Radu Iliescu, Foamea de nou, (text integral)

Moto: “Toti atenienii si strãinii care locuiau acolo nu-si petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou.” (Fapte 17, 21)

Unul dintre semnele certe ale degenerescentei spirituale este aviditatea pentru formã, si se poate spune cã depãrtarea de Principiu este cu atât mai mare cu cât acestei pasiuni i se adaugã un element dinamic deloc de neglijat, aflat într-o permanentã acceleratie. Si avem în vedere atunci când vorbim de “formã” nu conditia inerentã planului nostru de existentã, imposibil de negat si care îsi are locul ei acolo unde se aflã, atât cât este si fãrã a i se atribui vreo valoare mai mare. Ca tot ce tine de manifestare, forma are în toate traditiile un caracter dual: pe de o parte e vãl iluzoriu, maya, piedicã în drumul spre Absolut, si acesta este aspectul “haotic”, pe de altã parte e organizare, rigoare, mãrturisire a gloriei si întelepciunii Creatorului, si acesta este aspectul “cosmologic”. Primul retine, blocheazã “în jos”; al doilea invitã, conduce “în sus”.

Aceastã dualitate are un sine un echilibru care nu se pierde din vedere în nici o civilizatie traditionalã, în care forma, ca toate lucrurile, este si nu este concomitent, sau are exact atâta existentã câtã îi împrumutã Fiinta din preaplinul ei. Celor înclinati sã se lase vrãjiti de formã li se punea în fatã avertismentul cã pun pret pe o iluzie. Celor prea lesne dispusi s-o ignore li se arãta cã ratiunea ei intimã este sã mãrturiseascã Esenta, legãtura cu Principiul. Asadar, vãlul morganatic nu cântãreste greu pentru cel ce-i intuieste natura, si e lesne de sfâsiat pentru cel care stie cã maya se supune, ca orice, lui Brahma.

Deviatia modernã vine sã strice acest echilibru în douã etape: în prima, forma nu mai este conectatã cu Principiul, nu mai e ceva din El, generatã si suportatã de mila sa, pierde din derizoriu si circumstantial pentru a cãpãta o atentie de care se face “vrednicã”. Forma nu mai e consideratã iluzorie, ci semnificativã, atâta doar cã sensul e cumva imanent si nu transcendent. Modernii privesc forma ca pe un semnificant ce-si are semnificatul în sine: formã de dragul formei, artã pentru artã. A doua etapã – separatie are doar un rost cumva didactic, în fapt cele douã faze coincid – e pur protei-formã: de la cuminte-comparativã, forma devine superlativã, supraformalism, metaformalism, autogenerativism, forma e “în formã”, in-formativã, formidabilã! Statuarul cedeazã bâlciului, poza – animatiei, bustul – filmului de familie. Cei prinsi în mrejele formei doresc din cei în ce mai multe forme noi. Moda este una din formele de manifestare ale aviditãtii pentru nou, dar si succesiunea stirilor, sau pasiunea insatiabilã pentru cãlãtorii. Nu le vom analiza nici una dintre ele, multumindu-le a fi enuntat iluzia ce le uneste. În toate cazurile, foamea de nou nu are satietate nici sfârsit, e un continuu abuz al opulentei, e una din nefericirile exacerbãrii, asemeni celei simtite de regele Midas, cel în mâna cãruia totul se transforma implacabil în aur, împiedicându-l astfel sã se hrãneascã. Cel torturat de o astfel de pohtã bucatele cele mai apetisante se prefac în gura sa în cenusã: noul, imediat dupã clipa suspendatã în care e încã nou, devine opac, fad, inodor, indigest. Maladia e cu atât mai profundã cu cât e mai fãrã sperantã, leacul fiind sevrajul pur si simplu. Nu întâmplãtor, un episcop recomanda în secolul IV dupã Hristos, perioadã în care pãtura avutã a Imperiului Roman prinsese apucãtura turismului: “Dacã simti nevoia sã pleci din ale tale, sã vezi tãrâmuri noi, sã uiti pentru o vreme ce-ai lãsat acasã, ei bine, atunci nu fã nimic din toate acestea.”

O civilizatie însetatã de nou este de douã ori des-centratã: întâi prin ocultarea Esentei, si asta este o consecintã a atentiei acordate formei în sine, apoi prin deplasarea atentiei de la prezent înspre viitor, si aici este de vinã dimensiunea dinamicã a proteicului. Iar patologia civilizatiei respective se reflectã în mod direct în oamenii ce o trãiesc, fãcându-i, de pildã, sã se adune zilnic într-un areopag atenian, în care îsi petrec timpul spunând sau auzind ceva nou…

În ciuda a ceea ce se crede si se afirmã îndeobste, noul nu este o deschidere ci o închidere. Proclamând o tolerantã de suprafatã, indolentã, în fapt el e o continuã ostracizare prim metodele cu care îsi abordeazã subiectele, ostracizând de-a valma prin clasificãri tâmpe de tipul “fapt divers”, “stiati cã…”. Exigenta noului exclude dintru început profunzimea, întelegerea, discernãmântul, si favorizeazã atitudinile de bâlci, umorile, comédia, gura cãscatã. Dacã Traditia e adesea simbolizatã printr-o sabie care desparte lumina de întuneric, ea însãsi imagine a Verbului, aviditatea pentru nou produce o învãlmãsealã, o goanã obscenã printr-o stiintã nestiutoare. Pe acest fond a intrat Paul din Tars în areopagul atenian în care a adus vestea cea bunã (evanghelion). Grecii trebuie sã-l fi ascultat la început, recunoscãtori celui ce s-a oferit sã le usureze povara zilnicã a asteptãrii noului, ce trebuie sã-i fi chinuit atroce, dat fiint cã la vremea aceea agentiile de stiri lucrau mult mai anevoie ca azi. Apoi, în functie de cum le va fi plãcut show-ul, unii trebuie cã l-au luat în râs, spunându-i: “Te vom asculta dupã aceasta si altãdatã.” (Fapte 17, 32). Reactie specificã publicului, si care face parte din familia fluierãturilor, a tropotitului si a bãtutului din palme. Totusi, mai spune Biblia cã printre ei “unii au crezut”, semn cã si în aceste conditii nimic nu e pierdut cu desãvârsire.