufletelor popoarelor în care răzbate indiscernabil registrul vernacular urzit cu cel universal, astfel că, izolându-se identitar, se usucă, contopindu-se global, se dizolvă.

Creatorii sunt o specie de fanatici care s-au concentrat, voluntar sau chemaţi, spre invizibil, arătând că lumea mare poate fi privită şi altfel şi că are mai multe straturi.

Noica : E necesar câteodată să uiţi viaţa. Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui disanţe înăuntrul tău.

Calea care este un joc strategic, elaborat pentru investigarea unor teritorii neumblate, este un mijloc indispensabil pentru creaţie.

Fritz Medicis : Tocmai funcţia artistică stă creator la începutul oricărei culturi şi trebuie să preceadă oricărei activităţi de cunoaştere propriu-zisă.

Pentru o sensibilitate artistică nativă şi cultivată orice poate fi un început de operă. (e.g. Elia Kazan alegâdu-şi subiectele pentru scenarii din rubrica de ştiri a ziarelor)

Momentele creaţiei au fost identificate ca fiind :

- Mirarea (socratică şi aristotelică)
- Îndoiala (Augustus, Descartes, Nietzsche - suspiciunea)
- Dialogul ca trecere, cunoaşterea reciprocă şi imbold
- Curiozitatea pură de a şti şi de a explica
- Nevoia de absolute (dezmărginire spaţială şi temporală) – Nae Ionescu, Mihai Eminescu
- Nevoia de ordin pragmatic (deplasarea, procurarea hranei)
- Frica de devenit (Spengler)

Creaţia de orice fel, privită auctorial, este întotdeauna o servitude voluntară, un răspuns în libertate la o chemare care cere ca ceva să fie făcut. Dacă privim auctorialitatea operei într-un sens mai larg, atunci contribuţia celui care o face ni se relevă în puţinătatea ei, personalitatea lui fiind mult mai redusă de către elementele personale contributive.

Nicolai Hartmann : În haotic se află posibilităţile sale, dar şi pericolele sale; în demiurgic se află menirea sa. Să realizezi înseamnă să fii om.


CAPITOLUL 18 – ORIGINALITATEA ÎN ARTĂ. MANIERISMUL ŞI EPIGONISMUL

Jean Starobinski : Fără adăpost sau adăpostită, redusă la celula strâmtă sau la spaţiul fără margini; ea nu poate cunoaşte raportul armonios al lăuntrului cu exteriorul ce defineşte viaţa locuibilă.

Din solidaritatea conţinutului cu expresia în marginile operei de artă reale, rezultă unitatea ei, iar din unitate, irepetabilitatea.

Creaţia nu se manifestă decât într-un mediu prielnic, catalizator. [...] Borges : dictatura este mama metaforei.

Haig Acterian : Numai o tradiţie în care s-au pus de la început direcţiuni spirituale în armonie cu spiritul veşnic al omenirii, numai o astfel de tradiţie naşte valori artistice perene.

Valèry : Considerăm că un autor este original atunci când nu cunoaştem transformările ascunse care au schimbat în el autorii străini.

Ca marcă decisivă a agentului, stilul nu este o decizie a acestuia. […] Stilul e totodată mijloc pentru expresie şi catalizator al ei.

Pentru o înţelegere corectă a artei ca “arealitate” (Tudor Vianu) şi ficţiune în acelaşi timp, teoria estetică trebuie să respingă argumentat opinia conform căreia arta ar fi o simulare, o substituire a realităţii.

Hartmann : Tocmai simularea realului este fundamental străină artei autentice. Orice teorie a aparenţei sau a iluziei care ia drumul acesta, nesocoteşte o importantă trăsătură esenţială proprie evocării artistice: tocmai faptul că nu simulează realităţi, ci, dimpotrivă, ceea ce apare este, totodată, înţeles ca apariţie şi nu este încorporat ca verigă în cursul real al vieţii, ci trebuie scos din acesta şi se găseşte, oarecum, la adăpost de ponderea realului.

Louis Lovelle : Frumuseţea nu trebuie căutată în lumea extraordinarului, ea este mai degrabă descoperirea obişnuitului.

Artistul formează deformând şi deformează formând.

Iniţiativa este conotată axiologic întrucât se aşteaptă ca ea să lărgească teritoriul competenţelor omeneşti, dar şi pentru că angajează o valoare morală de mare importanţă cum este curajul, care la rândul lui implică riscul eşecului.


CAPITOLUL 19 – CREATIVITATEA EXEGEZEI ŞI A INTERPRETĂRII. TRADUCEREA

Al. Dragomir : Oricine creează cu adevărat spune mai puţin decât ar vrea să spună şi mai mult decât crede că spune. Acesta este Spielraum-ul interpretării. De aceea o interpretare trebuie să redea haloul din mintea autorului plus acel lucru pe care autorul l-a prins ca pe un fel de epifanie a lui proprie.

Cassirer : Mitul este un sistem de crezuri dogmatice.


CAPITOLUL 20 – MELANCOLIA. PLICTISEALA ŞI LENEA

Într-o fugă fără direcţie, toate locurile devin echivalente.

Nae Ionescu : Plictiseala, acel vacuum vitae…


CAPITOLUL 21 – OMUL, FIINŢA CARE SE MIRĂ. MIRACOLUL ŞI MIRACULOSUL

Ştefan Agopian : Atunci când o pisică face autostopul în State, nici un american nu se miră.

Creaţia de amplitudine şi verticalitate conţine cristalizat în forme şi exprimă fiorul în faţa evanescenţei care însoţeşte mirarea declanşată de misterul şi miraculosul în ale căror albii locuieşte necurmat, omul.

Vasile Lovinescu : Goethe spunea că studiul deductiv şi inductiv, ajuns la punctul când se produce mirarea, trebuie să se oprească imediat.

Spre deosebire de simbol, în care coexistă o mulţime nenumărabilă de semnificaţii latente care pot reverbera cu fiecare exerciţiu exegetic şi hermeneutic care i se aplică, miracolul suscită mai cu seamă trăiri înfiorate care consonează cu propria lui natură şi credinţa în adevărul lui.

Grigore de Nysa : Conceptele creează idoli ai lui Dumnezeu, singură uimirea presimte ceva.

Burke : Uluirea este acea stare a sufletului când toate mişcările acestuia sunt suspendate.

Wittgenstein : Crede! Aceasta nu face nici un rău.


CAPITOLUL 22 – RECEPTAREA SPECTACOLULUI DE TEATRU ŞI FILM CA MIRARE

Opera de artă majoră este rezultatul uimirii în faţa vieţii.

Eco : Regula fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un pact ficţional cu autorul, pactul pe care Coleridge îl numea suspendarea incredibilităţii.

Se afirmă de multe ori că importanţa artei ar sta în aceea că fiinţa receptoare se regăseşte în opera de artă cu propria sa problematică. Noi credem că e o minimalizare excesivă a satisfacţiei receptorului, deoarece folosul său ar fi de natură narcisistă şi în consecinţă meschin. Această opinie, deşi nu e totalmente greşită, păcătuieşte cu presupoziţia că opera nu face decât să-i aducă aminte de ceea ce el este şi ştied deja, trezindu-l din uitare şi chiar măgulindu-l.

Receptarea este izbutită atunci când orizontul de aşteptare al receptorului este contrazis într-o proporţie acceptabilă de structurile de limbaj, prin noutatea lor.

Receptorul de azi este pus în situaţia de a trăi efemeritatea ca obişnuinză, adică stabilitate inconfortabilă, el nemaiavând disponibilitatea de a contempla. Aceasta este legată circumstanţial de fenomenul desacralizării creaţiei artistice (vezi making-of-ul) şi de cel al deceremonializării actului de receptare.

Operele de artă moderne şi mai cu seamă cele post-moderne, care nu mai au înfăţişare cosmoidală, iar autorul nu mai e omniscient, au făcut să se înmulţească şi să se diversifice, într-un vacarm asurzito, interpretările, “lecturile”. Acest exces hermeneutic cu alură de inflaţie, ca urmare a supralicitării suspicioase a sensurilor operelor de artă, a fost potenţat şi de noile formule scenaristice şi filmice pe de o parte, cât şi de fragmentarismul celor dramaturgice, al tehnicilor prozodice şi poematice, mult diferite de cele considerate generic clasice. “Perspectivismul” profetizat de Nietzsche, care a dus la “sfărâmarea” subiectului şi la relativismul normalei relativităţi, constituie climatul şi cupola sub care se petrece “invazia interpretativă” (Susan Sontag).

Atunci când creează, artistul se exprimă estetic şi nu se gândeşte la destinatarul operei sale.

Opera nu transmite, ci declanşează.

La teatru, aura personajului şi aura actorului se intersectează, sunt complementare.


CAPITOLUL 23 - CREATORII RADICALI. PREŢUL ORIGINALITĂŢII

Voltaire : Există oameni misterioşi, care nu pot fi decât mari. De ce sunt mari? Nici ei nu ştiu. […] Înaintează pe apele abisale, aproape inconştient, beţi de visări şi intuiţii, căci au trecut prin fulgerul ciudat al idealului, care i-a pătruns pentru totdeauna.

Nietzsche : Există oameni superiori şi oameni inferiori, iar câteodată unul singur poate să justifice milenii – aceasta înseamnă un om mare, împlinit, bogat şi întreg în raport cu nenumăraţii oameni – fragmente.

Kirkegaard : Căutarea ideală nu are nici un ideal; căci orice ideal nu e pe moment nimic mai mult decât o alegorie, ce disimulează în sine un ideal mai înalt şi aşa mai departe, la infinit. Iar poetul nu-şi îngăduie nici tihnă, nici sieşi, nici cititorului, căci tihna este exact contrariul actului poetics.

Enrique Vila-Matas : E minunat un nu, pentru că e un centru gol, dar mereu rodnic. Pe un spirit care spune nu cu tunete şi fulgere, nici chiar diavolul nu-l poate forţa să spună da. Pentru că toţi oamenii care spun da mint; cât despre oamenii care spun nu, ei bine, ei sunt în fericita situaţie de judicioşi călători prin Europa. Trec frontierele eternităţii fără nimic altceva decât o valiză, adică ego-ul.

Seneca spunea că celebritatea e oribilă, căci e dependenţă de judecata altora.

Cioran : Feriţi-vă de cei care vorbesc în numele altora; au natură de dictatori.


CAPITOLUL 24 – MIRAREA CONTINUĂ

Prin operă autorul umple vidul ce-i stă în faţă şi încremeneşte fugara clipă, dar numai pentru o clipă mai lungă.

Karl Popper arăta, pe drept cuvânt, că procesul cunoaşterii nu înaintează, cum îi place bunul simţ să creadă, de la necunoscut la cunoscut, confirmând ipotezele, ci infirmându-le ne dăm seama de ceea ce ne rămâne cu valoare de certitudine.


ÎNCHEIERE

Noica : o lume surprinsă să vadă că are tot mai multe cunoştinţe şi tot mai puţine înţelesuri

Cine ar privi de dincolo de ea, din “spaţiul lunar” (Aristotel), planeta Pământ, ar vedea-o înconjurată cu un brâu irizând ca un halou, care sunt “adăugiri” iscate de om şi sieşi destinate.

Autoritatea charismatică – p. 164

Omul care sesizează o acţiune şi devine vector al ei – p. 185

Metoda disrupţiei - 186

Vizavi de nota 6 de la cap 11 – V. Jankelevich – dacă mediul e prea lax şi individul devine lax, deci maleabil, deci controlabil. -> aplicare la concepţia contemporană a democraţiei, aceea de pom lăudat

Nota 7 – Goethe – vezi Ellul, The Subversion... argumentând că oamenii vor numai avantajele libertăţii, nu şi responsabilităţile obligatoriu impuse de aceasta

Normalitatea ca vas gol.

p. 235 : “conştiinţa posibilă” a societăţii (guvernată de elite).(Lucien Goldman)

p. 249 – prisma profesionismului, care vede în ghindă stejarul în miniatură

p. 274 – Gianni Vattimo : a constrânge propriul tău haos să devină formă

p. 359 – extravaganţa costelivă şi idolatrizarea evenimentului găunos

p. 361 – ipoteza Kant-Laplace : momentele contradictorii ale tendinţei centripete de a-şi împlini încontinuu propria identitate, dar păstrând legătura cu centrul original, şi altul, acela al centrifugalităţii ca tendinţă de a se rupe pur şi simplu de originea sa, însingurându-se.

Vianu : dacă ceva poate fi numit operă, atunci obligatoriu e să aibă atributul originalităţii imutabile şi pe cel al ilimitării simbolice.

Achim Mihu – Antropologia culturală, Dacia, 2002

Hans Vaihinger – Filosofia lui “Ca şi cum”, Nemira, 2001

Constantin Grecu – Logica interogativă şi aplicaţiile ei, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

Hans Sedlmayr – Pierderea măsurii, Meridiane, 2001

Anton Dumitriu – Forma mentis. Aletheia, ed. Eminescu, 1984

Vasile Morar – Moralităţi elementare, Paideia, 2001

Tzvetan Todorov – Introducere în literatura fantastica, Univers, 1973

David Riesman - The Lonely Crowd, Yale University Press, New Haven and London, 1965

Nicolai Hartmann – Estetica, Univers, 1974

Walter Benjamin – Iluminări, Univers, 2000

Oswald Spengler – Declinul Occidentului, ed. Beladi, Craiova, 1996