Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 5)

“Agnosticul şi ateul sunt liberi să-şi amputeze un membru, dar nu pot, refuzând să creadă în Transcendent, să se debaraseze de elementele psihice a căror funcţionare normală este să fie vehiculele aspiraţiei către Transcendent. Se poate explica o mare parte din absurditatea lumii moderne prin prezenţa, în inima şefilor şi a altora, a unei abundenţe de substanţă psihică superfluă. Pericolul acestei substanţe “inutilizate” este cu atât mai mare cu cât ea conţine elementele care sunt în ele însele cele mai preţioase şi mai puternice ale sufletului. Şi chiar în afara ateilor şi agnosticilor, religia semi-agnostică şi destul de călduţă care caracterizează cea mai mare parte a “formatorilor de opinie” ai Occidentului modern, în măsura în care au o religie oarecare, este incapabilă să deschidă ferestrele sufletului şi să-şi croiască o cale către cele mai înalte aspiraţii ale sale care, în consecinţă, sunt într-un fel date peste cap şi cad la nivelul aspiraţiilor terestre legitime, aducând deformări şi haos, şi sufocând sub o grămadă de visuri sentimentale şi total irealiste cea mai mare parte valabilă a ceea ce un realism rezonabil ar putea împlini dacă ar fi lăsat de capul lui. E ca şi cum o pasăre, refuzând sau fiind incapabilă să zboare, s-ar împiedica călcând fără încetare pe propriile aripi. Dintre toate aceste virtuţi, care sunt de fapt aripile sufletului, ceea ce rămâne din credinţă este un fanatism rigid al pseudo-religiei evoluţiei şi progresului, tot ceea ce rămâne din speranţă este un optimism grotesc care abordează viitorul cu nasul pe sus, în mijlocul unor ruine pe care refuză să le vadă, şi însoţit de minuscule şi nesigure aporturi ale “realizărilor” omeneşti, dintre care multe sunt extrem de contestabile. Iar aceste două superstiţii sunt agravate de un entuziasm pasionat care invadează mintea şi care, printr-o absenţă totală a simţului proporţiilor, îi dezvăluie astfel căderea din înălţimile sufletului şi arată că el este de fapt punctul cel mai înalt, adică ceea ce în om doreşte cel mai mult Divinul, răsturnat şi îndreptat spre lumea în care îşi risipeşte energiile, antrenând sufletul, din infatuare în infatuare, în căutarea sa zadarnică a unui Absolut terestru.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)