Radu Iliescu, Asupra ideii cã numai o singurã religie ar fi adevãratã, cu o aplicatie pe cazul crestinismului, (text integral)

Tentatiile cãrora trebuie sã le facã fatã credinciosul sunt numeroase si pot îmbrãca nenumãrate forme: de la cele mai vizibil la cele mai subtile, de la cele usor de cunoscut ca ispite la cele cu aparentã nobilã, dezinteresatã, gratuitã. Fãrã teamã de a ne însela, pe acestea din urmã le considerãm ca fiind cu mult mai pernicioase. Este usor sã respingi furtul, crima, dorinta de a poseda ceea ce apartine aproapelui, dar câti dintre noi stiu exact în ce constã idolatria? Câti se conformeazã injonctiunii de a face binele în asa fel încât “sã nu stie stânga ce face dreapta”, iar dintre cei ce o fac, câti stiu semnificatia deplinã a gestului? Câti stiu cã nu numai cã nu te poti închina concomitent si lui Dumnezeu si lui mamonna, dar nici ne-închinarea nu este imaginabilã în vreun chip (altfel spus, neutralitatea spiritualã, expectativa neimplicatã nu este cu putinta)? Si încã toate acestea sunt mici, fatã de… obisnuitul pãcat al buricelii. Amuzantã uneori dar cel mai adesea nu, buriceala (sau nombrilismul, dacã am vrea cu vreun pret sã trecem starea profanã care câstigã din ce în ce mai mult teren în epoca noastrã de degenerare intelectualã. Teologic vorbind, ne aflãm în fata vechiului pãcat al trufiei, însă subspecia buricelii beneficiazã de un camuflaj care îi conferã o atractie si o formã de rezistentã superioare.

Element activ în relatia dintre mamã si fãt, imediat dupã nastere buricul devine martorul mut al perioadei intrauterine a fãtului, rolul lui încheindu-se, rãmânând eventual cel estetic, în cazul acelor rare tãieturi a cordonului ombilical fãcute de o mânã sigurã la momentul potrivit. Undeva la nivelul cel mai vizibil al anatomicului, el este amintirea vie a unei conexiuni întrerupte, rememorând asadar o dependentã, dar si începutul independentei celui ce a renuntat la placentã pentru hrana ingeratã bucal, sau la rigoare intravenos. Vital cândva, acum cu mult mai putin important ca orice organe ce functioneazã, ombilicul necesitã mai putinã grijã ca o unghie ce trebuie tãiatã din când în când, iar cei mai multi dintre noi trãiesc linistiti fãrã grija acestei pãrti care a murit la câteva clipe dupa nasterea noastrã. Valoarea simbolicã a Omphalosului este cea de Centru, lui îi corespund Kaaba islamicã, Templul lui Solomon si alte burice în jurul cãrora graviteazã traditiile sfinte. Nimic mai normal ca unei realitãti spirituale ordonatoare sã-i corespundã un apendice anatomic steril si inutil, pentru cã, nu-i asa? cele ce sunt mari sus trebuie sã fie vrednice de dispretuit aici jos.

Buriceala e pãcatul asociat acestei corespondente simbolice pe care fiecare o purtãm în noi. Este forma debilizatã si dez-vrãjitã pe care o ia ideea de Omphalos în momentul în care deviazã spre grotesc si spre ridicol. Buricitul a pierdut reperele, el nu trãieste cu ochii atintiti spre Centrul spiritual, el se ia pe sine drept centru. Renuntarea la placentã nu este ritul de initiere la viata extrauterinã, este revolutia lui, pe care si-o arogã dar nu si-o asumã. În mod trist, buriceala nu este ateism, ci o relatie pseudo-spiritualã activã, care necesitã implicatia subiectului ei si îi conferã în schimb satisfactii pe care acesta le apreciazã si le cautã cu frenezie. Si asta pentru cã elementele necesare spiritualitãtii autentice sunt cu toate incluse în ecuatie, mai putin unul, care este maimutãrit, care doar pare, dar nu este: Centrul.

Problema are multe fatete, pe care în van ne-am burici (!) sã le epuizãm în cele câteva rânduri ce le vom asterne. Ne multumim s-o surprindem în forma pretentiei de a participa la singura religie adevãratã care a existat vreodatã (cu o aplicatie pe crestinism). În forma originară, pretentia de a fi nãscut în “singura religie adevãratã” este una din constantele oricãrei teologii, si într-o bunã mãsurã face parte din ceea ce am numi adevãrurile eficiente ale mântuirii: trebuie sã fii convins cã religia în care esti nãscut este adevãratã ca aceasta sã fie efectiv o cale spre Paradis şi spre Dumnezeu. În economia oricãrei deveniri spirituale autentice, accentuarea pe adevãr vs. minciunã (cãreia noi îi preferãm ortodoxie vs. heterodoxie) introduce o judecată de valoare inevitabilă. Orice religie autenticã, ce are la bazã o Revelatie, care s-a constituit într-o Traditie, cu dogme, ritualuri si exegezã, nu poate supravietui asaltului relativismului (“merge oricum”). Pânã aici, nimic anormal. Buriceala începe atunci când reprezentanţii acestei religii încep sã se pretindã drept beneficiarii unici ai singurei religii adevãrate (aruncând în mod deschis asupra celorlalte forme traditionala acuza falsului, a contrafacerii). Si încã, atâta vreme cât e vorba de pãstrarea unei identitãti puse în pericol, aceastã pretentie mai poate avea un sens practic (desi putem vorbi deja de o minciunã pusã în slujba unui scop nobil, actiune discutabilã, dat fiind faptul cã o traditie ce trebuie apãratã este deja în suferintã).

Sã zicem cã cineva cedeazã tentatiei de a se burici sustinând, nici mai mult nici mai putin cã singura religie adevãratã este crestinismul. Fireste, subîntelegând în mod explicit cã celelalte religii sunt contrafaceri, pretentii spirituale vane, mincinoase. Acest lucru revine la a spune cã buricul lui este Adevãrat, în timp ce celelalte burice sunt contrare Adevãrului. Remarcãm dintru început cã acest mod de a pune problema este el însusi riscant, pentru cã opereazã cu categorii metafizice “tari”: Adevãr vs. non-adevãr, în locul dihotomiei clasice: ortodoxie vs. heterodoxie. Dacã s-ar fi mers pe aceastã din urmã cale, cu mult mai riguroasã, problema ar fi cãzut, pentru cã într-adevãr fiecare religie este la nivel exoteric heterodoxã în raport cu celelalte, relatie reciprocã în toate situatiile particulare. Si atunci expunerea noastrã s-ar fi oprit aici, pentru cã este un lucru de la sine înteles cã exoterismul unui hindus sau a unui musulman este de neînteles pentru exoterismul crestin, la fel cum si acesta este strãin primilor – iar aceastã stare de fapt este normalã si nu facem decât s-o aprobãm. Însã pânã la a considera cã cel ce are de partea lui Adevãrul este unul dintre ei (cu alte cuvinte, a extinde afirmatia si la nivel esoteric), iar ceilalti sunt niste mincinosi, e cale lungã: pret de un buric inflamat!

Nu vom nega satisfactiile nebãnuite care decurg din pretentia de a avea cel mai frumos, mai destept si mai verosimil buric de sub soare! Dar sã vedem fundamentul acestei stări si consecintele care decurg, pentru cã, nu-i asa?, dupã roade se cunosc toti pomii, cum ne-a învãtat Iisus Hristos cã se pot distinge profetii mincinosi de adevãratii profeti. Vom afirma fãrã ocolisuri: la baza acestei maladii ombilicale larg rãspândite se aflã ignoranta Celuilalt. Nu necunoasterea purã, preferabilã, pentru cã cel putin cel care e ignorant pânã la capãt are sansa ca într-o zi sã cunoascã adevãrul, nu! ci îngrãmãdirea de idei-de-a-gata preluate din almanahuri, adoptarea de prejudecãti sentimentale fãcute pentru linistirea gospodinelor, acumularea de fraze-prefabricate pentru concursuri-cu-premii-televizate, cum ar fi: musulmanii îl resping pe Iisus, hindusii sunt niste închinãtori la idoli, africanii sunt niste canibali, aztecii fãceau jertfe umane, budistii sunt de fapt niste atei. Douã rânduri, atât, nimic mai mult, si buriceala e gata: în comparatie cu ei, noi crestinii suntem plini de mistere, Dumnezeu a venit pentru noi, s-a rãstignit pentru pãcatele noastre, a murit pe cruce, a înviat, si la Apocalipsã ne va ierta pe noi, cei care am avut inteligenta sã-l alegem pe El. Fireste, dacã teologia Celuilalt încape în mai putin de un rând, buricitul e generos cu el însusi si e gata sã sacrifice pânã la trei rânduri pentru teologia lui, singura adevãratã, nu?

În realitate, dacã ignoranta buricitului n-ar fi singurul lucru vast de care dispune, el ar gãsi în chiar teologia crestinã argumente suficiente pentru a admite existenta adevãrului Celuilalt (am în vedere o acceptare formalã, necerându-se nimãnui sã distingã între ortodoxiile si heterodoxiile unor religii pe care nu le practicã si asupra cãrora nu poate avea decât o aprehensiune teoreticã, dar si aceste distinctii sunt la îndemâna celui ce depãseste nivelul prejudecãtilor si se intereseazã cu seriozitate). Vom proceda noi însine la câteva reduceri la absurd, presupunând de fiecare datã cã singura religie adevãratã este crestinismul, iar celor ce li se va pãrea prolixã acumularea de demonstratii care sfârsesc toate prin a arãta natura lamentabilã a tezei de la care plecãm, le cerem scuze dinainte: cu sigurantã, rareori ni s-a arãtat ceva mai usor de demontat, pe mãsura ignorantei larg rãspândite pe care buriceala o presupune.

Începem cu implicatia teologicã presupusã de credinta cã singura religie adevãratã este crestinismul. Datã fiind perioada temporalã dintre alungarea din Paradis a perechii primordiale si sacrificiul hristic, este firesc sã ne întrebãm ce s-a petrecut cu generatiile de oameni care au trãit între aceste douã evenimente si au murit privati de Sfintele Taine ale crestinismului (singurele capabile sã mântuie în cazul în care pretentia de la care am pornit este valabilã)? Ei bine, acestia ar fi ratat cu totii mântuirea, inclusiv Abraham, Ilie si ceilalti profeti biblici, morti cu totii nebotezati, neîmpãrtãsiti, nespovediti si fãrã sã fi participat vreodatã la un Sf. Maslu. Si asta pentru cã tuturor Dumnezeu le-ar fi pus o conditie peste putinta lor: aceea de a fi crestini. Ajungem la rezultatul absurd conform cãreia Divinitatea ar fi cerut oamenilor imposibilul, asadar premiza de la care am pornit este ea însãsi falsã (este evident faptul cã Dumnezeu nu poate concomitent sã-si iubeascã fãptura si sã-i cearã ceva ce depãseste posibilitãtile obiective ale muritorilor precrestini).

Versiune a demonstratiei de mai sus: ce se petrece cu ne-crestinii care au fost contemporani cu Revelatia hristica si constituirea crestinismului dar mesajul evanghelic nu a strãbãtut spatiile pânã la ei – s-au mântuit si sunt ei capabili sã se mântuie? Dacã premiza este adevãratã, acestia umplu cu totii Infernul fãrã discriminare. Remarcãm cã mesajul crestin a fost rãspândit dintru început în Palestina romana si mai apoi în restul Imperiului, o suprafatã neglijabilã a globului terestru. Asadar, o bunã parte din umanitate a fost privatã fizic de el: chinezii, hindusii, africanii, australienii si populatiile amerindiene. Adãugãm eschimosii, cerându-ne scuze pentru neamurile nenumãrate pe care le-am ignorat. Lipsit de mijloacele unei propagãri planetare, crestinismul s-a rãspândit din om în om, prin apostoli care au bãtut drumurile cu piciorul si nu cu TGV-ul, care au vorbit unor grupuri mici de oameni si nu pe stadioane sau în show-uri televizate. Ajungem la aceeasi concluzie de mai sus: cã Dumnezeu ar fi cerut sã fie crestini celor ce n-au intrat în contact cu mesajul hristic cu care erau contemporani, si aceasta este un alt fel de a spune cã Dumnezeu este nedrept. Din nou, concluzie absurdã, pe mãsura premizei de la care am plecat!

Corolar: s-ar putea obiecta cã astãzi Cuvântul lui Hristos pătrunde în toate casele datoritã televiziunii si presei. Deja, dupã absurditatea la care am ajuns mai sus, ne simtim îndreptãtiti sã respingem si aceastã obiectie, care asociazã inventiile radioului si a televiziunii cu Evanghelia, punându-le nu în relatia instrument-mesaj, ci pe picior de egalitate (mergând pânã la a conditiona-o pe aceasta din urmã de un eventual suport propagandistic agresiv si cu totul nepotrivit). Un lucru sare în ochi: dacã Dumnezeu ar fi vrut ca religia crestinã sã fie universalã, Iisus s-ar fi nãscut sub luminile reflectoarelor de la CNN. Sigur, este autoflatantã buriceala de a pune umilele noastre jucãrii în slujba rãspândirii unui mesaj divin, dar Dumnezeu a preferat ca Iisus sã se nascã în liniste într-un grajd, între un asin si un bou, departe de orice loviturã mediaticã.

Pe scurt, aducem împotriva falsei teze a “religiei adevãrate” argumentul teologic: dacã mântuirea ar fi conditionatã în exclusivitate de conditia crestinã, Adam si Eva ar fi plecat din Paradis botezati, cununati, cu duhovnicul lângã ei. A gândi cã generatii de oameni înainte de venirea lui Hristos, si alte generatii dupã el au fost private de relatia eficace cu Divinitatea într-un mod impus abuziv de Dumnezeu este totuna cu a formula o ofensã adusã Divinitãtii, asa cum am arãtat mai sus.

Vom presupune din nou cã singura religie adevãratã este crestinismul, pentru a desfãsura ceea ce numim argumentul gnoseologic. Dacã premiza noastrã este adevãratã, trebuie sã admitem cã tot ce a fost înaintea crestinsimului este automat fals, iar tot ceea ce se aflã în afara sferei sale este neapãrat fals de asemeni. Astfel, dupã izgonirea din Paradis perechea primordialã si urmasii ei au trãit într-o minciunã necoruptã (deja acest lucru este imposibil, dar admitem cu generozitate si aceastã posibilitate, pentru a nu întrerupe demonstratia înaintea epuizãrii ultimelor consecinte pe care punctul de plecare le implicã). Primele întrebãri îsi fac deja aparitia: dar Avraam? Cunoasterea lui este adevãratã: cum este cu putintã ca într-o umanitate decãzutã un om sã aibã perceptia corectã a divinului? Dar Lot? Cum era cu putintã ca într-o cetate decãzutã Lot sã fie totusi un om drept? Dupã care criterii drepte? Dar Noe? Dar ceilalti patriarhi? Trebuie cumva sã considerãm cã Biblia aduce inventarul exhaustiv al oamenilor drepti, deci a-normali într-o lume în care minciuna e legea imbatabilã?

Deja pornind de la premiza noastrã, cu textul biblic în mânã, avem nu una, ci douã probleme. Prima: cum este cu putintã ca niste ne-crestini (deci prin definitie mincinosi) sã aibã o relatie corectã cu divinitatea (Seth, Noe, Lot, Avraam)? A doua: cum este cu putintã ca singura religie adevãratã (conform premizei) sã-si facã loc într-o lume în care sensul adevãrului lipseste prin definitie? Deja prima problemã anuleazã premiza prin revelarea absurdului ei: dacã un ne-crestin poate beneficia de atentia lui Dumnezeu, deja crestinismul nu mai este conditia necesarã în relatia cu divinitatea. Ne vom îndrepta atentia spre a doua problemã, ceva mai stufoasã.

Asadar, cum este cu putintã ca singura religie adevãratã sã pãtrundã realmente pe pãmânt? Remarcãm deja cã folosirea antinomiei “tare” Adevãr vs. non-adevãr ne impune sã considerãm fãrã discernãmânt întreaga perioadã pre-crestinã ca fiind falsã, nu doar mostenirea romanã sau a Greciei antice, dar si cea iudaicã (si, fireste, tot ce a precedat-o). Mai precis, valoarea spiritualã a unui Protagoras, a unui Socrates, a unui Platon, a unui Plotin este redusã la zero, iluzorie, fum. Întreg simbolismul hermetic este si el pe cale de consecintã anulat, fantasmogorizat. În aceeasi masinã de tocat pusã în miscare de premiza noastrã intrã otova: profetii biblici, tablele lui Moise si cam tot Vechiul Testament en gros, ca sã nu ne mai pierdem în detalii.

Cum stau însã lucrurile: valoarea spiritualã a lui Platon si a lui Aristotel a fost recunoscutã de crestinism si preluatã în teologia scolasticã medievalã, singura formã de gândire cu continut metafizic explicit care a existat în ultimii douã mii de ani pe teritoriul european. Vechiul Testament este unul dintre fundamentele crestinismului. Gândirea hermeticã medievalã are rãdãcini grecesti si romane, multe dintre detaliile decurgând din ea fiind preluate de crestinism (un singur exemplu: Sfântul Prelat roman poartã în timpul liturghiei… caduceul lui Hermes, cu cei doi serpi care se încolãcesc de-al lungul lui, dar si titlul spiritual al împãratului roman: Pontifex Maximus). Suprem paradox: Iisus Hristos, cel care a stat si stã la baza crestinismului, Fecioara Maria, apostolii, au fost cu totii iudei, au respectat Legea lui Moise si au îndeplinit idealurile religioase. Ajungem la o absurditate manifestã: începãtorii crestinismului ar fi respectat ritualurile si dogmele unei religii false, pentru cã precrestine.

Este clar cã si de aceastã datã premiza ne-a dus într-un loc pe mãsura ei, gresit. Mai facem o încercare: sã presupunem cã, într-un mod ilogic cel care pretinde pentru crestinism Adevãrul integral ar concede iudaismului o fractie din acesta, nu dintr-o generozitate, ci în scopul “pregãtirii adevãrului crestin”. Asta ar fi totuna cu a afirma cã iudaismul nu este o religie mântuitoare, ci o semi-religie, o creatie spiritualã pe jumãtate, o pre-creatie în vederea crestinismului. Înfãtisarea acestei ipostaze presupune cã Dumnezeu face lucrurile pe jumãtate, ceea ce este o ofensã adusã Lui. Dacã, dimpotrivã, ajungem la concluzia cã iudaismul a fost o religie mântuitoare pânã la aparitia crestinismului si a încetat sã fie una odatã cu acesta, revine la a spune cã Dumnezeu a coborât Revelatia în douã perioade diferite, în douã forme diferite, si din nou asistãm la contrazicerea tezei de la care am pornit, cãci dacã douã lucruri sunt cu putintã, multiplicitatea indefinitã este cu putintã, nefiind nici o ratiune în sine suficient de solidã pentru a o opri. Desigur, nu vom trata aici aspectul particular al existentei a douã cãi mântuitoare concomitent sau succesiv, fiind preocupati doar cu existenta lor purã si simplã.


Este nu numai gresit sã considerãm cã doar o singurã religie este adevãratã, dar însãsi pretentia de Adevãr (în sensul ultim) este nepotrivitã. Iisus spunea unui bãrbat care l-a numit “bun” cã numai Dumnezeu este Bun. Cum ar putea atunci o religie sã se pretindã adevãratã, când numai Dumnezeu este Adevãrat? Asupra acestui punct vom reveni cu prilejul ultimei demonstratii, cea metafizicã. Considerãm mult mai eficace sã înlocuim paradigma adevãr vs. neadevãr cu ortodoxie vs. heterodoxie. Spunem deci cã o religie ortodoxã este o cale efectivã a omului spre mântuire (deci implicit spre Adevãr), în timp ce orice heterodoxie este o rãtãcire, o cale închisã. Nu trebuie sã se creadã cã am sustine buriceste cã singura ortodoxie este crestinismul (în ansamblu sau în anumite pãrti), în timp ce non-crestinismul ar fi heterodox. Pur si simplu sustinerea unei astfel de teze ar fi reiterarea ignorantei despre care vorbeam la începutul acestui eseu.

În realitate, degenerescenta spiritualã (amplificarea tendintelor heterodoxe) din imperiul roman era cunoscutã de autoritãtile religioase ale acestuia în bunã parte, iar asteptarea unei înnoiri este manifestã. În plus, lucru care poate pãrea curios si respinge orice buricãraie, se stia cu precizie cã o nouã epocã spiritualã va porni de la nasterea unei Fecioare. Druizii ridicau statui lui Virgo Paritura, Fecioara ce avea sã nascã. În Egloga IV, 40 î.H., Virgil se referã la una dintre profetiile Sibilei din Cumae: jam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna. În Est, trei crai-magi vãd steaua de la Betleem si se grãbesc sã aducã omagiile lor Pruncului. Fost-au ei zoroastrieni, hindusi, taoisti? Nu vom sti niciodatã. Ce conteazã e cã adevãrul era cunoscut, prezent în lume cu mult înaintea crestinismului, în traditii diferite de acesta. Cea care a beneficiat în mod direct a fost Europa, pentru simplul motiv cã aceastã parte a lumii a avut nevoie de noua Revelatie. Salutul celor trei crai-magi este simbolic: celelalte religii au omagiat nasterea noului Avatara, si atât. Neavând nevoie de o reînnoire spiritualã, nu au apelat la ea. Desigur, cele spuse de noi sunt împotriva scrierilor dezgustãtoare ale apologetilor crestini (ei însisi contrazisi de atentia pe care ulterior crestinismul a manifestat-o pentru platonismul grec), si nu ne vom dezice de dispretul pe care îl avem pentru buricelile lor (observãm în practic cã trebuie sã le fi pãrut foarte nobil acestora sã aducã Omphalosului crestin jertfa buricului personal, de care acesta fireste cã nu avea nevoie; crestinismul s-ar fi putut lipsi si el de afirmatiile false fãcute în numele lui).

Un aspect care ar cere nesfârsite dezvoltãri celor insuficient cunoscãtori dar care este foarte clar pentru cei cu un parcurs adecvat este argumentul traditionalist. Este vorba de constatarea faptului cã toate religiile au produs în mod esential acelasi tip societar: civilizatia traditionalã (în opozitie cu modernitatea, care a produs societatea modernã, cu varianta postmodernã). Nu vom intra în detalii, vom observa doar cã în acest punct, a admite în continuare cã existã o singurã religie adevãratã implicã pe de o parte afirmatia cã Adevãrul si non-adevãrul produc acelasi tip de efect (absurd!), iar pe de altã parte cã non-adevãrul este capabil sã producã efecte opuse (din nou, absurd!). Pentru a nu observa rezultatele ilogice la care am ajuns, ar trebui sã facem efortul de a considera cã Adevãrul si non-adevãrul sunt în fond identice, ceea ce ar anula din nou premiza. Argumentul traditionalist este la fel de eficace ca si cele dinaintea lui.

Ce a fost de zis, am zis deja. Trei argumente au demonstrat deja invaliditatea pretentiei cã o anume religie ar fi adevãratã (în ocurentã crestinismul). Adãugãm în final si demonstratia metafizicã, cea mai clarã dintre toate, care în absenta oricãrei informatii ar fi putut refuta teza falsã de care ne-am ocupat. Vom presupune din nou cã singura manifestare a Divinitãtii ar fi crestinismul (si implicit toate celelalte religii ar fi iluzorii, dacã nu deschis mincinoase). Avem aici douã posibilitãti: fie Dumnezeu nu putea decât sã adopte aceastã manifestare, dintr-o limitare a naturii proprii peste care nu putea trece (Dumnezeu fiind deci crestin), fie Dumnezeu ar fi putut sã se manifeste în orice alt fel, dar a preferat din niste ratiuni obscure sã se reveleze sub forma crestinã. Cele douã posibilitãti vor fi analizate succesiv.

Deja sare în ochi faptul cã prima ipotezã (Dumnezeu s-ar fi revelat sub forma crestinã pentru cã ar fi fost El însusi crestin) ne duce la negarea atributului omnipotentei divine. Un Dumnezeu limitat dintr-o privintã oarecare nu mai poate fi concomitent si Atotputernic. Asadar, ne aflãm într-un impas: încercând sã concepem un Dumnezeu crestin sfârsim prin a mutila si putinul pe care-l putem cunoaste despre natura Sa. Ipoteza s-a dovedit fãrã întârziere falsã.

A doua ipotezã este la fel de nefastã punctului nostru de plecare: dacã Dumnezeu nu este crestin, dar s-a revelat sub forma crestinã pentru cã aceasta a fost vointa Sa, din ratiuni obscure nouã, atunci ajungem paradoxal la a considera aceastã formã ca lipsitã de continuitate în raport cu divinul, adicã exact contrariul premizei de la care am plecat. Si în realitate chiar asa si este! În raport cu Dumnezeu crestinismul este ignobil, ca orice altã religie, prin lipsã de mãsurã comunã: Esenta nu este datoare cu nimic formei pe care o îmbracã, în timp ce forma este datoare cu absolut totul. Esenta este imuabilã si eternã, în timp ce forma este contingentã si degenerativã. Asadar, a presupune cã Dumnezeu nu este crestin dar s-a manifestat ca atare din ratiuni obscure asazã crestinismul pe pozitia lui: una dintre posibilitãtile divine, în numãr infinit. Si nu existã nici o ratiune pentru a spune cã o posibilitate le exclude automat pe celelalte (fãrã a nega natura divinã). Q.E.D.

Ce se întâmplã dacã, în ciuda demonstratiei de mai sus, ne încãpãtânãm sã considerãm cã singura religie adevãratã este totusi crestinismul (si niciuna dintre celelalte)? Asta ar implica si pretentia cã dogmele crestine sunt “reale”, adicã izbutesc sã surprindã realitatea fãrã rest, altfel spus Dumnezeu chiar e Treimea cea de o fiintã, în timp ce Trimurti hindusã si Tien-Ti-Huen taoistã sunt automat pretentii false. Or, în acest caz, în care crestinismul ar fi capabil sã cuprindã dogmatic toate adevãrurile ultime, fãrã a lãsa nimic pe dinafarã sau la dispozitia altor religii, atunci ne-am confrunta cu ipoteza incredibilã a unei religii care sã-l detinã în exclusivitate pe Dumnezeu, prizonier câmpului ei conceptual – câmp care ar fi automat chiar Dumnezeu, pentru cã douã lucruri deplin identice sunt de cu neputintã de conceput: crestinismul ar fi chiar Dumnezeu, si invers, Dumnezeu ar fi chiar crestinismul!!! Din însãsi formularea ei, pretentia de a avea o religie adevãratã este una otrãvitã si cu neputintã de împlinit: o religie la fel de adevãratã ca si Dumnezeu ar fi un al doilea Dumnezeu, lucru inacceptabil din punct de vedere metafizic: El este Unic, cum infinitul nu coexistã altui infinit.

Dacã, dimpotrivã, admitem cã, asemeni oricãrei religii, dogmele crestinismului sunt adevãruri suportabile în termenii nostri lumesti, care cuprind din natura divinã atât cât avem nevoie pentru a ne mântui si, dintr-o nefericire datoratã neputintei instrumentelor noastre, nimic mai mult, atunci buriceala ia sfârsit. Crestinismul cuprinde asadar partea lui din Adevãr, la fel cum si celelalte religii ortodoxe au forma efectivã de care au nevoie în drumul lor spre divin. În raport cu toate Revelatiile, suntem norocosi sã putem accede la ele; în raport cu Dumnezeu, toate Revelatiile sunt absolut obscene. Orice religie dã viermuielii noastre sens deplin, dar în raport cu Divinitatea fiecare religie în parte nu valoreazã mai mult decât o coajã de nucã pe care binecuvântarea Lui a venit spre noi. Pentru cei care refuzã tentatia îmburicirii, pentru cei al cãror mat mort a fost restaurat în Omphalos activ, religiile înceteazã sã fie altceva decât sunt de fapt: golgotele pe care ne urcãm anevoie crucile, sau pietrele pe care înscriem urma piciorului gol înainte de a porni în al-mirâj, sau copacii sub care ne asezãm jurând sã nu-i pãrãsim înainte de a gãsi iluminarea, sau lovitura peste ceafã cu care maestrul fixeazã în noi satori, sau… Pentru cã pânã la urmã, nu existã nici un zeu, doar Dumnezeu…