Radu Iliescu, Asupra unor alegatii privind asa-zisele limite ale omnipotentei divine, (text integral)

“Dumnezeu nu poate crea o stâncã într-atât de grea încât sã n-o poatã misca din loc.” – am auzit adesea aceastã obiectie care o aduc teologi de ultimã orã în privinta omnipotentei lui Dumnezeu. O altã versiune ar fi: “Dumnezeu nu poate minti”, cu alte cuvinte “Dumnezeu nu se poate sustrage propriului rol”. Dacã prima tezã pare isteatã, ultimele par deznãdãjduite, dar fie cã se porneste de la o gãselnitã cu iz logic, fie cã se ia ca punct de sprijin o dezamãgire, concluzia ce se doreste este respingerea unuia dintre atributele divinitãtii. Vom demostra în cele ce urmeazã lipsa de fundament a acestor teze, a cãror unicã sursã este pura ignorantã a naturii divine, atunci când reaua-vointã si dorinta de a fi “original” nu-si pun amprenta inconfundabilã. Vom sprijini refutatia noastrã pe douã adevãruri metafizice indubitabile: unicitatea si infinitudinea sa. Pornim de la premisele cã Dumnezeu este unic si nelimitat în nimic, asa cum toate textele sacre o afirmã.

Observãm cã prima întrebare poate fi generalizatã pânã la formula urmãtoare: “Poate Dumnezeu sã creeze ceva care sã-i exceadã ulterior posibilitãtile de control?”, în timp de urmãtoarele douã, dovedindu-se variante ale aceleasi probleme, duc la: “Poate Dumnezeu sã-si trãdeze natura?” Le vom aborda pe rând, nu pentru cã s-ar afla în vreo relatie de disjunctie oarecare, ci pentru a facilita claritatea expunerii.

Prima interogatie îsi trage rãdãcinile în conceptia iudaicã (preluatã si de crestinism si islam) a creatiei lumii ex nihilo. Aceastã exprimare nepotrivitã în sine poate induce ideea cã Dumnezeu ar fi cumva exterior creatiei Sale, pe care ar putea eventual s-o lase sã-si continue existenta neasistatã, în afara Lui. Din nefericire, în momentul în care scriem aceste rânduri, aceastã posibilitate este deja un fapt consumat în perioada ulterioarã a ceea ce numim Renastere si Reformã. Ideea cã duhul lui Dumnezeu-persoanã s-ar plimba otios deasupra unei lumi pradã siesi este atât de larg rãspânditã inclusiv printre crestini încât acestia nu-si dau seama cã doar de pe aceastã pozitie se poate imagina dubiul privind omnipotenta Sa. Remarcãm în treacãt cã exprimarea hindusã a manifestãrii lui Brahma în lume si prin intermediul lumii nu permite ecartul asupra cãruia ne-am îndreptat atentia.

Asadar, ideea creãrii unei stânci (vom folosi exprimarea particularã având în vedere, fireste, generalul) pe care Dumnezeu s-o creeze dar pe care sã n-o poatã ulterior urni are la bazã premiza creãrii în afara divinitãtii. În cazul în care stânca noastrã ar fi una din formele manifestãrii Principiului Generator, acesta ar strãbate-o în etapa post-creatie, ca pe toate lucrurile, si problema si-ar pierde cu totul rostul în lipsa unui punct de reper (dacã Dumnezeu este peste tot între miscare si repas nu mai existã nici o diferentã sensibilã). Dumnezeu trebuie sã fie cu desãvârsire în afara stâncii, pentru ca aflat fiind în exteriorul ei s-o poatã muta… unde? tot în afara Lui. Ar trebui ca, aflati în aceastã ipostazã, sã avem nu unul, ci o multime indefinitã de locuri complet sustrase prezentei divine, deci ar trebui sã admitem cã Dumnezeu este limitat de prezenta acestor locuri, deci caracterizat prin finitudine. Deja, contrazicerea infinitãtii divine la care am ajuns ne aratã cã drumul pe care l-am parcurs porneste de la premise gresite.

În realitate, natura divinã acoperã întreaga manifestare, la care se adaugã si posibilitãtile nemanifestate, iar stânca ce ne retine atentia nu se poate gãsi într-un loc necontrolat de divinitate (si nu afirmãm prin asta cã Dumnezeu ar putea fi stânca însãsi!). Problema noastrã, formulatã în termenii “neputintei” lui Dumnezeu de a controla ceva în care El se aflã (El nefiind exterior niciunei pãrti a lumii, precum si nici unei lumi luate în ansamblu), este dacã existã ceva care sã contrazicã în vreun fel natura divinã. Prima întrebare conduce astfel la a doua.

Caracterul infinit al lui Dumnezeu (usor de conceput prin afirmarea ne-conditionãrii Principiului în vreo privintã oarecare) ne conduce la consecinta cã un loc lipsit de natura divinã este cu totul imposibil de gãsit. Întelegem prin “loc” tot ce poate fi mai vast si mai putin preferential cu putintã, putându-l înlocui la rigoare prin “ceva” sau prin “lucru”. Asadar, a-i reprosa lui Dumnezeu cã nu poate minti este totuna cu a spune cã omniprezenta divinã este limitatã de un loc în univers numit “minciunã” (în care, datã fiind limitarea omnipotentei, Dumnezeu nu ar avea acces). Dacã pentru “stânca imposibil de urnit” era vorba de cazul creatiei abandonate, pretentia de a avea o minciunã inaccesibilã poate avea alte douã cauze: a) cea a unei forme de manifestare autocreate (ceea ce revine la a spune cã existã doi Creatori, si nu doar Unul); b) cea a unei “erori de creatie”, defectiune neprevãzutã de Dumnezeu (iar a presupune cã ceva s-ar fi putut întâmpla fãrã sã fi fost anticipat deja de divinitate este totuna cu a implica timpul ca si conditie a lui Dumnezeu). Ideea unei minciuni având un alt Creator ne conduce la negarea principiului unitãtii, ideea unei defectiuni neasteptate în creatie ne conduce la negarea Infinitului.

În realitate, minciuna nu poate avea o cauzã independentã de Cauza Primã, iar existenta ei, atât ca principiu cât si ca fapt nu i-a scãpat lui Dumnezeu. Deznãdejdea implicatã de asertiunea “Dumnezeu nu poate minti.” îsi are originea în chiar ceea ce noi credem cã minciuna ar fi, în confuzia dintre aparentã si ceea ce noi presupunem cã ar fi esenta ei. Trebuie s-o iei dramatic în serios pentru a nu vedea cã minciuna nu este decât unul din modurile specifice de participare la iluzia generalã a lumii. Iar acest mod, ca toate celelalte, nu are nimic autosuficient, neputându-se vreodatã constitui în propriul absolut. Minciuna, ipostazã a demonicului, are exact atâta putere câtã îi conferã Dumnezeu, de care se dovedeste dependentã si în planurile cãruia este inclusã fãrã rest.

Asadar, la întrebarea: “Dumnezeu poate minti?” rãspunsul corect este: Dumnezeu se aflã si în minciunã, la fel cum se aflã si în adevãrurile noastre suportabile, fãrã ca prezenta lui sã însemne identificarea cu vreuna dintre ele. Cel Necuprins se aflã peste tot, fãrã exceptie si fãrã preferintã, dar mai ales fãrã a fi mai putin infinit. Este posibil ca unele dintre formele de manifestare ale divinitãtii sã ia în ochii nostri aspectul a ceea ce noi numim îndeobste “minciunã”, dar acest lucru este la fel de relevant ca neputinta noastrã de a ne vedea chipurile pe oglinda unei ape agitate (în care izbutim sã ne vedem foarte bine în celelalte momente). A reprosa divinitãtii manifestãri pe care noi le considerãm nepotrivite nu poate fi decât mãsura ignorantei noastre, fãrã comunã mãsurã cu Majestatea lui Dumnezeu, neconditionatã de niciunul din criteriile noastre meschine. Însã nu acelasi lucru se poate spune si despre oameni, care trebuie sã se fereascã de minciunã si sã iubeascã adevãrul, aplicând consecvent discriminarea dintre ele.

Realitatea este deci cã rãspunsurile lui Dumnezeu pot îmbrãca haina iluzorie a minciunii, acest lucru necontrazicând cu nimic natura divinã profund atasatã adevãrului ci doar capacitatea noastrã limitatã de întelegere (în raport cu natura divinã minciuna fiind pur si simplu inexistentã). Cât priveste natura morganaticã a minciunii, concomitent realã si lipsitã de consistentã (ca orice iluzie), nu o vom analiza aici, pentru a nu ne îndepãrta cu mult de problema tratatã. Destul de zis cã minciuna nu are acelasi nivel de participare la real ca si adevãrul, cu care însã are mai multe în comun decât ne place îndeobste sã credem (facem aceastã afirmatie vizând un caracter tehnic, si nicidecum relativizarea unor diferente fundamentale, ce nu trebuie niciodatã scãpate din vedere).

Desigur, formule prin care sã se poatã interoga omnipotenta lui Dumnezeu, mergând pânã la a-i gãsi “limite”, sunt nenumãrate, si a încerca sã le enumerãm ar fi o sarcinã pe cât de excedantã pe atât de inutilã – la urma urmei polimorfia unei heterodoxii fiind inutilã si în egalã mãsurã obositoare. Cu toate se reduc la a postula dubii asupra naturii divine cãreia îi neagã unul din atribute (“Este Dumnezeu cu adevãrat Dumnezeu?”). Existã chiar si o formulã care aparent nu neagã nimic, dar din admiterea atributelor divine nu decurge mai putin refutarea lor: “Dumnezeu nu poate înceta sã fie Dumnezeu”. Aceastã tezã face din nelimitarea Infinitului, oricât de paradoxal ar fi, “cusca” în care acesta ar fi prizonier.

Or, teza de mai sus se sprijinã pe premiza cã ar mai putea exista ceva în afara lui Dumnezeu, ceva care sã participe ca si El la fiintare, fie si numai ca purã posibilitate, în care El sã se poate preschimba, devenind brusc anti-dumnezeu, un al doilea dumnezeu diferit întru totul de primul. Si aceasta este totuna cu a presupune cã Infinitul are… capãt. Realitatea este cã natura divinã nu se poate trãda, metamorfoza, schimba în vreun fel, dar nu dintr-o incapacitate legatã de ceva ce este, fie în fapt cât si în potentialitate, ci din identificarea lui Dumnezeu cu Posibilitatea Universalã. Dumnezeu este Fiinta, dar si Nefiinta, este ceea ce este, dar si ceea ce nu este, în El fiind reunite atât multitudinea indefinitã a celor existã cât si multitudinea infinitã a celor ce pot exista. Deplin Stãpân al locurilor acoperite de natura sa, nu se gãseste printre ele nimic care sã-i contrazicã omnipotenta. Atemporalã si aspatialã, natura lui Dumnezeu nu se poate abate de la esenta ei tocmai pentru cã nici o posibilitate n-a fost conceputã pentru a o dezechilibra. Armonia si coerenta depline ale lui Dumnezeu nu sunt linii de conduitã de la care acesta s-ar putea abate, ci chiar singurele lucruri cu putintã, contrariul lor nefiind decât un efect optic datorat oamenilor, de care doar noi suntem deplin responsabili. Ceea ce nouã ne pare dizarmonic, în ochii lui Dumnezeu este armonios, iar ceea ce ne pare incoerent, este clar pentru Dumnezeu.

În încheiere, vom spune cã Dumnezeu nu poate crea o stâncã într-atât de grea încât sã n-o poatã urni, si asta pentru cã posibilitatea ca aceastã stâncã sã prindã corps este cu totul exclusã de natura divinã, deci din întreg universul (exceptie, desigur, capul celor dispusi sã-i facã loc în imaginatia lor deraiatã). De asemenea, Dumnezeu nu poate spune o minciunã a cãror aparentã sã coincidã cu esenta si care astfel sã excludã divinitatea la nivel esential, pentru simpul fapt cã nimic nu poate contrazice natura divinã. Concomitent, Dumnezeu nu poate renunta la rolul pe care îl are pentru cã starea de concurent al Lui nu este conceptibilã, rolul divinitãtii acaparând Totul. Toate asa-zisele alegatii mergând împotriva omnipotentei divine se vãd astfel spulberate de celelalte atribute divine: omniprezenta împiedicã aparita locurilor în afara lui Dumnezeu, în timp ce unicitatea împiedicã ipoteza alternativei la divinitate.

Nu în ultimã instantã, orice ipotezã se verificã prin consecintele ei: dacã ea este corectã, va atrage fãrã gres implicatii ortodoxe; dacã, dimpotrivã, contine premisa unei heterodoxii oarecare, aceasta nu va întârzia sã se manifeste, pentru cã este deja continutã in nuce, desi invizibilã unui ochi superficial. Ce implicã teza unui dumnezeu cu rãspundere limitatã altceva decât existenta unui “ceva” care sã se sustragã controlului acestuia, un “ceva” deci mai puternic decât divinitatea? Nu ne hazardãm sã dãm un nume acestei entitãti pur imaginare – ne limitãm doar la a remarca imposibilitatea de a stabili o gradatie între Dumnezeu si… “ceva”: acolo unde divinitatea s-ar dovedi neputincioasã, ar fi drept sã ne întrebãm dacã limita ei n-ar fi cumva o divinitate mai mare, iar în acest caz, dacã ceea ce noi numim Dumnezeu chiar este Dumnezeu. Altfel spus, ceea ce s-ar dovedi fie si într-o singurã privintã superior lui Dumnezeu ar fi automat si uzurparea deplinã a legitimitãtii supreme, pentru cã Dumnezeu nu poate fi limitat în vreo privintã oarecare fãrã a sfârsi prin a fi negat mai devreme sau mai târziu în totalitatea lui (si acesta este drumul început în Europa prin conceperea Sa ca persoanã). Consecinta negãrii omnipotentei divine este negarea divinitãtii însesi, începutã prin “umanizarea” ei.

Conchidem deci cã avem de-a face cu teze care se dovedesc pur imaginare, si a cãror corectitudine este strict gramaticalã, bazate pe premize imposibil de conceput. În ciuda a ceea ce-si imagineazã cei ce tãgãduiesc omnipotenta divinã, aceasta nu este rodul unui efort continu al divinitãtii, care eventual sã poatã înceta vreodatã, ci chiar unul din stâlpii pasivi ai lumii. Dumnezeu cel necuprins este infinit în tot, inclusiv în tot ceea ce poate face.