Humanae Vitae, scrisoarea enciclică a Papei Paul VI asupra căsătoriilor şi a regularizării naşterilor

Enciclica tratează noile probleme suscitate de evoluţia societăţii, în raport cu transmiterea vieţii umane.

I. Noile aspecte ale problemei şi competenţa magisteriului

Schimbări:
- teama de creşterea prea rapidă şi disproporţionată în raport cu resursele a populaţiei mondiale – de unde tentaţia autorităţilor de a opune acestui pericol măsuri radicale;
- exigenţele crescute din domeniul economic şi al educaţiei tinerilor;
- modul de a considera locul femeii în societate;
- valoarea atribuită dragostei conjugale în căsătorie;
- modul de a aprecia semnificaţia actelor conjugale în raport cu această dragoste
- în cele din urmă, dar mai ales, omul a făcut mari progrese în ceea ce priveşte organizarea raţională a naturii, astfel încât încearcă să extindă această organizare raţională şi asupra fiinţei proprii.

Se poate pune întrebare dacă nu a venit momentul ca omul, cu o responsabilitate crescută, să fie cel care reglementează transmiterea vieţii. Pentru a răspunde, magisteriul reflectează pornind de la doctrina căsătoriei.

Răspunsul se va face pornind de la lărgirea comisiei de studiu constituită de Papa Ioan XXIII în martie 1963.

II. Principii doctrinare
O viziune globală asupra omului

Problema natalităţii, ca orice problemă care priveşte omul, trebuie judecată deasupra oricărei perspective parţiale (biologice, psihologice, demografice sau sociologice), în lumina unei viziuni globale, care priveşte omul atât din punctul de vedere al vocaţiei sale naturale şi terestre, cât şi supranaturale.

Având în vedere că partizanii controlului artificial al naşterilor fac apel la conceptele de dragoste conjugală şi de paternitate responsabilă, se cuvin amintite adevăratele semnificaţii ale acestora.

Dragostea conjugală

Dumnezeu este Dragoste, şi Tatăl a tot ceea ce se află în cer şi pe pământ. Astfel, ipostaza divină constituie modelul atât a dragostei conjugale cât şi a paternităţii responsabile. Pentru creştin, sacramentul matrimonial are ca model uniunea dintre Hristos şi Biserică.

Caracteristicile dragostei conjugale

Dragostea conjugală trebuie să fie sensibilă şi spirituală, nu un simplu instinct sau sentiment. Este un act de voinţă liberă, destinat să se menţină şi să crească prin bucuriile şi durerile vieţii. Soţii devin o singură inimă şi un singur suflet, destinaţi fiind să ajungă împreună la perfecţiunea umană. Este dragoste fidelă şi exclusivă până la moarte. Dragoste fecundă, destinată să aducă noi vieţi. Copiii sunt cel mai important dar al căsătoriei.

Paternitatea responsabilă

Raţiunea şi voinţa trebuie să domine instinctul şi pasiunile.

Paternitatea responsabilă se exercită atât atunci când se ia decizia generoasă de a mări o familie numeroasă, dar şi atunci când se hotărăşte, din motive grave, evitarea unei noi sarcini. În ambele cazuri exerciţiul paternităţii responsabile presupune supunerea faţă de morala divină. Consorţii trebuie deci să-şi cunoască şi să-şi respecte datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate, într-o justă ierarhie de valori.

Se exclude aşadar, în sarcina transmiterii vieţii, ideea de dirijare a vieţii după bunul plac, ca şi cum viaţa onestă ar putea fi gestionată în deplină autonomie.

Respectarea naturii şi a finalităţilor actului matrimonial

Instituţia în care soţii transmitviaţa omenească este onestă şi demnă, chiar şi atunci când, din motive care scapă voinţei, se dovedeşte infecundă. Orice act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii.

Două aspecte indisociabile: uniune şi procreaţie

Salvând ambele aspecte esenţiale, cel unitiv şi cel procreativ, actul conjugal îşi păstrează sensul deplin de dragoste adevărată.

Fidelitate faţă de planul divin

Folosirea căsătoriei în dezacord cu disponibilitatea transmiterii vieţii reprezintă o atingere adusă naturii intime a bărbatului şi a femeii, precum şi naturii intime a uniunii lor.

Aşa cum omul nu are asupra corpului său o stăpânire ilimitată, tot aşa nu are nici asupra facultăţii reproducătoare.

Mijloace ilicite de regularizare a naşterilor

Este absolut ilicită întreruperea procesului de generare deja angajat, şi îndeosebi avortul, fie el din raţiuni terapeutice. Este exclusă şi sterilizarea directă, fie ea şi temporară, atât la bărbat cât şi la femeie.

Caracterul licit al metodelor terapeutice

Biserica găseşte legitime mijloacele terapeutice care sunt necesare pentru îngrijirea organismului, chiar dacă din ele va decurge împiedicarea procreaţiei, pentru că această împiedicare nu este voită, ci un simplu efect.

Caracterul licit al recurgerilor la perioadele infecunde

Utilizarea ritmurilor naturale, cu recurgerea la perioadele infecunde, este legitimă.

“Biserica este coerentă cu ea însăşi, atât atunci când consideră licit recursul la perioadele infecunde, cât şi atunci când condamnă ca ilicită utilizarea metodelor direct contrarii fecundării, chiar inspirate de raţiuni care pot părea oneste şi grave. De fapt, cele două cazuri diferă complet unul de celălalt: în primul caz consorţii folosesc legitim o dispoziţie naturală, în celălalt caz ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale.”

Grave consecinţe ale metodelor de regularizare artificială a natalităţii

Regularizarea artificială a natalităţii deschide calea degradării generale a moralităţii. Nu trebuie multă experienţă în cunoaşterea slăbiciunii umane pentru a şti că oamenii trebuie să fie încurajaţi pentru a fi fideli moralei şi nu să li se ofere un mijloc facil pentru eludarea ei.

Se poate întâmpla ca bărbatul, obişnuindu-se cu practicile anticoncepţionale, să piardă respectul pentru femeie.

Autorităţile publice nepăsătoare faţă de morală primesc în mâini un instrument foarte periculos. Cine ar putea reproşa ceva mai târziu unui guvern care va aplica la scară naţională ceea ce soţul şi soţia consideră că este bun pentru familia lor? În felul acesta, voind să evite dificultăţile individuale, familiale sau sociale întâlnite în observanţa legii divine, ar ajunge să lase la îndemâna autorităţilor publice sectorul cel mai personal al intimităţii conjugale.

În privinţa controlului naşterilor trebuie să se aplice “principiul totalităţii” în raport cu respectarea funcţiilor corporale, aşa cum a fost el expus de către Papa Pius XII.

Biserica – garant al valorilor umane autentice

Biserica nu este autoarea legii evanghelice, ci păstrătoarea ei, şi nu va putea niciodată să considere că este bun ceva ce este rău pentru om.

III. Directive pastorale

Biserica “Mater şi Magistra”

“Biserica, într-adevăr, nu poate avea, în raport cu oamenii, o conduită diferită de cea a Mântuitorului: le cunoaşte slăbiciunea, are compasiune pentru mulţime, îi primeşte pe păcătoşi; dar nu poate renunţa la învăţătura legii care este în realitate cea a unei vieţi omeneşti restituită adevărului originar şi aflată sub conducerea spiritului lui Dumnezeu.”

Posibilitatea respectării legii divine

Doctrina Bisericii asupra regularizării natalităţii va părea multora dificilă, ca să nu zicem imposibil de pus în practică. Ea cere aplicaţie şi efort, precum şi ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu se poate nega în aceste eforturi o latură de înnobilare a omului şi binefăcătoare comunităţii umane.

Stăpânirea de sine

Practica dreaptă şi onestă a regularizării natalităţii cere soţilor o perfectă stăpânire de sine. Se impune fără îndoială o asceză. Însă această disciplină, departe de a dăuna dragostei conjugale, îi conferă o mai înaltă valoare umană.

Crearea unui ambient favorabil castităţii

“Tot ceea ce, în mijloacele moderne de comunicare socială, duce la excitarea simţurilor, la dereglarea moravurilor, precum şi orice formă de pornografie sau de spectacol licenţios, trebuie să provoace reacţia sinceră şi unanimă a tuturor persoanelor care au grijă de progresul civilizaţiei şi de apărarea bunurilor supreme ale spiritului uman. Şi degeaba ar încerca cineva să justifice aceste depravări pornind de la pretinse exigenţe artistice sau ştiinţifice, sau să se justifice pornind de la libertatea lăsată în acest domeniu de către autorităţile publice.”

Apel la puterile publice

Guvernanţilor, Biserica le transmite să nu permită degenerarea morală a popoarelor, şi să nu lase să se introducă în familie practici contrare legii naturale şi legii divine.

Oamenilor de ştiinţă

Sunt încurajaţi oamenii de ştiinţă care pot aduce o mare contribuţie instituţiei căsătoriei şi păcii conştiinţelor, încercând să clarifice în studiile lor diversele condiţii care favorizează o onestă regularizare a procreaţiei umane.

Soţilor creştini

Soţii creştini sunt uniţi prin sacramentul matrimoniului. Pentru ei, ca pentru oricine, este “strâmtă poarta şi îngustă calea care conduce la viaţă”.

Apostolat între cămine

Soţii trebuie să spună altor soţi cele bune.

Medicilor şi personalului sanitar

Biserica are întreaga stimă pentru medicii şi personalul sanitar care, în exerciţiul profesiei, pune mai presus exigenţele vocaţiei lor creştine.

Preoţilor

Aceştia trebuie să transmită doctrina evanghelică, fără a diminua în vreun fel învăţăturile christice.