Inazo Nitobe, Bushido, spiritul Japoniei (o prezentare a gândirii japoneze), (note de lectura)

Traducere Maria-Eugenia Bica. Casa de editură Paradigma, Cluj-Napoca, 2007

Prefaţă la prima ediţie (1905).

Fără înţelegerea feudalismului şi sistemului Bushido, ideile morale ale Japoniei de azi sunt un caz închis.

Cartea de faţă reprezintă ceea ce autorul a aflat în cursul conversaţiilor din familia sa, ceea ce i s-a spus în zilele tinereţii sale, când feudalismul mai era încă în viaţă.

“Căci nu învăţăturile propriu-zise, ci metodele ecleziastice şi formele care ascund înţelepciunea şi doctrinele lui Hristos sunt cele pentru care am prea puţină simpatie. Eu cred în religia pe care El ne-a învăţat s-o urmăm şi pe care ne-a dăruit-o în Noul Testament, precum şi în Legea scrisă din inimă. Mai mult, cred că Dumnezeu a făcut un Testament, care ar putea fi numit “vechi”, cu fiecare popor, arian sau evreu, creştin sau păgân.” (p. 8)

Introducere (de William Elliot Grippis)

Bushido – cod viu de idealuri şi maniere.

Autorul cărţii a trăit moartea feudalismului japonez.

Cel ce vrea să înţeleagă Japonia actuală trebuie să ştie ceva despre rădăcinile ei în solul trecutului.

“Această cărticică despre Bushido este mai mult decât un mesaj preţios către naţiuni. Ea este o contribuţie notabilă în soluţionarea celor mai mari probleme ale acestor vremuri – reconcilierea şi unitatea Orientului şi Occidentului.” (p. 12)

Oferind un eficient termen de mijloc între înţelepciunea şi comunismul Asiei şi energia şi individualismul Europei şi al Americii, Japonia lucrează deja cu o putere irezistibilă.

Capitolul I. Bushido ca sistem etic

Emblema cavalerismului japonez este inflorescenţa de cireş. Lumina cavalerismului, vlăstar al feudalismului, încă luminează Calea Morală, supravieţuind instituţiei sale natale.

Opinia eruditului George Miller, care a afirmat că spiritul cavaleresc n-a existat niciodată, nici la naţiunile antichităţii şi nici la orientalii moderni, este o tristă dezinformare.

“Ceea ce îmi propun eu este să relatez în primul rând despre originea şi izvoarele cavalerismului nostru; în al doilea rând să informez despre caracterul şi învăţătura sa; în al treilea rând, despre influenţa lui asupra maselor; şi, în al patrulea rând, despre continuitatea şi persistenţa influenţei lui.” (p. 18)

Bu-shi-do înseamnă, literal, Căile-militare-ale Cavalerului, deci Preceptele Cavalerismului, obligaţia nobilă a războinicului.

Nu este un cod scris, ci, în cel mai bun caz, constă în câteva maxime transmise pe cale orală sau provenind din scrierile vreunui binecunoscut războinic sau învăţat. E un cod nerostit şi nescris, una din expresiile tablelor inimii vii.

“Poate că el ocupă în istoria eticii aceeaşi poziţie pe care o are Constituţia engleză în istoria politică, şi, totuşi, nu a avut şi nu are nimic comun cu Magna Charta sau actul Habeas Corpus.” (p. 19)

Începuturile Bushido sunt imposibil de localizat. Originea lui temporală poate fi identificată cu feudalismul.

Japonezul “samurai” este totuna cu englezescul “knight”. În vorbirea curentă se mai folosea cuvântul sino-japonez Buké sau Bu-shi. Codul lor avea ca obiect corectitudinea în luptă.

Lamartine: “Religia, războiul şi gloria erau cele trei vieţi ale adevăratului cavaler creştin.”

Capitolul II. Sursele Bushido

Începutul ar putea fi buddhismul. Acesta a furnizat simţul încrederii calme în Destin, supunerea tăcută, atitudinea stoică în faţa pericolului sau catastrofelor, dispreţul faţă de viaţă şi prietenia cu moartea. Forma de manifestare a buddhismului în Japonia este cunoscută sub numele de “zen”. Metoda zen este contemplarea, iar scopul său este de a te convinge de un principiu care fundamentează toate lucrurile, chiar şi Absolutul, şi de a te armoniza cu acest Absolut.

Şintoismul a adus loialitatea faţă de suveran, respectul pentru tradiţie şi documentele străbune, supunerea filială.

În templele şhinto nu există obiecte de cult. Doar o oglindă. Cel care stă în faţa altarului spre a se închina, îşi vede imaginea în oglindă. Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Concepţia japoneză a religie seamănă cu cea romană: ea priveşte nu atât conştiinţa morală a individului, cât cea naţională.

Pentru japonezi, Împăratul este reprezentantul întrupat al Cerului pe pământ, unind în persoana sa puterea şi mila.

Doctrinele şintoismului acoperă cele două caracteristici dominante ale vieţii emoţionale ale japonezilor: Patriotismul şi Devotamentul. Astfel, şintoismul a impregnat Bushido cu ideea de loialitate faţă de suveran şi cu cea de dragoste de ţară. Cele două impulsuri nu trebuie în nici un caz să fie considerate nişte dogme.

Izvorul doctrinelor etice este în învăţăturile lui Confucius şi ale lui Mencius.

Circula un proverb care ridiculiza pe cel care avea doar cunoştinţe intelectuale despre Confucius, ca fiind un om foarte studios, dar ignorant în fond în ceea ce priveşte opera acestuia. Un samurai tipic îl numeşte pe savantul literar, un “îmbătat de cărţi”.

Bushido este o cale, nu un scop în sine. Un mijloc de a ajunge la înţelepciune.

Filosoful chinez Wan Yang Ming: “A şti şi a făptui sunt acelaşi lucru.”

“Astfel, oricare le-ar fi sursa, principiile de bază pe care şi le-a însuşit Bushido au fost puţine şi simple. Dar, aşa puţine şi simple, ele au fost suficiente pentru a oferi o conduită sigură în viaţă, chiar şi în zilele cele mai nesigure ale celei mai zbuciumate perioade din istoria noastră naţională. Firea întreagă şi nesofisticată a strămoşilor noştri războinici a dat o hrană sufletească bogată dintr-un vraf de învăţături cu totul obişnuite şi neunitare, spicuite cum erau, de pe drumurile şi cărările întortocheate ale gândirii antice şi, stimulate de cerinţele epocii, au format din aceste spicuieli un tip de umanitate nou şi unic.” (p. 27)

Capitolul III. Onestitatea şi dreptatea

Cel mai convingător precept în codul samuraiului. Nimic nu detestă el mai mult decât lucrurile ascunse şi preocupările oneroase.

Un luptător bushi defineşte conceptul de onestitate astfel: “Onestitatea este puterea de a decide asupra unei conduite în acord cu raţiunea, fără ezitare, să mori când e drept să mori şi să loveşti când e drept să loveşti.”

Un alt luptător: “Onestitatea este osul care dă fermitate şi ţinută. Căci aşa cum fără oase capul n-ar putea sta pe vârful spinării, nici mâinile nu s-ar putea mişca şi nici picioarele n-ar merge, tot astfel, fără onestitate nici talentul şi nici studiul n-ar putea face dintr-o fiinţă umană un samurai. Având-o, lipsa realizărilor nu înseamnă nimic.”

Mencius numeşte bunăvoinţa mintea omului, iar onestitatea, cărarea sa: “Cât de lamentabil este să neglijezi cărarea şi să nu o urmezi, să-ţi pierzi mintea şi să nu ştii să o găseşti iar! Când se pierd orătăniile şi câinii oamenilor, aceştia ştiu să le caute, dar când îşi pierd minţile nu ştiu să le mai găsească.”

Epitetul “Gishi” (om corect, de onoare) a fost şi în epocile cele mai decăzute superior oricărui nume acare ar însemna măiestrie în studiu sau în arte.

Onestitatea este sora geamănă a Valorii, o altă virtute marţială.

Giri înseamnă Raţiunea cea dreaptă, datoria. Dacă la baza acţiunilor nu există dragoste, trebuie să se apeleze la intelectul omului şi trebuie să i se descopere pe calea raţională necesitatea de a acţiona cum se cuvine. Aceasta este Giri.

Capitolul IV. Curajul, spiritul celor îndrăzneţi şi luptători

Confucius: “A percepe ceea ce este corect şi a nu face acest lucru, este lipsa curajului.”

Shakespeare: “Să te avânţi în toiul bătăliei şi să fii măcelărit este destul de uşor şi chiar şi bietul mojic poate acest lucru, dar curajul adevărat este dacă trăieşti atunci când e drept să trăieşti şi dacă mori când este drept să mori.”

După Platon, curajul este “cunoaşterea lucrurilor de care omul ar trebui să se teamă şi a celor de care n-ar trebui să se teamă.”

Pentru un samurai, când îi e stomacul gol, să-i fie foame este o ruşine.

“Părinţii, de o severitate înrudită cu cruzimea, le fixau copiilor sarcini care cereau tot ce se putea numi cutezanţă. “Unii îşi aruncă puii spre prăpastie”, spuneau ei. Fiii samurailor erau lăsaţi să se prăvălească spre văile vitregiilor de tot felul şi pinteniţi să îndeplinească misiuni de Sisif. Privarea ocazională de hrană sau expunerea lor la frig erau considerate un test foarte eficace pentru ca ei să se deprindă a răbda. Copiii de vârste fragede erau trimişi între străini să aducă mesaje, erau treziţi înainte de răsărit, şi înainte să-şi ia micul dejun trebuiau să-şi facă exerciţiile de citire, mergând desculţi la profesorul lor, în gerul iernii, frecvent – o dată sau de două ori pe lună, ca la un festival al zeului învăţăturii – ei se adunau în mici grupuri şi îşi petreceau iarna fără să doarmă, citind tare fiecare pe rând. Pelerinaje spre tot felul de locuri stranii – spre terenuri de execuţie, spre cimitire, spre case care aveau faima că sunt bântuite – erau activităţile preferate ale tinerilo. În zilele acelea când era publică executarea prin decapitare, băieţii încă micuţi nu erau doar trimişi să participe la scenele acelea de groază, ci erau puşi să viziteze singuri locul respectiv în puterea nopţii şi să lase pe capul fără de trunchi un semn al vizitei lor.” (p. 34-35)

Aspectul spiritual al valorii este evidenţiat de liniştea şi calmul minţii. Seninătatea este curajul în stare de repaus.

“Un viteaz adevărat este întotdeauna senin, niciodată nu e luat prin surprindere, nimic nu-i tulbură stăpânirea de sine. În toiul bătăliei el rămâne rece, în timpul catastrofelor el îşi păstrează mintea clară. Cutremurele nu îl zguduie, el râde în faţa furtunilor.” (p. 35)

Nietzsche: “Trebuie să fiţi mândri de duşmanul vostru, căci succesul duşmanului este şi succesul vostru!”

Capitolul V. Bunăvoinţa

Numită fie mărinimie, fie afecţiune pentru alţii, fie simpatie, fie milă – bunăvoinţa este una dintre cele mai înalte atribute ale sufletului uman. Atât Confucius, cât şi Mencius, repetă că cea mai înaltă calitate a unui conducător de oameni trebuie să fie bunăvoinţa.

Confucius: “Dacă ar fi doar un singur prinţ care să cultive virtutea, oamenii s-ar înghesui în jurul său, şi cu oamenii, vor veni la el pământuri, pământurile îi vor aduce bogăţie, iar bogăţia îi va da beneficiul folosirii corecte.”

Confucius: “Niciodată nu s-a întâmplat ca un suveran care îndrăgea bunăvoinţa să nu aibă un popor care iubeşte dreptatea.”

Condiţia indispensabilă de a fi lider: “Bunăvoinţa este Omul”.

Nu trebuie ca sistemul feudal să fie identificat în întregime cu despotismul.

Frederick cel Mare a scris: “Regii sunt primii slujitori ai Statului.” Printr-o ciudată coincidenţă, în pădurile Japoniei de nord-vest, Yozan de Yonézawa făcea aceeaşi declaraţie.

Confucius: “Când prinţul iubeşte ceea ce oamenii iubesc şi urăşte ceea ce oamenii urăsc, atunci el este ceea ce se numeşte părinte al oamenilor.”

Masamuné: “Certitudinea dusă la exces se preface în rigiditate, bunăvoinţa manifestată fără nici o măsură decade în slăbiciune.”

“Cei mai curajoşi sunt cei mai tandri, iar cei iubitori sunt mai îndrăzneţi.” Mila unui luptător este diferită de mila vreunei alte fiinţe, pentru că este mila acolo unde mila nu e un impuls orb, unde ea recunoaşte pe deplin dreptatea, unde mila nu rămâne doar o anume stare de spirit, unde ea este sprijinită pe puterea de a salva sau de a ucide.

Mencius: “Bunăvoinţa aduce sub stăpânirea ei orice îi scapă puterii sale, aşa cum apa supune focul: doar aceia se îndoiesc de puterea apei de a înăbuşi flăcările, care încearcă să stingă, cu o ulcea, un întreg vagon de vreascuri arzânde.”

E surprinzător cât de mult seamănă codul onoarei cavalereşti al unei ţări cu cele ale altora.

Bunăvoinţa faţă de cei slabi, faţă de năpăstuiţi sau faţă de cei înfrânţi a fost mereu preaslăvită şi considerată drept potrivită pentru un samurai.

“Nu se cuvine unui crescător de păsări să omoare pe acea zburătoare care îşi află refugiul la pieptul său.”

“Ceea ce a făcut creştinismul în Europa, prin trezirea compasiunii din timpul ororilor războaielor, în Japonia au făcut muzica şi literatura. Cultivarea sentimentelor blânde dă naştere unui respect delicat pentru suferinţele altora. Modestia şi complezenţa, impulsionate de respectul pentru sentimentele altora, sunt izvorul politeţii.” (p. 46)

Capitolul VI. Politeţea

Curtoazia manierelor este o trăsătură japoneză marcantă. Ea este dinamizată de teama de a răni bunul gust, şi implică respectul cuvenit faţă de lucrurile care nu sunt la locul lor. În forma ei cea mai înaltă, nu este departe de dragoste.

Politeţea trebuie corelată cu celelalte virtuţi. Ce virtute poate rezista singură?

“Am auzit remarci peiorative, făcute de europeni, la adresa complicatei noastre discipline a politeţii. Ea este criticată pentru că absoarbe prea mult din gândirea noastră, chiar într-atât încât îndeplinirea ei strictă devine absurdă. Sunt de acord că pot exista subtilităţi inutile în normele de etichetă ceremonioasă, dar nu îmi este prea clar dacă acestea nu sunt la fel de absurde ca respectarea strictă a modei mereu schimbătoare din Vest.” (p. 48)

Ogasavara: “Scopul oricărei norme de etichetă este să îţi cultivi mintea, în aşa fel încât, chiar şi atunci când stai liniştit undeva, nici cel mai grosolan bandit să nu îndrăznească să-ţi atace persoana.” Cu alte cuvinte, printr-un exerciţiu constant, prin însuşirea corectă a manierelor, se pot aduce toate părţile şi funcţiile corpului într-o perfectă ordine şi într-o armonie deplină cu sinele dar şi cu mediul înconjurător, încât să se facă exprimată deplina putere a spiritului asupra materiei.

Dacă eleganţa este o ceremonie a forţei, atunci practicarea constantă a comportării elegante trebuie să aducă cu sine o rezervă şi un depozit de forţă. Manierele rafinate sunt depozit de forţă.

Cho-no-yu - ceremonia ceaiului. Se spune că ceremonia a fost inventată de un eremit religios, pe vremea când războaiele şi veştile despre războaie nu mai conteneau. Este mai mult decât o ceremonie, este poezie, artă rafinată, disciplină pură.

Kakémono – pergamente agăţate, tablouri sau ideograme, folosite în scopuri decorative.

Politeţea este o achiziţie importantă dacă nu face altceva decât să insufle manierelor eleganţă şi supleţe, dar rostul ei nu se opreşte aici.

Atunci când face un dar, japonezul, spre deosebire de american, îl ponegreşte. Raţiunea din spatele acestei atitudini deconcertante se poate exprima astfel: “Eşti o persoană drăguţă şi nici un dar nu este destul de bun pentru tine. Nu vei accepta nimic din ceea ce eu îţi aşez la picioare decât ca semn al preţuirii mele, aşa că, acceptă acest cadou, nu pentru valoarea lui în sine, ci ca simbol. Ar fi o insultă pentru ceea ce însemni, să numesc cel mai bun dar un cadou destul de bun pentru tine.” (p. 52)

Capitolul VII. Corectitudine şi sinceritate

Fără adevăr şi sinceritate, politeţea este farsă şi spectacol.

Masamuné: “Buna cuviinţă dusă dincolo de limitele permise devine o minciună.”

Confucius: “Sinceritatea este sfârşitul şi începutul tuturor lucrurilor, fără sinceritate n-ar fi nimic.” El stăruie apoi asupra naturii ei nesfârşite şi îndelung răbdătoare, asupra puterii ei de a produce schimbări fără a se folosi de mişcare şi de a-şi atinge scopul fără efort, prin simpla sa prezenţă.

Minciuna sau echivocul erau socotite la fel de mişeleşti. Bushi no ichi-gon (cuvântul unui samurai) era suficient pentru a garanta adevărul unei afirmaţii. Înţelegerile se făceau oral, se considera că a le transpune în scris este sub demnitatea părţilor. Samuraii nu se jurau, considerând că jurământul dăunează onoarei lor. Atunci când jurămintele aveau loc, n-au decăzut niciodată sub formă de interjecţii ireverenţioase. Exista practica pecetluirii cu sânge.

A sacrifica adevărul de dragul politeţii este o “formă goală” (kyo-rei) şi o “înşelare prin cuvinte dulci”.

Pata cea mai neagră a reputaţiei japonezilor este o moralitate decăzută în afaceri. Dintre toate ocupaţiile importante ale vieţii, nici una n-a fost mai departe de profesiunea armelor ca cea a comerţului. În ordinea vocaţiilor, negustorul era plasat cel mai jos (ordinea era: cavaler, cultivator al pământului, artizan, negustor). Samuraiul putea creşte animale, dar tejgheaua era dispreţuită. Separarea puterii de averi a păstrat distribuirea acestora din urmă aproape echilibrată. Stigmatizarea comerţului în Japonia feudală a adus cu sine un soi de oameni cărora nu le pasă de reputaţia socială.

Atunci când porturile deschise ale Japoniei şi-au recăpătat posibilitatea de a face negoţ cu străinătatea, s-a abolit şi feudalismul. Încercarea de a aplica etica Bushido la metodele şi căile comerciale a falimentat averile celor mai mulţi dintre samuraii antrenaţi în acest experiment.

Capitolul VIII. Onoarea

Noţiunea de onoare era exprimată în termeni ca “na” (nume), “men-moku” (înfăţişare), “guai-bun” (auz exterior). Un bun nume – reputaţia cuiva – este “partea nemuritoare a sinelui ce rămâne fiinţei animalice”.

Simţul ruşinii era unul dintre cele mai timpurii sentimente cultivate în educaţia tinerilor.

Balzac spune că atunci când se pierde solidaritatea familiilor, societatea va pierde forţa fundamentală numită onoare.

Prima si cea mai mare pedeapsă dată omenirii după gustării “fructului oprit” a fost trezirea simţului ruşinii.

“Dezonoarea este ca o cicatrice pe un copac, pe care timpul, în loc să o îndepărteze, dimpotrivă, o măreşte.”

“A îndura ceea ce crezi că nu poţi îndura, asta înseamnă să înduri.”

Mencius: “Pentru mine ce înseamnă că te dai de gol şi mă insulţi? Tu nu îmi poţi murdări sufletul cu neruşinarea ta.”

Ogawa: “Când alţii vorbesc tot felul de nedreptăţi împotriva ta, nu întoarce răul cu rău, ci, mai degrabă te gândeşte că tu nu eşti mai presus în îndeplinirea datoriilor ce ţi se cuvin.”

Kumazawa: “Când alţii te învinuiesc, tu nu-i învinui, când ceilalţi îşi arată mânia împotrivă-ţi, tu nu le-o înapoia, bucuria va veni doar când pasiunea şi dorinţa vor pleca.”

Saijo: “Ruşinea este să stai cu ruşinea, Calea este calea spre cer şi pământ, rostul omului este să o urmeze – de aceea, fă scop vieţii tale venerarea lui Dumnezeu! Iar Dumnezeu mă iubeşte pe mine şi-i iubeşte şi pe alţii cu dragoste egală; de aceea, cu dragostea cu care te iubeşti pe tine însuţi, iubeşte-i pe ceilalţi! Nu-ţi fă tovarăş din om, ci din Dumnezeu! şi, luând pe Dumnezeu drept tovarăşul tău, fă tot ce-ţi stă în putinţă! Nu-i condamna niciodată pe ceilalţi, ci veghează să nu te abaţi tu însuţi de la propria ta ţintă.”

Faima, şi nu averea sau ştiinţa, era ceea ce trebuiau să dobândească tinerii samurai. Datoria de a fi loial era cheia de boltă a virtuţilor feudale.

Capitolul IX. Datoria loialităţii

Omagiul şi fidelitatea faţă de superior capătă în codul onoarei cavalereşti importanţa ei maximă. Loialitatea, fructul preferat al cavalerismului, dăinuie cel mai mult la poporul unde feudalismul a durat cel mai mult.

“În mod similar, loialitatea, aşa cum o înţelegem noi, îşi găseşte puţini admiratori prin alte părţi, şi nu pentru că ar fi greşită concepţia noastră, ci, aşa cum mă tem eu, pentru că ea este uitată şi, de asemenea, pentru că noi o ducem spre o valoare pe care nici o altă ţară nu a atins-o.” (p. 68)

În materie de loialitate, dând exemplul copilului care moare în locul fiului seniorului căzut victimă geloziei contemporanilor, el aseamănă istorioara cu cea a lui Abraham, cel decis să-l sacrifice pe fiul Isaac.

Bushido consideră că interesul familiei este neştirbit, unul şi inseparabil, neputând fi tulburat de interesele individuale ale membrilor ei.

Ko – supunere filială. Bushido consideră că, între loialitatea faţă de suveran şi supunerea filială, prima trebuie să fie mai mare.

Socrate, enunţând principiul fidelităţii faţă de Stat: “Deoarece ai fost adus pe lume, hrănit şi educat în sistemul nostru, ai îndrăzni vreodată să spui că nu eşti copilul şi servitorul nostru?” Acesta este un principiu Bushido.

Capitolul X. Educaţia şi instrucţia unui samurai

Primul obiectiv în pedagogia cavalerească era formarea caracterului.

Tripodul care susţinea structura Bushido era constituit din Chi (înţelepciune), Jin (bunăvoinţă) şi Yu (curaj).

Samuraiul credea că “nu crezul salvează omu, ci omul împlineşte crezul.”

Programul de studiu consta în: lupta cu spada, tragerea cu arcul, jiujutsu sau yawara, călăria, mânuirea suliţei, arta războiului, caligrafie, etică, literatură şi istorie. Caligrafia avea un rol foarte important, întâi pentru că logogramele japoneze, aparţinând imagisticii, posedă o valoare artistică, apoi pentru că se considera că caligrafia este un semn al caracterului personal. Jiujutsu este o aplicare a cunoştinţelor anatomice cu scop de atac şi apărare. Nu se baza pe forţa muşchilor şi nu folosea arme. Scopul nu era de a ucide, ci de a reduce pe cineva la incapacitatea lui de acţiune pentru moment.

Matematica lipsa din educaţia samuraiului, întâi pentru că războiul feudal nu era purtat cu precizie ştiinţifică, iar apoi instrucţia samuraiului era nefavorabilă noţiunilor numerice.

Există o “simpatie” între samurai şi Don Quijote de La Mancha.

Există o expresie folosită în Japonia pentru a descrie decadenţa unei epoci: “Civilii iubesc banii iar soldaţii se tem de moarte.”

Copiii samurai erau educaţi în total dispreţ faţă de spiritul economic. Faptul că se ignora valoarea diferitelor monede era considerat semn de bună creştere.

Chibzuiala este regăsită de Bushido, dar nu din motive economice, ci în virtutea exerciţiului abstinenţei. Se considera că luxul este cea mai mare ameninţare a omenirii.

Cei ale căror minţi erau umplute de multe informaţii nu găseau mari admiratori.

Confucius: “Învăţarea fără gândire este muncă fără rost, gândirea fără învăţare este periculoasă.”

“Tatăl tău şi mama ta sunt ca cerul şi pământul. Învăţătorul tău şi domnul tău sunt ca soarele şi luna.”

“Actualul sistem de plată, al oricărui serviciu, nu era la modă printre susţinătorii Bushido. Acesta emana credinţa într-un serviciu pe care îl faci cuiva fără bani sau fără preţ. Serviciul spiritual, fie al unui preot sau profesor, nu era răsplătit în aur şi argint, şi nu pentru că nu ar fi fost preţuit, ci pentru că era inestimabil. În acest mod, instinctul pentru onoare, ne-artimetic, al sistemului Bushido, dădea o lecţie mai realistă decât economia politică modernă, căci salariile şi lefurile pot fi plătite doar pentru servicii ale căror rezultate sunt precise, tangibile şi măsurabile, pe când, cel mai bun serviciu făcut în educaţie, adică în dezvoltarea sufletului (şi aceasta include serviciile unui pastor), nu este precis, tangibil sau măsurabil. Fiind măsurabil, banii, adică măsura aparentă a valorii, au un folos neadecvat. Înainte, era obiceiul ca elevii să aducă profesorilor lor bani sau bunuri, în diferitele ocazii ale anului, însă acestea nu erau plăţi, ci ofrande, care, într-adevăr, erau binevenite celor care le primeau, întrucât ei erau, de regulă, oameni de stare socială austeră, care se mândreau cu sărăcia lor cinstită, prea demni ca să lucreze cu mâinile, şi prea mândri ca să cerşească. Ei erau personificări solemne ale spiritelor înalte, fără teamă de sărăcie sau catastrofe. Ei erau întruparea a ceea ce se considera un capăt al tuturor învăţăturilor şi astfel, erau un exemplu viu al disciplinei disciplinelor, stăpânirea de sine, credinţă universală pentru samurai.

Capitolul XI. Stăpânirea de sine

Disciplină a curajului care insuflă răbdare fără cârteală, învăţătură a politeţii care ne pretinde să nu stricăm plăcerea sau seninătatea altuia prin exprimarea propriei noastre supărări sau dureri.

Se considera nepotrivit ca un samurai să îşi trădeze emoţiile prin expresia feţei.

“Bărbaţii americani îşi sărută nevestele în public şi în viaţa privată le bat, bărbaţii japonezi şi le bat în public şi le sărută în viaţa particulară.”

Calmul comportamentului, pacea minţii, nu trebuie tulburate de nici o patimă.

Zicală populară: “Este doar o poamă acela care, dacă-şi deschide gura, îşi arată tot ce îi cuprinde inima.”

Japonezii recurg la veselie ori de câte ori slăbiciunile firii omeneşti sunt supuse unor grele încercări. Râsul reprezintă o încercare de contracarare a durerii sau a furiei.

“Sper că am arătat, într-o oarecare măsură, acea lucrare tainică a minţilor noastre, care adesea se prezintă sub înfăţişarea durităţii sau a unui amestec isteric de râs şi deprimare, şi a cărei sănătate este uneori pusă sub semnul întrebării.” (p. 84)

Capitolul XII. Instituţiile sinuciderii şi redresării morale

Hara-kiri – instituţia sinuciderii.

Kataki-uchi – instituţia redresării morale.

Seppuku sau Kappuku – jertfa de sine prin eviscerare.

Shakespeare îi atribuie lui Brutus: “Spiritul tău [al lui Caesar] pătrunde de dincolo şi ne întoarce săbiile în propriile măruntaie.”

“În mintea noastră, acest fel de moarte este asociat cu exemple ale celor mai nobile fapte şi al celui mai impresionant patos, astfel că nimic respingător, mai mult sau mai puţin ridicol, nu ne strică sau nu ne tulbură concepţia despre ea. Atât de minunată este puterea transformatoare a virtuţii, a măreţiei, a tandreţii, încât cea mai infamă formă a morţii se ridică la sumbil şi devine un simbol al unei vieţi noi, iar de nu, semnul pe care Constantin l-a susţinut, nu va cuceri lumea!” (p. 87-88)

Alegerea acestei forme a morţii s-a bazat pe vechea credinţă în faptul că aici s-ar afla locul sufletului şi al iubirii. Atunci când Moise a scris despre Iosif că “intestinele îl dureau de dorul după fratele său”, sau când David se ruga Domnului să nu-i uite măruntaiele, cu toţii subscriau credinţei dominante la japonezi, că în abdomen este racla sufletului.

Silogismul seppuku: “Voi deschide locul sufletului meu şi îţi voi arăta cum îi merge cu tine. Şi să vezi cu ochii tăi dacă e plin de gunoaie sau dacă e curat.”

Onoarea fiind valorizată, moartea apărea singura descleştare din infam.

Pentru un samurai ambiţios, despărţirea firească de viaţă părea mai curând o chestiune inofensivă.

Seppuku nu a fost doar sinucidere, era o instituţie legală şi ceremonioasă, un proces prin care războinicii putea să-şi ispăşească păcatele, să-şi ceară iertare pentru greşeli, să scape de dezonoare, să-şi recapete prietenii sau să-şi dovedească sinceritatea. Cerând cel mai rece calm al firii şi cea mai adâncă linişte a conduitei, era potrivită cavalerilor bushi.

Pentru un samurai adevărat, a grăbi moartea sau a o căuta, echivala cu libertatea.

Mencius: “Când Dumnezeu îi dă cuiva o misiune înaltă, întâi îi pregăteşte mintea cu suferinţă, iar tendoanele şi oasele cu chinul muncii, îi expune corpul la foame şi îl supune la sărăcie lucie; şi îi încurcă apoi căile. Şi în toate aceste chipuri, El îi stimulează mintea, îi întăreşte firea şi îi umple toate golurile.”

Motto, poate: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (p. 95)

“Care este cel mai frumos lucru de pe pământ?”, l-a întrebat Osiris pe Horus. Răspunsul a fost: “Să răzbuni nedreptăţile comise asupra unui părinte” – la care, un japonez ar fi adăugat: “şi asupra stăpânului”.

Bunul simţ a dat sistemului Bushido instituţia redresării, ca un fel de tribunal etic al echităţii, unde oamenii puteau să susţină cazuri care nu erau judecate în acord cu legile obişnuite.

Răzbunarea era justificată doar atunci când era asumată în numele superiorilor şi binefăcătorilor noştri. Nedreptăţile făcute cuiva, inclusiv injuriile aduse soţiei şi copiilor, trebuiau răbdate şi uitate.

Capitolul XIII. Sabia, sufletul samuraiului

Bushido a făcut din sabie emblema sa de putere şi de bravură.

Atunci când a devenit bărbat, la cincisprezece ani, samuraiul este în posesia unor arme ascuţite pentru orice fel de treabă. Ceea ce poartă la centură este un simbol pentru ceea ce poartă în minte şi în inimă – loialitate şi onoare.

Daito – sabia lungă.

Shoto sau katana – sabia scurtă.

Săbiile erau obiecte de veneraţie, chiar şi cel mai comun pumnal se bucura de respectul cuvenit. Pielea de rechin şi cea mai fină mătase pentru prăsele, argint şi aur pentru gardă, lacul de felurite nuanţe pentru teacă, toate răpesc armei, celei mai înfricoşătoare, jumătate din teroarea ei. Dar aceste accesorii sunt jucării în comparaţie cu tăişul sabiei. Cel care confecţiona sabia era un artist, iar atelierul în care lucra era un sanctuar.

Calitatea săbiilor samuraiului punea la respect pe cele ale rivalilor săi, Toledo şi Damasc.

Bushido nu justifica folosirea întâmplătoare a armei. Cel care îşi învârtea arma în ocazii care nu meritau era considerat un mişel şi un lăudăros.

“Să pierzi înseamnă să câştigi” înseamnă că adevărata cucerire constă în a nu te opune unui duşman destrăbălat şi zgomotos.

Idealul suprem al cavalerismului este pacea.

Capitolul XIV. Educaţia şi poziţia socială a femeii

Ideograma chinezească “misterios”, “de necunoscut”, constă în două părţi, una însemnând “tânăr” şi cealaltă “femeie”. Ideografic, japonezii reprezintă soţia printr-o femeie care ţine o mătură, ideea nefiind mai puţin familiară ca derivarea etimologică a englezescului “wife” (nevastă) din “weaver” (ţesătoare) şi “daughter” (fiică) din “duhitar” (mulgătoare, lăptăreasă).

Idealul Bushido despre starea de femeie era, în cel mai înalt grad, domestic. Fiind o învăţătură care se adresa în primul rând sexului masculin, virtuţile pe care le preţuia la femeie erau, desigur, departe de a fi în mod distinct feminine. Bushido preţuia acele femei care se emancipau de condiţia de slabiciune a sexului lor şi dădeau dovada de tărie de caracter.

Castitatea era cea mai înaltă virtute a unei femei samurai, preţuită chiar mai mult decât viaţa.

Realizările femeilor japoneze nu se obţineau de dragul spectacolului sau al ascensiunii sociale. Erau un amuzament în interiorul căminului, iar dacă străluceau la petreceri sociale, aşa se cuvenea statutului lor de gazdă. “Se poate spune că realizările femeilor din vechea Japonie, având, fie un caracter combativ, fie unul pacifist, erau, în esenţă, menite vieţii gospodăreşti, şi, oricât de departe ar fi rătăcit ele, niciodată n-au pierdut din vedere vatra căminului, care era centrul vieţii lor.” (p. 106)

În calitate de fiică, femeia se sacrifica pentru tatăl ei, ca soţie se sacrifica pentru bărbatul ei, iar ca mamă, pentru fiul ei. Astfel, era învăţată din fragedă copilărie să se renege pe sine. Viaţa ei nu era o viaţă independentă, ci una dedicată slujirii dependente.

Întreaga înţelepciune Bushido era în întregime pătrunsă de spiritul sacrificiului de sine, cerut şi la femeie şi la bărbat.

Clasa militară din Japonia era limitată la samurai, cuprinzând aproape două milioane de suflete. Deasupra lor erau nobilii militari, daimio, şi nobilii de la curte, kugé – aceşti nobili superiori şi hedonişti fiind luptători doar cu numele. Sub ei erau masele de oameni de rând – meşteşugari, neguţători, ţărani – a căror viaţă era consacrată îndeletnicirilor pe timp de pace. Cu cât era mai joasă clasa socială, cu atât mai apropiate de egalitate erau condiţiile de soţ şi soţie. La nobilimea mai înaltă, diferenţa între relaţiile dintre sexe era mai puţin marcantă, nobilul stării de huzur devenind efeminat.

Dacă ne gândim în cât de puţine privinţe sunt bărbaţii egali între ei, de exemplu în tribunale sau la vot, observăm că nu merită osteneala de a ne tulbura cu o discuţie a egalităţii sexelor. Există un standard just, unul suficient, de comparare a poziţiei sociale a sexelor, aşa cum se compară valoarea argintului cu a aurului, şi se poate da rezultat numeric? Un astfel de calcul exclude cea mai importantă valoare pe care o posedă un om, anume ceea ce îi este propriu.

Bushido încerca să ia ca reper valoarea femeii pe câmp de bătălie şi valoarea ei la vatră. Acolo ea nu conta decât foarte puţin, aici ea însemna totul.

Pentru japonezi, a-ţi lăuda nevasta este ca şi cum te-ai lăuda pe tine însuţi, adică o dovadă de prost gust.

Capitolul XV. Influenţa Bushido

Democraţia anglo-saxonă nu a primit decât rareori vreun imbold dinspre mase. Ea a fost mai mult opera cavalerilor şi a lorzilor.

Ceea ce a însemnat Japonia se datorează samurailor. Ei n-au fost doar floarea naţiunii, ci şi rădăcina ei. Toate darurile binevenite ale raiului au ajuns prin ei. Deşi, pe plan social, s-au ţinut la distanţă de populaţie, ei au stabilit un standard moral pentru ea şi i-au îndrumat pe oameni prin propriul lor exemplu.

Deşi cavalerii formau o mică parte a populaţiei, istoria literară a Japoniei înregistrează cele mai multe dintre operele literare ca avându-i pe cavaleri drept sursă de inspiraţie.

“Aşa cum între plante floarea de cireş este o regină, tot astfel între bărbaţi samuraiul este un Domn.”

Japonia intelectuală şi morală era, indirect, opera cavalerismului.

Sakura – floarea de cireş.

Capitolul XVI. Mai este actual Bushido?

Ar fi trist ca sufletul naţiunii japoneze să moară şters de civilizaţia occidentală, ar însemna că e un suflet foarte sărac dacă moare aşa de uşor.

“Analizând diferitele virtuţi cultivate de Bushido, noi ne-am inspirat din resursele europene pentru comparaţii şi pentru exemplificări, şi am văzut că nici o calitate a caracterului nu aparţine unui patrimoniu exclusiv al unui popor.” (p. 121-122)

Spiritul Yamato – spiritul Japoniei.

“Transformarea Japoniei este evidentă pentru toată lumea. Într-o operă atât de măreaţă s-au acumulat, în mod firesc, motive diverse, dacă ar trebui să numim unul drept motiv principal, atunci n-am ezita să spunem: Bushido. Când am deschis toate frontierele înspre comerţul extern, când am introdus ultimele descoperiri în fiecare domeniu de viaţă, când am început să studiem politicile şi ştiinţele occidentale, motivul care ne-a călăuzit nu a fost dezvoltarea resurselor noastre fizice şi sporirea bogăţiilor sau, cu atât mai puţin, imitarea oarbă a tradiţiilor din Vest.” (p. 124)

Prin stârnirea sentimentelor alimentate de Bushido se poate realiza reînnoirea morală de mare dimensiune.

“Ignorând trecutul unui popor, misionarii susţin că religia creştină este o religie nouă, dar, după mine, ea este o “poveste veche, foarte veche” care, dacă este prezentată în cuvinte inteligibile – cum s-ar spune, dacă este exprimată în vocabularul familiar unei trepte de evoluţie a unui popor – va fi mai uşor preţuită în inimile lor, indiferent de rasă ori naţionalitate. Creştinismul în forma lui americană sau englezească – având mai multe ciudăţenii şi născociri decât har şi puritate divină – este un altoi de prea proastă calitate ca să poată creşte pe trunchiul Bushido. Ar trebui, poate, ca cel ce propagă noua credinţă să smulgă trunchiul cu rădăcini cu tot, şi să planteze seminţele Evangheliei în solul devastat? Un procedeu ca acesta, atât de eroic, ar fi posibil în Hawaii, unde, se spune, Biserica militantă a avut succes deplin, în strângerea prădalnică de averi şi în anihilarea rasei autohtone – dar un astfel de demers ar fi imposibil în Japonia, căci este ceva la care Iisus n-ar fi apelat niciodată pentru a-şi întemeia regatul Său pe pământ.” (p. 127)

Semne de rău augur marchează viitorul Bushido. Forţe redutabile lucrează spre a-l ameninţa.

Capitolul XVII. Viitorul sistemului Bushido

Putându-se compara cavalerismul Europei şi sistemul Bushido, dacă istoria se repetă, cu siguranţă soarta celui din urmă va fi la fel cu cea a celui dintâi.

Atunci când, în Europa, cavalerismul se dezbăra de feudalism şi era adoptat de Biserică, el se primenea, plin de o nouă energie de viaţă. Atunci când, în Japonia, feudalismul dispărea, Bushido a rămas de capul lui. Bătrânii înţelepţi ai Chinei au fost înlocuiţi cu parveniţi intelectuali ca Bentham şi Mill.

Veblen: “decăderea codului ceremonial – sau, cum se mai numeşte, vulgarizarea vieţii – la clasele industriale propriu-zise, a devenit una dintre monstruozităţile majore ale civilizaţiei ultimilor decenii, sub privirea tuturor celor de o sensibilitate delicată.”

Fluxul irezistibil al democraţiei triumfante, ce nu poate tolera nici o formă de încredere, este singurul în stare să înghită rămăşiţele Bushido.

Societatea modernă nu poate tolera în sânul ei existenţa unei clase aparte şi a spiritului ei. Statul va cădea în mâinile avocaţilor, încurcaţi în tertipuri, şi în cele ale politicienilor, încurcaţi în vorbe fără noimă şi înarmaţi cu motoare de război ce sfidează orice logică.

Mediul în care faptele înflăcărate ale Bushido s-au născut, a dispărut pentru totdeauna.

Dacă scuturaţi de pe un japonez ideile cele mai avansate, el ni se va înfăţişa drept ceea ce rămâne: un samurai.

“Fiind un cod etic independent, Bushido va dispărea, însă puterea lui în lume nu va pieri, şcolile lui de curaj şi onoare civică vor fi demolate, dar lumina şi gloria lui vor supravieţui ruinelor lor. Ca şi floarea lor simbolică, după ce va fi luat de vânt, înspre cele patru zări, el încă va mai binecuvânta omenirea, cu parfumul cu care va îmbogăţi viaţa. Secole mai târziu, când adepţii lui vor fi cu toţii îngropaţi şi numele lui va fi uitat, parfumul lui va veni plutind în aer aşa cum, de pe un îndepărtat şi nevăzut munte, “marginea drumului se uită prelung înspre ceea ce este dincolo de ea.” (p. 134)