Moise Maimonide, Originea Calamului (fragment)

Să ştii că numeroasele ştiinţe pe care le poseda neamul nostru pentru a aprofunda aceste subiecte s-au pierdut atât din cauza trecerii timpului cât a dominaţie pe care popoarele barbare o exercitau asupra noastră, şi de asemenea pentru că aceste subiecte, aşa cum am expus-o, nu erau câtuşi de puţin la îndemâna tuturor, textele Scripturilor fiind singurul lucru abordabil pentru toţi. Ştii că nici măcar Legea tradiţională nu era cândva deloc redactată în scris, pornind de la dictonul acesta atât de răspândit în comunitatea noastră: “Cuvintele pe care le-am spus cu voce tare, nu-ţi este permis să le transmiţi prin scris.” (Guittîn 60b). Şi în aceasta era o măsură extrem de înţeleaptă în privinţa legii; căci se evitau astfel inconvenientele în care se alunecă mai târziu, vreau să spun, numeroasele feluri de a vedea lucrurile, divizarea opiniilor, obscurităţile care domneau în privinţa exprimării celui ce redactează textul, eroarea în care cădea acesta, dezbinarea dintre oameni, care se împărţeau în secte, şi în cele din urmă incertitudinea în raport cu practicile. Departe de aceasta, lucrul fu încredinţat tuturor la marele tribunal, aşa cum am arătat în lucrările noastre talmudice şi aşa cum indică textul Legii. Or, dacă în privinţa Legii tradiţionale au fost atâtea rezerve, care au împiedicat aşternerea ei pe hârtie într-un volum la îndemâna tuturor, [şi aceasta] din cauza inconvenientelor care puteau să decurgă de aici, cu atât mai mult nu se puteau încredinţa scrisului “secretele Torei” pentru a fi date tuturor. Acestea din urmă, dimpotrivă, nu se transmiteau decât de la câţiva bărbaţi de elită altor câtorva bărbaţi de elită, aşa cum ţi-am arătat citând acest pasaj: “Nu se transmit secretele Torei decât unui bărbat cugetat, gânditor savant, etc.”. Iar aceasta este cauza care a dus la dispariţia din neamul nostru a acestor principii fundamentale atât de importante, despre care nu găsim decât câteva aluzii uşoare şi câteva indicaţii în Talmud şi în Midraşoth, şi care nu sunt decât un mic număr de sâmburi înconjuraţi de numeroase coji, astfel încât oamenii s-au ocupat de aceste coji, nebănuind că ar fi vreun miez ascuns dedesubt.

În ceea ce priveşte lucrurile pe care le găseşti despre calam la câţiva Gueonim şi la Karaiţi, despre subiectul unităţii lui Dumnezeu şi tot ceea ce ţine de el, este vorba despre lucruri pe care le-au împrumutat de la Motecallemin [1] ai musulmanilor, şi este foarte puţin în comparaţie cu ceea ce musulmanii au scris despre asta. Se întâmplă şi ca, imediat ce musulamnii începură [să îmbrăţişeze] această metodă, să se formeze o anume sectă, cea a Mo’tazalilor, iar coreligionarii noştri făcură multe împrumuturi de la ei şi urmară metoda lor. Mult mai târziu, se născu printre musulmani o altă sectă, Asch’ariyya, profesând alte opinii, dintre cele care nu pot fi deloc găsite la coreligionarii noştri. Nu că aceştia ar fi ales de preferinţă prima opinie mai degrabă decât cea de-a doua, dar pentru că li se întâmplase să primească prima opinie, şi o adoptaseră crezând-o fondată pe probe demonstrative. În ceea ce priveşte andaluzii din comunitatea noastră, sunt cu toţii ataşaţi de cuvintele filosofilor şi le respectă, dat fiind că nu sunt în contradicţie cu vreun articol fundamental al religiei. Şi nu vei găsi deloc că merg, în vreun fel oarecare, pe căile Motecallemin. Din această cauză, din puţinul celor ce ne rămân de la [autorii] moderni, ei urmează, din multe puncte de vedere, destul de mult sistemul nostru [adoptat] în acest tratat.

Trebuie ştiut că tot ceea ce musulmanii, atât Mo’tazales cât şi Aschariţi, au spus pe aceste subiecte, sunt opinii bazate pe anumite propoziţii, care sunt împrumutate din scrierile grecilor şi sirienilor, care căutau să contrazică opiniile filosofilor şi să le critice cuvintele. Şi aceasta pentru motivul următor: Atunci când Biserica creştină, a cărei profesiune de credinţă este cunoscută, a primit la sânul ei aceste neamuri, printre care opiniile filosofilor erau răspândite, - căci de la ea a ieşit filosofia, - şi au apărut regi care protejau religia, savanţii acestor secole, printre care grecii şi sirienii, văzură că erau acolo aserţiuni cu care opiniile filosofice se găseau într-o mare şi vădită contradicţie. Atunci se născu printre ei această ştiinţă a calamului, şi ei începură să stabilească propoziţii, profitabile pentru credinţa lor, şi să respingă opiniile care atacau bazele religiei lor. Şi atunci când sectanţii islamului apărură şi li se transmiseră scrierile filosofilor, li se transmiseră de asemenea refutaţiile care fuseseră scrise împotriva cărţilor filosofilor. Ei găsiră deci discursurile lui Ioan gramaticianul, ale lui Ibn-‘Adi şi ale altora, care tratau aceste subiecte. Şi ei le adoptară, crezând că au făcut o mare descoperire. Mai aleseră din opiniile filosofilor din vechime tot ceea ce credeau că le este util, deşi filosofii mai recenţi le demontraseră falsitatea, ca de exemplu ipoteza atomilor şi a vidului. Şi ei îşi imaginau că era vorba în acestea despre lucruri de interes comun şi despre propoziţii de care aveau nevoie toţi cei care profesau o religie pozitivă. Apoi calamul se extinse şi se intră în alte căi extraordinare, în care Motecallemin greci şi alţii nu pătrunseseră niciodată, căci aceştia erau mai apropiaţi de filosofi. Apoi mai apărură, printre musulmani, doctrine religioase care le erau specifice şi în raport cu care era necesar să se ia distanţă. Iar divizarea izbucnind printre ei în privinţa aceasta, fiecare sectă stabili ipoteze care puteau să-i servească la apărarea opiniei.

Nu există nici o îndoială că nu se află acolo lucruri care să intereseze în egală măsură cele trei [comunităţi], vreau să spun, evreii, creştinii şi musulmanii, ca, de exemplu, dogma noutăţii lumii, şi încă altele. Dar alte chestiuni în care sectanţii celor două religii [creştină şi musulmană] s-au angajat, ca, de exemplu, unii în chestiunea Trinităţii şi alţii în cea a cuvântului [astfel încât ei au avut nevoie să stabilească anumite ipoteze, pentru a susţine chestiunile în care se angajaseră], astfel încât tot ceea ce îi este particular fiecăreia dintre aceste două comunităţi a fost susţinut în principiu de către ea, [de toate acestea] noi nu avem nevoie în nici un fel.

În cele din urmă, toţi vechii Motecallemin, atât printre grecii deveniţi creştini cât şi printre musulmani, nu se ataşară la început, în propoziţiile lor, de ceea ce este evident în fiinţă, dar ei analizau în ce fel poate fiinţa să existe pentru a putea să le servească drept probă a adevărului opiniei lor, sau cel puţin să nu-i dezavueze. Odată stabilită această fiinţă imaginară, declară că fiinţa este în cutare fel. Începură să argumenteze pentru a confirma aceste ipoteze din care trebuiau să extragă propoziţii prin care sistemul lor să se poată confirma sau să fie la adăpost de atacuri. Astfel făcură chiar oamenii inteligenţi care, primii, urmară acest procedeu. Ei consemnară acestea în cărţi şi pretinseră că doar speculaţia îi adusese acolo fără ca ei să fi avut în gând un sistem sau o opinie oarecare din trecut. Cei care mai târziu citeau aceste cărţi nu ştiau nimic din ceea ce se petrecuse, astfel încât, găsind în aceste cărţi vechi argumentaţii grave şi mari eforturi pentru a stabili sau pentru a nega un anume lucru, îşi imaginau că nu era câtuşi de puţin nevoie să se stabilească sau să se nege acest lucru în interesul principiilor fundamentale ale religiei, şi că cei din vechime nu făcusera aceasta decât pentru a arăta ce anume este confuz în opiniile filosofilor şi pentru a ridica dubii asupra ceea ce aceştia consideraseră drept o demonstraţie. Cei care gândeau astfel nu bănuiau că lucrurile stăteau de fapt cu totul altfel. Căci, dimpotrivă, dacă cei din vechime se străduiseră atât de mult să stabilească cutare lucru şi să nege altul, aceasta nu se întâmpla decât din cauza pericolului care putea să rezulte de acolo, fie şi la capătul [unei serii de] o sută de premise, pentru opinia pe care ar voi cineva s-o demonstreze, astfel încât vechii Motecallemin tăiară răul de la rădăcină. Dar îţi voi spune ca teză generală că lucrurile stau cum a spus Themistius, adică: fiinţa nu se acomodează cu opiniile, ci opiniile adevărate se acomodează cu fiinţa.

Studiind scrierile acestor Motecallemin, după cum am putut s-o fac, aşa cum a studiat, după puterile mele, scrierile filosofilor, am găsit că metoda tuturor Motecallemin este una singură, deşi prezintă numeroase variante. Într-adevăr, cu toţii au ca principiu faptul că nu trebuie ca fiinţa să fie privită drept ceea ce este, căci nu este în aceasta decât un obicei, al cărui contrariu este întotdeauna posibil în mintea noastră. Aşadar, în multe locuri ei îşi urmează imaginaţia, pe care o decorează în numele raţiunii. După ce şi-au stabilit propoziţiile pe care ţi le vom aduce la cunoştinţă, ei au decis apodictic, prin intermediul demonstraţiilor lor, că lumea a fost creată. Or, imediat ce s-a stabilit că lumea a fost creată, s-a stabilit indubitabil că există un muncitor care a creat-o. Ei demonstrează mai apoi că acest muncitor este unul, şi apoi stabilesc că fiind unul, el nu este deloc un corp. Aceasta este metoda oricărui Motecallem printre musulmani în acest gen de chestiune. La fel se întâmplă cu toţi cei care i-au imitat dintre coreligionarii noştri şi care au mers pe acest drum. Cât priveşte modul lor de a argumenta şi propoziţiile prin care stabilesc noutatea lumii sau îi neagă eternitatea, acestea sunt numeroase. Dar lucrul care le este comun tututor, este acela de a stabili la început noutatea lumii, prin intermediul căreia s-a vădit că Dumnezeu există. Atunci când am examinat această metodă, sufletul meu a simţit o foarte mare repulsie, şi ea merită într-adevăr să fie respinsă. Căci tot ceea ce se pretinde a fi o probă a noutăţii lumii se supune dubiilor, şi nu este în aceasta probă decisivă decât pentru acela care nu ştie să distingă între demonstraţie, dialectică şi sofistică. Dar pentru cel care cunoaşte aceste diferite arte, este clar şi evident că toate aceste demonstraţii sunt îndoielnice, şi că s-au folosit la ele premise care nu sunt demonstrate.

Termenul până unde ar putea merge, după mine, teologul care caută adevărul, ar fi să arate nulitatea demonstraţiilor susţinute de către filosofi în raport cu eternitatea [lumii]. Şi cât de magnific ar fi dacă cineva ar reuşi acest lucru! Într-adevăr, orice gânditor perspicace care caută adevărul şi nu-şi bate joc de sine ştie bine că această chestiune, vreau să spun [aceea de a şti] dacă lumea este eternă sau creată, nu ar putea fi rezolvată printr-o demonstraţie decisivă, şi că acesta este un loc în care inteligenţa se opreşte. Vom vorbi pe îndelete despre asta, dar să-ţi fie suficient [acum să ştii] că în ceea ce priveşte această problemă, de trei mii de ani, şi până astăzi, filosofii din toate secolele au fost dezbinaţi asupra ei, [aşa cum se poate vedea] în ceea ce găsim în lucrările şi în istoria lor. Or, dat fiind că aşa stau lucrurile în această privinţă, cum deci am putea-o noi lua ca premisă pentru a construi [dovada] existenţei lui Dumnezeu? Aceasta ar fi atunci îndoielnică: Dacă lumea este creată [se poate spune], există un Dumnezeu; dar dacă este eternă, nu există Dumnezeu. Iată unde am fi dacă am lua în calcul aceasta, afară dacă nu cumva nu am pretinde că avem o dovadă pentru noutatea lumii şi n-am impune-o cu toată forţa, pentru a putea pretinde că îl cunoaştem pe Dumnezeu prin intermediul demonstraţiei. Dar toate acestea ar fi foarte departe de adevăr. După mine, dimpotrivă, maniera adecvată, adică metoda demonstrativă în care nu există nici un dubiu, constă în a stabili existenţa lui Dumnezeu, unitatea şi incorporalitatea sa prin procedeele filosofilor, ale căror procedee se bazează pe eternitatea lumii. Nu că aş crede în eternitatea lumii, sau că le-aş face o concesie în această privinţă. Dar, prin această metodă, demonstraţia devine sigură şi se obţine o certitudine perfectă în privinţa acestor trei lucruri, adică, faptul că Dumnezeu există, că El este unul şi că nu El nu are corp, fără ca să se decidă nimic în privinţa lumii, [adică] dacă este eternă sau creată. Aceste trei chestiuni grave şi importante fiind rezolvate printr-o adevărată demonstraţie, vom reveni apoi asupra noutăţii lumii şi vom produce în această privinţă toate argumentările posibile.

Dacă faci parte dintre cei care se mulţumesc cu ceea ce au spus Motecallemin şi crezi că există o demonstraţie solidă pentru noutatea lumii, este desigur foarte bine. Iar dacă lucrul nu ţi se pare demonstrat, dar tu accepţi tradiţional ceea ce au spus profeţii că lumea este creată, nu e nici un rău în aceasta. Totuşi, nu trebuie să te întrebi [acum]: cum poate subzista profetismul, dacă lumea este eternă? [şi trebuie să aştepţi] până când vei înţelege ceea ce vom spune despre profetism în prezentul tratat, căci nu ne ocupăm acum de acest subiect. Dar ceea ce trebuie să ştii, este că propoziţiile pe care oamenii rădăcinilor, vreau să spun Motecallemin, le-au stabilit pentru a afirma noutatea lumii, există o răsturnare a lumii şi alterarea legilor naturii, aşa cum vei înţelegem, căci nu mă pot lipsi să-ţi vorbesc despre propoziţiile lor şi despre manierele lor de a argumenta.

În ce priveşte metoda mea, ea este aşa cum îţi voi descrie pe scurt. Lumea, spun eu, este în mod necesar eternă sau creată. Or, dacă este creată, există fără îndoială un creator, căci este de la sine înţeles că ceea ce a fost născut nu s-a născut din sine, iar ceea ce l-a născut este altceva decât el. Deci, ceea ce a dat naştere lumii este Dumnezeu. Dacă [dimpotrivă] lumea este eternă, urmează în mod necesar, în virtutea cutărei şi cutărei probe, că există o fiinţă, alta decât toate corpurile din univers, care nu este nici un corp, nici o facultate într-un corp, care este una, permanentă, eternă, care nu are cauză şi care este imuabilă. Această fiinţă este Dumnezeu. Este deci clar că probele existenţei lui Dumnezeu, a unităţii sale şi a incorporalităţii sale, trebuie să le obţinem doar din ipoteza eternităţii [lumii], doar aşa este demonstraţia perfectă, fie că [realmente] lumea este eternă sau a fost creată. Din această cauză vei vedea că de fiecare dată când, în lucrările mele talmudiste, mi se întâmplă să vorbesc despre dogmele fundamentale şi întreprind stabilirea existenţei lui Dumnezeu, o fac în termeni care înclină spre eternitatea [materiei]. Nu că aş profesa eternitatea, dar vreau să întăresc existenţa lui Dumnezeu în credinţa noastră printr-o metodă demonstrativă asupra căreia să nu poată fi emisă nici o contestaţie, pentru a nu sprijini această dogmă adevărată, de o atât de mare importanţă, pe o bază pe care fiecare s-o poată nărui şi să caute s-o demoleze, şi pe care cutare s-o poată considera ca fără valabilitate. Şi cu atât mai mult cu cât probele filosofice asupra acestor trei chestiuni sunt luate din natura vizibilă a fiinţei, care nu ar putea fi negată decât în favoarea unor anumite opinii preconcepute, în timp ce probele Motecallemin provin din propoziţii contrare naturii vizibile a fiinţei, astfel încât ei sunt obligaţi să stabilească faptul că nici un lucru nu are o natură [fixă].

Îţi voi da în acest tratat, vorbind despre noutatea lumii, un capitol precis în care îţi voi expune o anume demonstraţie asupra acestei probleme, şi voi ajunge la capătul la care orice Motecallem a aspirat, fără ca din aceasta să neg natura fiinţei, nici să-l contrazic pe Aristotel în nimic din ce a demonstrat. Într-adevăr, în vreme ce proba pe care unii Motecallemin au susţinut-o pentru noutatea lumii, şi care este cea mai puternică dintre probele lor, nu a putut fi stabilită de către ei fără ca ei să fi trebuit nega natura oricărei fiinţe şi contrazice tot ceea ce filosofii au expus, voi ajunge, eu, la o dovadă analogă, fără să fiu în contradicţie cu natura fiinţei, nici să am nevoie să contest lucrurile sensibile.

Cred că trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă propoziţiile generale prin intermediul cărora Motecallemin stabilesc noutatea lumii, astfel ca şi existenţa, unitatea şi incorporalitatea lui Dumnezeu. Am să-ţi împărtăşesc care este metoda lor în această privinţă, şi îţi voi expune ce rezultă din fiecare dintre aceste propoziţii. Apoi îţi voi spune propoziţiile filosofilor legate de acest subiect, şi metoda acestora din urmă. Nu mă vei întreba de ce, în acest tratat, demonstrez adevărul acestor propoziţii filosofice pe care ţi le voi spune pe scurt. Căci există în ele cea mai mare parte din fizică şi din metafizică. La fel cum nu vei dori să te las să auzi, în acest tratat, argumentele susţinute de către motecallemin pentru a demonstra adevărul propoziţiilor lor. Căci ei şi-au petrecut cu acestea viaţa lor, aşa cum o vor petrece şi cei care vor veni, şi cărţile lor s-au înmulţit. Într-adevăr, fiecare dintre aceste propoziţii, cu excepţia unui mic număr, este respins de ceea ce se vede în natura finţei, şi îndoielile survin, aşa încât au nevoie să scrie cărţi şi controverse pentru a întări fiecare propoziţie, să rezolve dubiile care survin în această muncă şi să respingă chiar dovada care o respinge, dacă nu sunt cu putinţă alte mijloace. Dar, în privinţa propoziţiilor filosofice pe care ţi le voi aduce la cunoştinţă sumar pentru a servi demonstraţiei celor trei chestiuni, vreau să spun, a existenţei, a unităţii şi a incorporalităţii lui Dumnezeu, acestea sunt, cele mai multe, propoziţii care îţi vor da certitudinea imediat ce le vei fi auzit şi le vei fi înţeles sensul. Câteva îţi vor indica ele însele locurile cărţilor de Fizică sau de Metafizică în care sunt demonstrate. Vei putea deci să cauţi locul şi să verifici ceea ce poate avea nevoie să fie verificat.

Ţi-am adus deja la cunoştinţă că nu există nici un alt lucru decât Dumnezeu şi acest univers. Dumnezeu nu poate fi demonstrat decât prin acest univers [considerat] în ansamblul său şi în detaliile sale. Trebuie deci în mod necesar să examinăm acest univers aşa cum este el, şi să luam premisele [probelor] în natura sa vizibilă. În consecinţă, trebuie să-i cunoaştem forma şi natura vizibilă, şi doar atunci vom putea induce probe în legătură cu ceea ce este în afara lui. Am crezut deci necesar să dau la început un capitol în care îţi expun ansamblul universului, sub forma unei simple relaţii a ceea ce a fost demonstrat [în altă parte] şi al cărui adevăr este în afara dubiului. Apoi îţi voi da alte capitole, în care îţi voi face cunoscute propoziţiile Motecallemin şi în care voi expune metodele de care aceştea se servesc pentru a rezolva cele patru chestiuni despre care este vorba. Apoi, în alte capitole, îţi voi expune propoziţiile filosofilor şi metodele lor de argumentare în raport cu aceste chestiuni. În cele din urmă, îţi voi expune metoda pe care o urmez eu însumi, aşa cum am anunţat, în privinţa acestor patru chestiuni.

Note:

[1] Motecallemin (ar.) – teologi (musulmani sau creştini). Acest capitol conţine refutarea anumitor teze din islam şi creştinism de pe poziţiile metafizicii iudaice.