Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele, (note de lectura)

Traducere din germana medievală şi note de Gabriel H. Decuble. Humanitas, Bucureşti, 2007 (versiunea în limba română).

Tratatul întâi

I. Liber benedictus sau Cartea mângâierii dumnezeieşti

“Benedictus deus et pater domini nostri Iesu Christi etc.”

Necazurile ce ne lovesc sunt de trei feluri: cel din paguba avutului, cel ce se abate asupra rudelor şi a prietenilor, cel ce vine din însuşi omul, din dispreţul şi supărările sale, din durerile trupului şi suferinţa inimii.

Aceasă carte se vrea o sumă de învăţături prin care omul să afle mângâiere în toată supărarea. Ea are trei părţi. În prima sunt adevăruri cu care omul se poate alina în suferinţa sa. Urmează treizeci de subiecte şi învăţături spre mângâiere. În cele din urmă, pilde rostite de oameni înţelepţi ajunşi la ananghie.

1.

Cel înţelept şi înţelepciunea, cel adevărat şi adevărul, cel drept şi dreptatea, cel bun şi bunătatea sunt una, după cum Fiul şi Tatăl sunt una. Cel bun este bunătatea care se dăruieşte. Aşişderea cel înţelept, cel adevărat, cel drept...

Sfântul Augustin: în Dumnezeu nu există nici depărtare, nici durată. Dacă vrei să nu simţi între tine şi Dumnezeu nici o depărtare, nici o durată, atunci lipeşte-te de El. În Dumnezeu nu este nici întristare, nici suferinţă, nici necaz. Dacă vrei să scapi de toate acestea, atunci lipeşte-te de El.

Orice suferinţă vine din iubirea lucrului de care suntem păgubiţi. “Dacă sufăr pentru paguba în lucrurile exterioare, atunci e un semn limpede că pe acestea le iubesc şi, prin urmare, iubesc suferinţa şi jalea. De ce m-aş mira apoi că ajung să sufăr, câtă vreme iubesc şi caut suferinţa şi jalea?” (p. 43)

Nici Dumnezeu, nici întreaga lume, nu-l pot consola pe cel care caută mângâierea în creatură.

2.

Nu există neajuns sau pagubă fără partea lor bună şi nici paguba nu este pagubă pur şi simplu. Nu există rău sau chin pur.

Atunci când eşti în necaz, gândeşte-te la binele şi la fericirea pe care le mai ai şi le păstrezi.

Dacă vrei să fii mângâiat, uită-i pe cei cărora le este mai bine şi gândeşte-te la cei cărora le este mai rău.

“[...] toată suferinţa vine din iubire şi din dragoste. De aceea, dacă sufăr din cauza lucrurilor trecătoare, atunci şi eu, şi inima mea iubim şi îndrăgim lucrurile trecătoare, iar pe Dumnezeu nu-l iubim din toată inima, nici nu îndrăgim ceea ce Dumnezeu vrea să îndrăgim dimpreună cu El. De ce m-ar mai mira apoi că Dumnezeu îmi rânduieşte să îndur dreaptă pagubă şi suferinţă?” (p. 46)

Sf. Augustin: “Doamne, eu nu am voit să te pierd, ci, în lăcomia mea, am voit să iau în stăpânire şi creaturile împreună cu Tine [...]. Dar în felul acesta Te-am pierdut, fiindcă Tu, Adevărul, nu accepţi să fii stăpânit laolaltă cu minciuna şi amăgirea creaturilor.” Dumnezeu singur nu-i ajunge celui care este prea lacom.

Rugăciune: “Doamne, Dumnezeul meu şi mângâierea mea, dacă mă alungi de la tine înspre altceva, atunci dă-mi un alt Tu, ca să alerg de la tine către tine, căci eu nu vreau nimic altceva în afară de tine.” (p. 46)

Orice dorinţă, plăcere sau iubire vine din ceea ce îi este omului asemenea, căci toate lucrurile doresc şi iubesc ceea ce le este asemenea. Omul curat iubeşte curăţia, cel drept iubeşte dreptatea.

Înclinarea spre cele exterioare şi consolarea prin dezolare, ca şi pălăvrăgeala pofticioasă despre ele sunt semn că Dumnezeu nu străluceşte în mine.

Nu poate fi un om bun acela care să nu vrea ceea ce Dumnezeu voieşte pentru el, căci este cu neputinţă ca Dumnezeu să voiască altceva decât binele.

Omul cu adevărat desăvârşit se va socoti atât de mort faţă de sine şi de nimicit în Dumnezeu şi se va transforma atât de mult în voia lui Dumnezeu, încât toată fericirea lui va sta în aceea că nu mai ştie de sine şi de nimic altceva în afară de Dumnezeu, că nu mai vrea nimic altceva şi nici nu mai cunoaşte altă vrere decât voia lui Dumnezeu.

“Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3), adică cei săraci cu voinţa. Un astfel de om este atât de unit în voinţă cu Dumnezeu, încât vrea doar ce vrea Dumnezeu, şi doar în felul în care vrea Dumnezeu.

Dacă omul suferă o pierdere oarecare, atunci trebuie să fie încredinţat că, atâta vreme cât îndură cu răbdare, va primi în faţa lui Dumnezeu cel puţin tot atât cât n-ar fi vrut să piardă.

Nici un vas nu poate cuprinde două băuturi. Nici omul nu poate iubi concomitent creaturile şi pe Dumnezeu. Tot ceea ce e menit să primească şi să fie receptacol pentru divinitate trebuie să fie gol. Tocmai pentru că este vid de orice culoare, ochiul poate percepe culorile. “Sărac e cel ce nu are nimic. Sărac cu duhul, adică: aşa cum ochiul e vid de culoare şi sensibil la toate culorile, tot astfel este cel sărac cu duhul primitor pentru toate duhurile, iar Duhul duhurilor este Dumnezeu. Şi fructul Duhului este iubire, bucurie şi pace. A fi gol, sărac şi pur, a nu avea nimic preschimbă firea [...].” (p. 57)

Dacă omul ar fi în stare să facă un gol absolut într-o cupă şi să păstreze cupa vidă şi neatinsă de tot ce ar putea-o umple, chiar şi de aer, atunci cupa şi-ar nega neîndoios natura, iar vacuitatea ar trage-o în sus, spre tării. Tot astfel, a fi golit, sărac de toate creaturile, înalţă sufletul la Dumnezeu.

Între Fiu şi Tată este o egalitate de natură la care şi omul poate accede, în măsura în care devine fiu al lui Dumnezeu.

Sufletul iubeşte Unul şi urăşte asemănarea (care poartă în sine diferenţierea şi dualitatea).

“Acum omul poate afla limpede din ce cauză este nemângâiat în suferinţa, neplăcerea şi paguba sa. Totul vine din faptul că el se ţine departe de Dumnezeu şi nu e liber de creatură, că e neasemenea lui Dumnezeu şi rece faţă de iubirea dumnezeiască.” (p. 62)

Din moment ce omului i-a fost dat cu împrumut tot ce e bun, tot ce e mângâiere şi tot ce e timp, de ce s-ar mai plânge că Cel ce i-a dat toate acestea vrea să i le ia înapoi?

Virtutea are o lucrare exterioară şi una interioară. Cea interioară este de departe mai importantă.

Sfântul Pavel spune că ar fi vrut, din dragoste de Dumnezeu, să fie despărţit de Dumnezeu, dacă astfel ar fi fost sporită slava lui Dumnezeu.

“Iar acest Unu ne dă viaţă veşnică; şi cu cât ne îndepărtăm de Unul, cu atât suntem mai puţin fii sau Fiu şi cu atât mai puţin desăvârşit izvorăşte în noi şi emană din noi Sfântul Duh. Dimpotrivă, cu cât ne apropiem de Unul, cu atât mai adevărat suntem fiii şi Fiul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-Sfântul Duh emană din noi.” (p. 69-70)

Sfântul Augustin zice că scriptura e înţeleasă cel mai bine de acela care, golit de orice duh, caută sensul sau adevărul Scripturii în ea însăşi, adică în Duhul în care a fost ea scrisă şi rostită: în Duhul lui Dumnezeu.

[posibil moto]: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” (p. 71)

Dumnezeu lucrează doar pentru El însuşi, adică fără să ia în considerare un “de ce” în afara lui. Dumnezeu iubeşte pentru sine şi îşi făptuieşte toate lucrările doar pentru sine, adică: iubeşte fiind iubire şi lucrează fiind lucrare.

Omul nobil este acel “om de neam mare”, care s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12)

În fire, întipărirea şi influenţa naturii superioare asupra unei fiinţe îi dă celei din urmă mai multă bucurie şi desfătare decât are de la propria natură şi esenţă.

Întregii naturi îi este imposibil să distrugă, să strice ori doar să aducă atingere unui lucru, fără a năzui către ceva mai bun în schimbul lucrului pe care-l atinge.

Şapte învăţături, şi tot atâtea temeiuri pentru a fi mângâiat

1) Răbdarea în suferinţă întru Dumnezeu este mai bună decât orice i s-ar putea lua omului împotriva voinţei sale; căci e vorba doar de bunuri exterioare.

2) Dacă Dumnezeu îmi este aproape în suferinţă, atunci ce-mi pot dori mai mult? “Într-un anumit sens, acest lucru înseamnă că nimic nu este şi nu poate fi bun dacă nu vine împreună cu Dumnezeu, iar tot ce vine împreună cu Dumnezeu este bun şi este aşa doar din cauză că vine împreună cu Dumnezeu.” (p. 79-80)

3) Dumnezeu suferă dimpreună cu omul în necaz.

4) Potrivit firii, compătimirea din partea prietenului îmi micşorează suferinţa. Cea venită din partea lui Dumnezeu mângâie şi mai mult.

5) De vreme ce se cuvine să sufăr alături de un om pe care-l iubesc şi care mă iubeşte, atunci voi sta în necaz împreună cu Domnul, căci şi El suferă împreună cu mine.

6) Dacă e adevărat că Dumnezeu suferă înainte chiar ca eu să fi suferit, iar eu ajung să sufăr în numele lui Dumnezeu, atunci întreaga suferinţa mea, oricât de mare sau de felurită, îmi va fi lesne mângâiere şi bucurie.

7) Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu suferită, atunci cum poate fi o suferinţă faptul că sufăr – de vreme ce suferinţa mea îşi pierde chinul, este în Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi?

Suferinţa pentru Dumnezeu aduce nespus de mare folos şi binecuvântare.

Omul, tot ce a voit, el a şi făcut deja în cer şi pe pământ, fiind şi prin asta asemenea lui Dumnezeu.

“Acum putem cunoaşte şi înţelege neghiobia unora, care, de-i văd pe cei buni îndurând suferinţe şi necaz, se minunează adesea prosteşte, zicându-şi în sinea lor că sigur e din cauza păcatelor neştiute ale acelora.” (p. 85)

3.

Tot ce voieşte Dumnezeu este bun prin simplul fapt că este două voia lui Dumnezeu.

E semnul unei inimi slabe dacă omul se bucură sau se-ntristează din pricina lucrurilor trecătoare ale acestei lumi.

Socrate zice că virtuţile fac posibile lucruri imposibile, ba chiar le fac uşor de atins şi plăcute.

Omul bun şi dumnezeiesc tare ar trebui să se ruşineze, şi temeinic, pentru că l-a putut tulbura cândva suferinţa.

“[...] omul nerod va cârti la multe dintre vorbele mele, de-aici şi din alte scrieri, şi le va găsi neadevărate. [...] Ce să fac, dacă cineva nu înţelege? [...] Mie unuia mi-e îndestulător că cele ce spun şi scriu sunt adevărate în Domnul şi înlăuntrul meu. Cine vede un băţ scufundat în apă, aceluia i se pare că-i strâmb, măcar că băţul e drept. Ci ttoul vine din faptul că apa e mai densă ca aerul. Dar oricum am lua-o, băţul nu este strâmb, ci este drept în sine, precum şi în lumina ochilor, de îndată ce-l priveşti în limpezimea aerului.” (p. 90)

“[...] cine cunoaşte lăuntric, fără mijlocirea gândurilor multiple, a reprezentărilor şi a imaginilor de tot felul, ceea ce nu vederea exterioară îi poate aduce, acela ştie că rostesc adevăr. Dar cine nu are această cunoaştere, acela râde şi mă batjocoreşte. Ci mie îmi stârneşte mila. Asemenea oameni vor să cunoască şi să guste lucrurile veşnice şi lucrările lui Dumnezeu, să stea în lumina veşniciei, iar inima lor încă mai pluteşte în ieri şi în mâine.” (p. 91)

II. Despre omul nobil

“Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12) În cuvintele acestea stă “mult din învăţătura Sfintei Scripturi”.

Omul are două naturi: trup şi duh. În oameni, pe lângă omul exterior, există un altul, omul lăuntric.

“Omul exterior cuprinde tot ceea ce ţine de suflet, dar e prizonierul cărnii şi e amestecat cu ea, lucrând trupeşte în fiecare mădular, în ochi, în ureche, în limbă, în mână, în toate celelalte şi împreună cu ele. Pe acesta Scriptura îl numeşte omul cel vechi, pământesc, vrăjmaş – un om slujitor.” (p. 93)

“Celălalt om aflat în noi este omul lăuntric. Pe acesta Scriptura îl numeşte un om nou, un om ceresc, un om tânăr, un prieten şi un om nobil, de neam mare.” (p. 94)

Sfinţii şi magiştrii spun că tot omul are dintru început, prin natura sa, un duh bun, un înger, şi unul rău, un diavol. Duhul cel rău vorbeşte mereu cu omul exterior, ispitindu-l prin el în ascuns pe omul lăuntric, aşa cum şarpele i-a vorbit femeii.

“Despre nobleţea omului lăuntric, a duhului, şi despre nimicnicia omului exterior, a cărnii, vorbesc şi învăţaţii păgâni Tullius şi Seneca. Ei spun că nici un suflet dăruit cu minte nu este fără Dumnezeu: sămânţa dumnezeiască este în noi. Dacă această sămânţă ar avea parte de un grădinar bun, înţelept şi harnic, atunci cu atât mai mult ar prinde şi s-ar înălţa către Dumnezeu, a cărui sămânţă este, iar rodul va fi părtaş firii dumnezeieşti. Sămânţa mărului se face măr, cea a nucului se face nuc, sămânţa lui Dumnezeu devine Dumnezeu.” (p. 95-96)

Prima treaptă a omului lăutric este urmarea oamenilor sfinţi şi buni.

A doua treaptă este atinsă atunci când omul nu doar urmează modele exterioare, ci aleargă spre slava şi sfatul lui Dumnezeu şi ale înţelepciunii Lui.

A treia treaptă este atinsă când omul se-ndepărtează din ce în ce mai mult frică şi grijă, aşa încât, chiar de s-ar putea să făptuiască nedreptate şi rău, fără a-şi mânia semenii, nu năzuieşte totuşi la ele.

Pe a patra treaptă, omul este din ce în ce mai mult părtaş iubirii şi lui Dumnezeu, fiind astfel mereu pregătit să ia asupră-şi orice piedică, ispită şi suferinţă.

Pe a cincea treaptă, omul trăieşte în sinea sa împăcat şi netulburat, odihnindu-se în bogăţia şi în prisosul negrăitei Înţelepciuni supreme.

A şasea treaptă este atinsă când omul s-a lepădat de chipul său, peste el suprapunându-se chipul veşniciei lui Dumnezeu, căci a ajuns la desăvârşită uitare a vieţii în timp, trecătoare, fiind aspirat şi transfigurat în chipul dumnezeiesc, devenind copil al lui Dumnezeu. Mai presus de aceasta nu mai există treaptă.

Sfântul Augustin spune: dacă sufletul omului se întoarce pe deplin înspre cele de sus şi veşnice şi doar spre Dumnezeu, atunci chipul lui Dumnezeu răsare şi străluceşte. Ar dacă sufletul se întoarce spre cele din afară, fie şi numai pentru a-şi încerca în exterior virtuţile, atunci chipul acesta va fi cu totul ascuns.

“Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată” – căci omul trebuie să iasă din sine şi din toate chipurile, înstrăinându-se de tot şi de toate, dacă vrea să-l primească pe Fiul şi sa devină fiu în sânul şi-n inima Tatălui.

Despre sensul “omului nobil”: “În latină, cuvântul “om” înseamnă, în sens propriu, cel ce se pleacă, prin tot ce este el şi este al său, lui Dumnezeu şi i se supune lui, cătând în sus către El, iar nu la sine, în jos, în jurul ori înapoia lui. Căci aceasta e adevărata şi deplina smerire, iar omul îşi trage numele acesta de la pământul din care e plămădit. Dar nu vreau să despic firul în patru. Când spunem “om”, mai înţelegem ceva superior firii, timpului, spaţiului şi trupescului şi tututor celor ce năzuiesc la împlinire în ele sau au gustul lor. Într-un anumel fel, acest “om” nu are nimic în comun cu nimic: adică nu e creat după chipul şi asemănarea lucurilor particulare, iar despre nimic nu ştie nimic; aşa încât în el nu se află şi nu se arată nici urmă de nimic, din el nimicul fiind atât de deplin alungat, încât nu se află acolo decât viaţă, fiinţă, adevăr şi bunătate curate. Cine este întocmit aşa, acela este cu adevărat un “om nobil”, “de neam mare” – nici mai mult, nici mai puţin.” (p. 101)

Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu fără văl, acela cunoaşte prin El toată creatura.

Dacă ajungi să cunoşti creatura în fiinţa ei proprie, atunci ai o cunoaştere vesperală şi vezi creaturile în chipuri ce ţin de multipla deosebire. Dar dacă ajungi ă cunoşti creatura în Dumnezeu, atunci ai o cunoaştere aurorală, iar în acest caz vezi creaturile în afara oricărei deosebiri şi denudate de orice chip şi despuiate de orice identitate; le vezi în Unul, care este Dumnezeu însuşi. Cel din urmă este “omul nobil”.

Când omu, sufletul, duhul îl contemplă pe Dumnezeu, el se cunoaşte şi pe sine drept cunoscând, adică ştie că îl contemplă şi îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Tratatul al doilea. Cuvinte de învăţătură

1. Despre adevărata supunere

Aceasta stă înaintea tuturor virtuţilor, şi nici o lucrare nu va putea fi făcută fără ea. Supunerea scoate la iveală din orice lucru tot binele. Supunerea nu zădărniceşte nimic din cele bune.

De înată ce omul iese cu supunere din eul său, scuturându-se de ale sale, Dumnezeu trebuie neapărat să intre în el, cu necesitate; căci dacă un om nu vrea nimic pentru sine, atunci Dumnezeu trebuie să voiască pentru el în acelaşi mod în care voieşte pentru Sine.

Rugăciunea în supunere: “Doamne, nu-mi da nimic altceva decât ceea ce Tu însuţi voieşti şi fă ce şi cum voieşti Tu!”

2. Despre rugăciunea cea mai puternică şi despre lucrarea cea mai înaltă

Cea mai puternică rugăciune, “în stare, aproape, să dobândească toate lucrurile şi cea mai preţioasă lucrare”, este cea care izvorăşte din sufletul liber. Liber este sufletul care de nimic nu e rătăcit, nici nu este legat de nimic.

3. Despre oamenii care nu s-au lăsat pe ei înşişi şi sunt încă plini de voinţa proprie

Când omul simte o dezordine, el însuşi e în dezordine, fiind agăţat de lucruri.

“De aceea, începe cu tine şi lasă-te pe tine însuţi! Adevăr grăiesc, că dacă nu fugi, înainte de toate, de tine însuţi, atunci, oriîncotro vei fugi, vei găsi peste tot doar vrăjmăşie şi nemulţumire. Cei ce caută liniştea sufletească în lucrurile exterioare – fie în anumite locuri sau comportamente, fie în anumite fapte sau la anumiţi semeni, printre străini ori în sărăcie şi smerenie, care, toate, oricât de măreţe sau oricum ar fi ele, sunt totuşi nimic -, aceia nu vor găsi în ele nici o pace. Caută greşit cei ce caută astfel. Cu cât merg mai departe, cu-atât mai puţin vor putea găsi ceea ce caută. Ei merg precum cel ce-a greşit drumul: cu cât se îndepărtează, cu atât rătăceşte mai mult. Dar ce-ar trebui să facă unul ca acesta? Întâi de toate ar trebui să se lase pe sine, lăsând astfel toate lucrurile. Căci dacă omul ar lăsa un regat sau lumea întreagă, păstrându-se însă pe sine, atunci n-ar lăsa nimic. Ci, dacă s-ar lăsa pe sine, atunci, orice ar mai păstra, bogăţie, glorie sau orice altceva, ar lăsa toate.” (p. 113)

4. Despre folosul lăsării, care trebuie înfăptuită lăuntric şi exterior

Pe cât ieşi şi te lepezi pe tine din toate lucrurile, tot pe-atât intră Dumnezeu cu ale sale în tine. Astfel se găseşte adevărata pace.

Sfinţenia nu este întemeiată pe faptele omului, ci pe fiinţa lui. Nu lucrurile noastre ne sfinţesc, noi le sfinţim pe ele.

“Orice ar lucra cei care nu au fiinţă înaltă, din lucrările lor nu va ieşi nimic. Ia aminte la cele ce spun: că trebuie să te străduieşti să fii bun şi abia apoi [să fie bun] ceea ce faci şi modul în care faci ceva. Temeiul lucrării este totul.” (p. 115)

5. Ia aminte la ce face ca fiinţa şi temeiul omului să fie bune

Pentru ca fiinţa şi temeiul omului să fie bune, sufletul omului trebuie să fie pe de-a-ntregul întru Dumnezeu. Cine se atârnă de Dumnezeu, de acela atârnă Dumnezeu toate virtuţile.

6. Despre detaşarea şi posesia efectivă de Dumnezeu

Celui drept orientat îi este totuna dacă se retrage din lume sau rămâne în ea. Cel ce nu este drept orientat nu se simte bine în nici un loc, alături de nimeni.

“Omul acela [cel drept orientat] îl are doar pe Dumnezeu şi doar la Dumnezeu se gândeşte, toate lucrurile devenindu-i totuna cu Dumnezeu. Omul acela e purtător de Dumnezeu în toate lucrările sale şi în toate locurile, iar toate lucrările sale sunt opera lui Dumnezeu; căci lucrarea este în mod mai propriu şi mai adevărat a celui care o determină decât a celui care o execută. Prin urmare, dacă ne gândim la Dumnezeu şi doar la El, atunci, într-adevăr, El va înfăptui cu necesitate faptele noastre, nimeni şi nimic neputând să-i stea în cale, nici măsura, nici locul. Aşa încât nimeni nu-i va putea sta în cale acelui om, căci el nici nu gândeşte, nici nu caută, nici nu gustă altceva decât pe Dumnezeu, iar Dumnezeu e unit cu omul în toate gândurile lui. Şi, aşa cum pe Dumnezeu nu îl poate distrage nici o diversitate, tot astfel nici pe omul acesta nu-l va distrage nimic şi nimic nu-l va supune diversităţii, căci el este unul într-Unul, în care orice diversitate este Unul şi nediversitate.” (p. 117)

Întoarcerea spre Dumnezeu trebuie făcută cu aceeaşi stare şi în mulţime, şi în nelinişte, şi în inegalitate.

Omul căruia Dumnezeu nu îi este cu adevărat lăuntric, ci care îl caută mereu, de fiecare dată altfel, fie în lucrările sale, fie printre oameni, fie în diverse locuri – acela nu îl are pe Dumnezeu. “Iată de ce pe acest om nu-l pierde doar anturajul rău, ci şi cel bun; nu doar la drumul mare va fi el nesigur, ci şi în biserică. Nu doar vorba şi fapta cea rea îi vor fi piedică, ci şi faptele şi vorbele bune, căci piedica este în el, de vreme ce Dumnezeu nu a devenit totul în el.” (p. 118)

Posesia lui Dumnezeu vine din suflet şi din faptul că ne întoarcem şi tindem lăuntric, intelectual către Dumnezeu, iar nu gandim necontenit la El. Nici n-ar fi bine să gândim necontenit la Dumnezue, pentru că de fiecare dată când piere gândul ar pieri şi Dumnezeu. Omul trebuie să-l aibă pe Dumnezeu însuşi, care este deasupra gândirii omului. Cine îl are pe Dumnezeu în fiinţă, acela îl primeşte pe Dumnezeu în chip dumnezeiesc, iar pentru el Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile.

7. Cum trebuie omul să-şi înfăptuiască lucrările în modul cel mai adecvat intelectual

“Pe mulţi lucrurile cu care se îndeletnicesc nu-i pierd”, pentru că în inima plină de Dumnezeu creatura nu are loc.

“Iar omul trebuie să-şi folosească intelectul cu luare-aminte, în toate faptele sale şi faţă de toate lucrurile; să aibă o conştiinţă intelectuală a sinelui şi a interiorităţii proprii, luându-l pe Dumnezeu din toate lucrurile şi în modul cel mai înalt cu putinţă.” (p. 122)

Trebuie scrutat totul, în căutarea Domnului nostru. Pentru aceasta este nevoie de zel.

Între lucrările omeneşti este deosebire, dar pentru cel ce le face pe toate din acelaşi suflet, lucrările sunt egale. Dumnezeu străluceşte din toate lucrurile.

“Doar cel căruia Dumnezeu îi este prezent în toate lucrurile şi care îşi foloseşte şi stăpâneşte intelectul în chipul cel mai înalt – doar acela cunoaşte adevărata pace şi are parte de împărăţia cerurilor.” (p. 123)

Omul, neputând renunţa la ocupaţii, trebuie să înveţe să îl primească pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să rămână netulburat în toate lucrările sale şi-n toate locurile unde-ar ajunge.

8. Despre zelul statornic în creşterea spirituală

Omul nu trebuie sa se laude cu lucrarea sa, ori s-o considere fara cusur.

Omul trebuie să se ridice pe sine necontenit, cu ambele puteri: cea a intelectului şi cea a voinţei.

9. Despre cum poate fi mereu întoarsă în bine înclinaţia omului către păcat

Pentru omul drept, imboldul la păcat nu e niciodată întru totul lipsit de binecuvântare şi de folos. Desăvârşirea virtuţii vine doar prin luptă. Aplecarea spre păcat nu e păcatul însuşi. Păcatul stă în voinţa de a-l înfăptui.

Nu trebuie ca omul drept să-şi dorească să-şi piardă înclinarea spre păcat. “Chiar aplecarea spre păcat îl face pe om să se străduiască în exersarea virtuţii, ea îl îndeamnă ca o poruncă înspre virtute, fiind un bici usturător, care îl mână pe om înspre desăvârşire şi bună pază. Cu cât e mai slab omul, cu atât se va înarma el cu mai multă tărie şi voinţă de izbândă. Căci şi virtutea, şi slăbiciunea, deopotrivă, vin din voinţă.” (p. 125)

10. Despre atotputernica voinţă, în care zac toate virtuţile, dacă e dreaptă

Virtutea stă în voinţa bună.

“[...] ai parte de tot ceea ce vrei cu tărie, cu toată voinţa ta, nici Dumnezeu, nici toată creatura neputând lua de la tine ceea ce vrei – atât timp cât voinţa ta este deplină, cu adevărat dumnezeiască şi orientată spre prezent. Prin urmare, nu vei spune: “Aş vrea...” – căci ar însemna un viitor [ipotetic] -, ci: “Vreau acum să fie aşa!” Ia aminte! Dacă un lucru s-ar afla la o mie de mile depărtare, iar eu vreau să-l am, atunci îl am mai cu adevărat decât ceea ce poate am acum la sânul meu şi nu-mi doresc.” (p. 125-126)

Voinţa buna, îndreptată spre bine, are tot atâta putere cât şi voinţa rea, îndreptată spre rău.

“Dacă nu-ţi lipseşte voinţa, ci doar puterea, atunci ai făcut totul în faţa lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nemaiputându-te zădărnici, căci a vrea să faci un lucru e totuna, înaintea lui Dumnezeu, cu a-l fi făcut deja.” (p. 126)

Voinţa este dreaptă şi deplină atunci când s-a desprins de toate însuşirile sale, când a ieşit din sine, prinzând chip şi formă în voinţa lui Dumnezeu.

Dragostea sălăşluieşte în voinţă, mai multă voinţă înseamnă mai multă dragoste.

“[...] de-ai fi într-un extaz precum cel al Sfântului Pavel şi ai şti de un bolnav pe care l-ar putea întrema o supă, mi s-ar părea cu mult mai vrednic să-ţi laşi starea şi să-i slujeşti săracului dintr-o dragoste şi mai mare.” (p. 128)

11. Ce ar trebui să facă omul când Dumnezeu îi lipseşte şi s-a ascuns

Voinţa bună nu îl poate pierde nicicum pe Dumnezeu.

Ce trebuie să faci dacă ai senzaţia că l-ai pierdut pe Dumnezeu? Să te comporţi în grea suferinţă ca şi cum ai fi în mare mângâiere.

“Nu există sfat mai bun despre cum îl poţi găsi pe Dumnezeu decât să-l cauţi acolo unde l-ai lăsat.” (p. 130)

Voia lui Dumnezeu este una singură: să renunţăm la voinţa noastră.

“Omul care a ieşit astfel pe deplin din sine şi din toate ale sale este, într-adevăr, atât de transpus în Dumnezeu, încât trebuie să te atingi întâi de Dumnezeu ca să te atingi de el. Căci el e cu totul în Dumnezeu, iar Dumnezeu e de jur împrejurul lui, aşa cum această glugă îmi acoperă mie capul: cine vrea să m-atingă ar trebui întâi de toate să mă tragă de rasă. Tot aşa, dacă vreau să beau, băutura trebuie întâi de toate să-mi atingă limba, primindu-şi astfel gustul. Dar dacă limba mea e învelită în amăreală, atunci şi vinul, oricât de dulce ar fi el în sine, îmi va fi amar din pricina căii pe care a trecut. Într-adevăr, omul care a ieşit întru totul din sine şi din ale sale este [în aşa măsură] învelit cu Dumnezeu, încât nici o creatură nu-l poate atinge fără să îl atingă întâi pe Dumnezeu. Şi orice i s-ar întâmpla ar trebui întâi să i se-ntâmple lui Dumnezeu, de la El primindu-şi gustul şi devenind dumnezeiesc. Oricât de mare ar fi o suferinţă, ea vine prin Dumnezeu, aşa încât primul care suferă e Dumnezeu. Martor mi-e Dumnezeu, singurul Adevăr, că nu există suferinţă venită peste om – oricât de neînsemnată ar fi ea: o jenă sau o neplăcere – care, de este pusă în Dumnezeu, să nu-l atingă nemăsurat mai mult pe El decât îl atinge pe om. Dar dacă Dumnezeu o suportă, întru binele pe care ţi l-a hărăzit ţie prin această suferinţă, şi dacă tu însuţi eşti gata să suporţi ceea ce Dumnezeu suportă – căci prin El te atinge pe tine -, atunci suferinţa aceea devine prin legile firii dumnezeieşti: dispreţul deopotrivă cu onoarea, dulcele cu amarul, tenebrele cele mai adânci cu lumina cea mai clară – totul şi primeşte gustul de la Dumnezeu şi devine dumnezeiesc, căci după chipul Lui se preface tot ce ajunge la acest om, care nu are alt gând şi alt gust decât pe Dumnezeu. De aceea, el îl primeşte pe Dumnezeu din miere sau fiere deopotrivă.” (p. 132-133)

12. Acest cuvânt este despre păcat, despre cum trebuie să ne purtăm când suntem în păcat

A fi săvârşit un păcat nu e păcat dacă ne pare rău.

Dumnezeu rabdă păcatul, trimiţându-l mai cu seamă asupra oamenilor pe care i-a ales anume ca să-i îmboldească astfel la fapte mari.

13. Despre dubla credinţă

Există o căinţă vremelnică sau sensibilă, şi o căinţă dumnezeiască sau supranaturală. Cea vremelnică este jale şi suferinţă. Cea dumnezeiască este voinţă nestrămutată de întoarcere de la tot păcatul.

14. Despre adevărata încredere şi speranţă

Nimic nu dezvăluie mai limpede adevărata dragoste decât încrederea.

15. Despre dubla certitudine legată de viaţa veşnică

Există o cunoaştere a vieţii veşnice provenită din aceea că Dumnezeu însuşi îi vorbeşte omului sau i-o descoperă printr-un înger sau printr-o iluminare.

A doua cunoaştere provine din iubirea omului faţă de Dumnezeu, şi intimitatea omului cu Dumnezeu, din care decurge încrederea neţărmurită în El.

16. Despre adevărata penitenţă şi viaţa fericită

Mulţi cred că penitentă în fapte exterioare: post, mers desculţ etc. “Însă adevărata şi cea mai bină penitenţă – prin care se dobândeşte îndreptarea cea mai mare şi cea mai înaltă – este aceasta: omul să se întoarcă cu totul de la ceea ce nu este Dumnezeu şi nu este dumnezeiesc, în el însuşi şi în toate creaturile, şi să înfăptuiască o mare, desăvârşită şi deplină întoarcere spre bunul Dumnezeu, în neclintită dragoste, astfel încât evlavia şi năzuinţa sa către El să fie mari.” (p. 140)

Dumnezeu nu se uită la lucrări (post, veghe, citit etc.), ci ldoar la iubirea, la cucernicia şi la sufletul puse în lucrări.

17. Cum poate omul să obţină pacea sufletească atunci când nu pătimeşte cu trupul, aşa cum au pătimit Christos şi mulţi sfinţi; şi cum trebuie omul să-i urmeze lui Dumnezeu

Este mare greşeală ca omul să se considere departe de Dumnezeu, văzând cât de mult de deosebeşte el de Christos şi de sfinţi.

Nu toţi oamenii sunt chemaţi la Dumnezeu pe acelaşi drum: “Dar Dumnezeu nu a legat mântuirea omului de un mod anume. Ce e specific unui mod nu e specific altuia. Însă Dumnezeu a dat putere tuturor modurilor bune, încât nici unuia nu-i este ea refuzată, căci ceva bun nu poate sta împotriva altui lucru bun. Oamenii ar trebui, de aceea, să-şi dea seama ce nedreptate fac atunci când, văzând sau auzind despre un om bun, care însă nu urmează modul lor, socotesc că totul e pierdut pentru el. Dacă nu le place modul propriu acelui om, atunci nici nu iau seama la caracterul bun al modului şi al intenţiei lu. E nedrept! În modul oamenilor [de a merge spre Dumnezeu] trebuie urmărită mai curând intenţia bună şi nu e drept să dispreţuieşti modul nimănui. Căci nici un om nu poate avea doar un singur mod, aşa cum toţi oamenii la un loc nu pot avea unul şi acelaşi mod, iar un singur om nu poate avea toate modurile deodată şi pe al fiecăruia în parte.” (p. 143-144)

18. În ce fel poate omul să primească mâncare aleasă, straie nobile şi convivi veseli, după cum îi stă în fire

Nu trebuie să-ţi baţi capul cu mâncarea şi cu hainele, tot socotind că ele ar fi prea bune. Mai curând obişnuieşte-ţi temeiul fiinţei şi sufletul să fie deasupra lor, neatingând altceva decât pe Dumnezeu.

19. De ce Dmnezeu permite adesea ca oamenii buni, cu adevărat buni, să fie împiedicaţi de la lucrările lor bune

Dumnezeu îngăduie ca prietenii lui să cadă pradă slăbiciunii, astfel încât să li se ia tot sprijinul. Pentru ei, postul, veghea şi alte nevoinţe sunt sursa unei mari bucurii. Or, El le ia singurul reazem pentru ca ei să nu aibă un astfel de sprijin, ci să-l ia pe El singurul sprijin.

20. Despre trupul Domnului nostru, despre cum şi cât de des trebuie să-l primim

Cel ce este gata să primească trupul Domnului nostru, acela nu trebuie să se îngrijească de ceea ce simte, ci să ia seama care îi este voinţa şi intenţia.

“Pe scurt: dacă vrei să fii eliberat de orice beteşug şi să îmbraci haina virtuţii şi a harului, să fii călăuzit spre Începutul [tuturor] în desfătare, virtute şi har, atunci poartă-te astfel încât să fii mereu vrednic de eucharistie; atunci vei fi unit cu El şi înnobilat de trupul lui. Căci în trupul Domnului nostru sufletul este atât de intim înbinat cu Dumnezeu, încât toţi îngerii, chiar heruvimii şi serafimii nu mai pot face deosebire între suflet şi Dumnezeu. Unde îl ating pe Dumnezeu, acolo ating şi sufletul, iar unde ating sufletul, acolo îl ating pe Dumnezeu. O unire mai strânsă nici că a existat vreodată!” (p. 151-152)

“Pe cât e de mare credinţa, pe atât de mult primeşti şi ai.” (p. 152)

21. Despre zel

Primirea trupului lui Christos trebuie precedată de spovedanie, chiar şi atunci când nu există păcat pe conştiinţă.

Doar atitudinea cu care omul îşi împlineşte lucrările le face drepte şi dumnezeieşti şi bune.

Este necesar, înainte de toate, ca omul să-şi exerseze şi să-şi disciplineze intelectul, îndreptându-l cu totul spre Dumnezeu. Atunci, interiorul lui va fi mereu dumnezeiesc. “Dacă intelectul e stricat într-un om, tânăr sau nu, atunci el trebuie reformat cu mare străduinţă, făcându-se totul, din răsputeri, pentru a-l redisciplina. Căci, oricât de propriu şi de natural i-ar fi Dumnezeu intelectului, de îndată ce a fost strâmbat şi întemeiat pe creatură, impregnat cu imaginea creaturii şi obişnuit cu ea, intelectul devine atât de slab şi de neputincios cu sine, atât de neajutorat în nobila lui năzuinţă, încât nici un zel omenesc nu va fi îndestulător pentru a-l obişnui din nou [cu starea dintâi].” (p. 156-157)

Omul trebuie să se disciplineze pe sine, să se dezobişnuiască de toate lucrurile şi să se înstrăineze de ele, ajungând nestingherit: fie pentru a-şi lucra lucrările, rămânând însă liber de ele, fie pentru a se lipsi de acestea.

Omul trebuie să se obişnuiască să nu caute şi să nu năzuiască nimic spre ale sale, ci în toate lucrurile să-l caute şi să-l primească doar pe Dumnezeu.

“Omul trebuie să înveţe să primească orice dar ieşind din sine şi nepăstrând şi necătând la nimic al său, nici folos, nici plăcere, nici interioritate, nici dulceaţă, nici răsplată, nici împărăţia cerurilor, nici propria voinţă. Dumnezeu nu s-a dăruit nicicând şi nici nu se va dărui vreodată unei voinţe străine; doar în propria voinţă se dăruieşte El pe sine. Acolo unde Dumnezeu găseşte propria lui voinţă, acolo se dăruieşte pe sine cu toate ale lui. Şi cu cât descreşte ceea ce este al nostru în noi, cu atât mai adevărat creştem în ea. De aceea nu e de ajuns să ne lepădăm o singură dată de noi înşine şi de ceea ce este al nostru, ci trebuie să ne înnoim adesea şi astfel să ne unificăm pe noi înşine şi să ne eliberăm de noi înşine în toate lucrurile.” (p. 159)

Toată tulburarea şi neliniştea vin din voinţa proprie.

22. Despre cum trebuie urmat Dumnezeu şi despre modul bun

Omul care începe o viaţă nouă sau o lucrare nouă, trebuie să ceara lui Dumnezeu binele, dar nevrând şi necătând la ale sale, ci doar la voia lui Dumnezeu.

Indiferent care este modul de viaţă pe care ţi l-a dat Dumnezeu, acela este cel mai bun pentru tine.

23. Despre lucrările lăuntrice şi cele exterioare

Când omul nu vrea să se apuce de nici o lucrare şi nici să ia asupra sa nimic, atunci el trebuie să se arunce cu putere într-o activitate, lăuntrică sau exterioară. El trebuie să socotească mai curând că în el este lucrată o lucrare decât că el o lucrează, omul învăţând să lucreze dimpreună cu Dumnezeul său. “Nu refuzându-ţi interiorul, scăpând de el sau ocolindu-l, ci tocmai în el, cu el şi din el trebuie să înveţi să lucrezi în aşa fel încât cele lăuntrice să se reverse în lucrare şi lucrarea să pătrundă în cele lăuntrice, până te obişnuieşti să lucrezi liber.” (p. 165)

Sfântul Dionisie spune că vorbeşte cel mai frumos despre Dumnezeu doar acela care din preaplinul bogăţiei interioare poate tăcea cel mai adânc despre sine – scăpând astfel din imagini şi lucrări, din laudă şi mulţumire, din orice ar putea săvârşi.

Lucrarea dreaptă şi proprie a omului este nimicirea sinelui.

“Ci înaltul cel mai înalt al înălţării va fi totuna cu adâncul cel mai adânc al smeririi. Cu cât mai afund şi mai jos e adâncul, cu atât mai sus şi mai neţărmurită va fi înălţarea, la fel cum fântâna cu cât e mai adâncă, cu atât e mai înaltă – înălţimea e totuna cu adâncimea. De aceea, cu cât mai mult se smereşte omul, cu atât se va înălţa el.” (166)

Întreaga noastră fiinţă nu stă în nimic altceva decât într-o devenire: a deveni nimic.

Noi trebuie să deţinem lucrurile mai curând ca şi cum le-am fi primit cu împrumut, nu în posesie, fie acestea trupul sau sufletul, simţurile, puterile, avutul sau onoarea, prietenii, rudele, casa, curtea sau alte lucruri.

N-a existat vreodată proprietate mai proprie decât îmi va fi mie Dumnezeu, cu tot ce poate şi ce este El. Această proprietate o vom dobândi dacă, aici pe pământ, nu mai cunoaşterm proprietate – nici în privinţa eului nostru, ncii a tuturor lucrurilor care nu sunt El.

Omul este cu adevărat sărac cu duhul atunci când se poate lipsi de tot ceea ce nu-i este necesar.

Dumnezeu dă fiecăruia dintre oameni după cât merită şi după cât i se potriveşte. Voia lui Dumnezeu trebuie să ajungă omului.

“Căci tu eşti în Dumnezeu în măsura în care eşti în pace; şi tot pe-atât în afara Lui, pe cât eşti în afara păcii. Dacă ceva este în Dumnezeu, atunci ceva este în pace.” (p. 173)

Tratatul al treilea

Despre detaşare

Dintre toate virtuţile, atât lăudate de profeţi cât şi de învăţaţii păgâni, una seamănă cel mai mult lui Dumnezeu: detaşarea, pentru că toate celelalte virtuţi ţintesc întrucâtva creaturile, numai aceasta este liberă de creaturi.

Detaşarea este chiar mai bună decât dragostea lăudată de Sfântul Pavel: “În primul rând pentru că binele cel mai mare al dragostei este că mă sileşte să îl iubesc pe Dumnezeu, pe când detaşarea îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească – şi este cu mult mai nobil să îl atrag pe Dumnezeu înspre mine decât să mă silesc pe mine întru Dumnezeu, căci Dumnezeu se potriveşte mai potrivit şi se poate uni mai strâns cu mine decât aş putea să mă unesc eu cu Dumnezeu. [...] În al doilea rând, preţuiesc detaşarea mai mult decât dragostea, pentru că dragostea mă determină să îndur orice lucru în numele lui Dumnezeu, pe când detaşarea mă aduce în starea de a nu mai fi sensibil la nimic în afară de Dumnezeu. Şi mai de preţ este să nu fii sensibil la nimic în afară de Dumnezeu decât să înduri orice în numele lui Dumnezeu.” (p. 178)

Detaşarea este atât de aproape nimicului, încât nici un alt lucru nu e atât de subtil încât să poată fi cuprins în detaşare, afară numai de Dumnezeu.

Detaşarea este mai bună şi decât smerenia, pentru că există smerenie făra detaşare, dar detaşare desăvârşită fără deplină smerenie nu există. În smerenia deplină omul are o năzuinţă: aceea de a ajunge mai jos decât toate creaturile, înstrăinându-se astfel înspre creatură, pe când detaşarea rămâne în ea însăşi. “Detaşarea desăvârşită nu dă atenţie vreunei năzuinţe, nu ţinteşte mai jos ori mai sus decât vreo creatură; nu doreşte să fie nici mai sus, nici mai jos, ci să stea doar prin sine, fără grijă de dragoste sau suferinţă; nici nu doreşte egalitatea sau neegalitatea cu vreo creatură, nici una, nici alta; ea nu vrea decât să fie.” (p. 179-180)

“Laud detaşarea mai mult şi decât milostivirea, căci milostivindu-se omul iese din sine şi caută spre defectele semenului său, care îi tulbură inima. Ci detaşarea este liberă de aşa ceva şi rămâne în sine însăşi şi nu se lasă tulburată de nimic. Căci, atât timp cât omul poate fi tulburat de ceva, el nu va fi drept.” (p. 181)

Avicenna spune că duhul aflat în starea detaşării are o nobleţe atât de mare, încât orice ar contempla este adevărat, orice ar râvni îi este dat şi orice ar porunci trebuie să se îndeplinească (De anima IV, c. 4).

“Ar trebui să ştii că adevărata detaşare nu este altceva decât starea în care duhul rămâne nemişcat în faţa atacurilor dragostei şi ale suferinţei, în faţa slavei, a prihănirii sau a ocarei, aşa cum stă un munte de plumb în faţa unui vânticel. Această neclintită detaşare conduce omul la cea mai mare egalitate cu Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu e Dumnezeu, aceasta se datorează neclintitei sale detaşări, iar din detaşarea sa decurg puritatea sa, simplitatea saşi imuabilitatea sa. Omul ar trebui, prin urmare, să năzuiască la egalitatea cu Dumnezeu – atât cât poate deveni creatura egală cu Dumnezeu – doar prin detaşare. Ea este cea care îl poartă pe om în puritate, iar din puritate în simplitate şi din simplitate în imuabilitate, din ele rezultând egalitatea dintre Dumnezeu şi om. Însă egalitatea trebuie să aibă loc în har, căci doar harul îl scoate pe om afară din toate lucrurile vremelnice şi îl purifică de toate cele trecătoare. Şi mai trebuie să ştii că a fi gol de toată creatura înseamnă a fi plin de Dumnezeu, iar a fi plin de creatură înseamnă a fi gol de Dumnezeu.” (p. 182-183)

Dumnezeu a stat şi stă din veşnicie în nemişcată detaşare, iar când a creat cerul şi pământul şi toată creatura, impasibila lui detaşare a fost tot atât de puţin afectată pe cât ar fi fost dacă n-ar fi creat nici o creatură.

Toate rugăciunile şi faptele bune pe care le poate săvârşi omul în timp îl mişcă pe Dumnezeu, în detaşarea lui, tot atât pe puţin cât ar fi fost El mişcat dacă niciodată nu s-ar fi petrecut, în timp, vreo faptă bună şi niciodată nu s-ar fi rostit, în timp, vreo rugăciune.

Când Fiul lui Dumnezeu a voit să se facă om şi s-a făcut şi a îndurat patimile, detaşarea impasibilă a lui Dumnezeu a avut tot atât de puţin de suferit pe cât ar fi avut de suferit dacă El nu s-ar fi făcut niciodată om.

“Dumnezeu a privit, în privirea lui eternă, cea dintâi – dacă putem accepta că El a avut o primă privire -, toate lucrurile, aşa cum aveau ele să se desfăşoare, în aceeaşi privire a privit clipa şi modul plăsmuirii creaturii, precum şi clipa când Fiul se va face om şi va pătimi. A privit până şi cea mai mică rugăciune şi cea mai neînsemnată faptă bună pe care ar putea-o face cineva, după cum, în aceeaşi privire, a văzut ce rugă va asculta şi ce plecăciune smerită va primi: a văzut că mâine vrei să-l invoci şi să i te rogi cu evlavie, iar această chemare şi rugă a ta El nu le va asculta [abia] mâine, căci le-a ascultat [deja] în veşniciei, înainte ca tu să fi devenit om. Dar dacă ruga ta nu e stăruitoare şi plină de evlavie, atunci Dumnezeu nu te va respinge [abia] acum, ci te va fi respins [deja] în veşnicia lui. Astfel încât Dumnezeu a privit totul în privirea sa eternă, cea dintâi, şi nu întocmeşte nimic nou, căci totul a întocmit El dinainte.” (p. 183-184)

Dumnezeu nu lucrează în mod egal în toate inimile, ci El lucrează după ce disponibilitate şi receptivitate găseşte.

Inima detaşătă se sprijină pe nimic, căci în nimic stă cea mai mare receptivitate. Obiectul inimii detaşate nu este una sau alta. Puritatea inimii detaşate nu se poate ruga, căci cine se roagă râvneşte ceva de la Dumnezeu, ceva de primit sau de care să scape. Ci inima detaşată nu râvneşte la nimic şi nici nu vrea să se elibereze de nimic. Ea este liberă de orice rugăciune, iar rugăciunea ei nu e alta decât de a fi uniformă cu Dumnezeu.

“Toate puterile sufletului aleargă după cunună, dar numai esenţa sufletului o primeşte, căci, după cum spune Dionisie, alergarea aceasta nu e altceva decât o întoarcere de la creatură şi unirea cu increatul. Iar când acest lucru se împlineşte, sufletul îşi pierde numele şi Dumnezeu îl trage în Sine, astfel încât sufletul îşi devine sieşi nimic, aşa cum soarele absoarbe aurora dimineţii, astfel încât ea piere. Pentru a ajunge aici, omul trebuie să atingă pura detaşare.” (p. 189-190)

Atunci când detaşarea ajunge la ceea ce e suprem, atunci ea devine “necunoscătoare de cunoaştere şi neiubitoare de iubire şi întunecată de lumină.” (p. 190)

Liniştea desăvârşită este numai în inima detaşată.

Nimeni nu poate atinge suprema receptivitate faţă de Dumnezeu fără să fi atins uniformitatea cu Dumnezeu. Iar uniformitatea aceasta vine din supunere faţă de Dumnezeu. Dacă se supune creaturii, omul îşi pierde uniformitatea faţă de Dumnezeu.