René Guénon, Eroarea spiritistã (traducere de Radu Iliescu)

Spiritistul care, posedând ceva facultãti mediumnice, se închide la el acasã pentru a-si consulta masa în privinta unei chestiuni oarecare, nu bãnuieste cã doar cu el însusi comunicã prin acest mijloc, si totusi asta i se întâmplã cel mai frecvent. În sedintele de grup, prezenta asistentilor mai mult sau mai putini numerosi complicã putin lucrurile, mediumul nemaifiind limitat doar la gândirea sa, ci, în starea specialã în care se gãseste, si care-l face eminamente accesibil sugestiei sub toate formele sale, va putea la fel de bine sã reflecte si sã exprime gândirea unui asistent oarecare. De altminteri, în acest din urmã caz ca si în celãlalt, nu este vorba în mod obligatoriu de un gând care este în mod clar constientizat în momentul prezent, si chiar un asemenea gând nu se va exprima deloc decât dacã cineva are vointa într-adevãr irevocabilã de a influenta rãspunsurile. De obicei, ceea ce se manifestã apartine mai degrabã domeniului foarte complex pe care psihologii îl numesc “subconstient”. S-a abuzat uneori de aceastã din urmã notiune, pentru cã este comod, în multe circumstante, sã se facã apel la ceea ce este obscur si prost definit. Nu este mai putin adevãrat cã subconstientul corespunde unei realitãti, doar cã sunt de toate în el, si psihologii, în limita mijloacelor de care dispun, ar fi foarte încurcaţi dacã ar încerca sã facã puţinã ordine în acest câmp noţional. Înainte de toate este ceea ce se poate numi “memoria latentã”: nimic nu se uitã niciodatã în mod absolut, asa cum o demonstreazã cazurile de “reviviscentã” anormalã care au fost constatate atât de des. Este suficient deci ca ceva sã fi fost cunoscut de unul dintre asistenti chiar dacã el crede cã a uitat complet, pentru ca sã nu mai fie nevoie sã se caute în altã parte dacã respectiva amintire se exprimã într-o “comunicare” spiritistã. De asemenea, existã toate “previziunile” si toate “presentimentele” care se întâmplã uneori, chiar în situatii normale, sã devinã suficient de constiente la unele persoane. Din aceastã categorie fac parte în mod sigur multe predictii spiritiste care se realizeazã fãrã sã mai punem la socotealã cã existã multe altele, si probabil un numãr mai mare, care nu se realizeazã, si care reprezintã vagi gânduri oarecare concretizate cum poate sã o facã orice visare [01]. Dar vom merge si mai departe: o “comunicare” enuntând fapte realmente recunoscute de toti asistentii poate totusi sã provinã din “subconstientul” unuia dintre ei, cãci, si sub acest raport, suntem îndeobste foarte departe de a cunoaste toate posibilitãtile fiintei umane. Fiecare dintre noi poate fi în raport, prin aceastã parte obscurã a lui însusi, cu fiinte si lucruri despre care n-a avut niciodatã cunostintã în sensul curent al cuvântului, si se stabilesc acolo numeroase ramificatii cãrora este imposibil sã li se stabileascã limite definite. Cu aceste consideratii ne gãsim foarte departe de conceptiile psihologiei clasice. Acest lucru ar putea pãrea foarte ciudat, la fel ca si faptul cã unele “comunicãri” pot fi influentate de gândurile unor persoane absente, totusi, nu ne temem sã afirmãm cã nu existã în asta nici o imposibilitate.
Este curios de notat o consecintã a acestor din urmã consideratii: aceiasi care admit cã este posibilã invocarea mortilor (vrem sã spunem a fiintei reale a mortilor) ar trebui sã admitã cã este posibil, si chiar mai facil, sã se invoce un om voi, pentru cã omul mort nu a dobândit, în ochii lor, elemente noi, si pentru cã de altfel, oricare ar fi starea în care îl presupunem, aceastã stare, comparatã cu cea a viilor, nu va oferi niciodatã o similitudine atât de perfectã cu cea între stãrile a doi oameni vii, de unde rezultã cã posibilitãtile de comunicare, în cazul în care existã, nu pot în nici un caz sã fie decât micsorate, si nu mãrite. Or este remarcabil cã spiritistii neagã cu vehementã aceastã posibilitate de a invoca un om viu, si cã ei par sã o considere deosebit de periculoasã pentru teoria lor. Noi, care îi negãm orice fundament, recunoastem dimpotrivã aceastã posibilitate, si vom încerca imediat sã-i arãtãm putin mai clar motivele. Cadavrul nu are alte proprietãti în afara celor pe care le are organismul animat, din care el pãstreazã doar câteva. Asadar, ob-ul evreilor, sau prêta-ul hindusilor, nu ar putea avea noi proprietãti în raport cu starea cãreia nu-i este decât un vestigiu. Asadar, dacã acest element poate fi invocat, este pentru cã omul viu poate si el sã fie invocat. Bineînteles, ceea ce tocmai am spus presupune doar o analogie între stãri diferite, si nu o asimilare cu corpul. Ob-ul (sã-i pãstrãm acest nume pentru un plus de simplitate) nu este un “cadavru astral”, si doar ignoranta ocultistilor, confundând analogia cu identitatea, a stat la baza acestei teorii. Acest lucru este sinonim cu a limita în mod arbitrar posibilitãti ce pot fi considerate propriu-zis indefinite (nu spunem infinite). Fortele susceptibile sã intre în acest joc sunt diverse si multiple. Fie cã le privim ca provenind de la fiinte speciale, fie ca simple forte în sensul cel mai apropiat de cel pe care îl conferã fizicianul, prea putin conteazã câtã vreme suntem în domeniul generalitãtilor, cãci si unele si celelalte pot fi adevãrate dupã caz. Printre aceste forte sunt din acelea care, prin natura lor, sunt mai apropiate de lumea corporalã si de fortele fizice si care, în consecintã, se vor manifesta mai usor luând contact cu domeniul sensibil prin intermediul unui organism viu (cel al unui medium) sau prin oricare alt mijloc. Or acest forte sunt exact cele mai inferioare dintre toate, deci cele ale cãror efecte pot fi cele mai funeste si ar trebui sã fie evitate cu cea mai mare grijã. Ele corespund, la nivel cosmic, celor mai joase regiuni ale “subconstientului” în fiinta umanã. În aceastã categorie trebuie clasate toate fortele cãrora traditia extrem-orientalã le dã numele generic de “influente rãtãcitoare”, forte a cãror mânuire constituie partea cea mai importantã a magiei, si a cãror manifestãri, uneori spontane, dau loc tuturor acestor fenomene printre care “bântuirea” este tipul cel mai cunoscut. Acestea sunt, pânã la urmã, toate energiile nonindividualizate, si fireste sunt de multe feluri. Unele dintre aceste forte pot fi numite într-adevãr “demonice” sau “satanice”. Mai ales pe acestea le pune în operã vrãjitoria, si practicile spiritiste le pot atrage adesea, desi involuntar. Mediumul este o fiintã pe care constitutia sa nefericitã îl pune în raport cu tot ceea ce este mai putin recomandabil în aceastã lume, si chiar în lumile inferioare. În categoria “influentelor rãtãcitoare” trebuie sã fie inclus tot ceea ce, provenind de la morti, este susceptibil sã dea loc unor manifestãri sensibile, cãci este vorba de elemente care nu sunt individualizate. Asa este ob-ul însusi, si asa sunt toate elementele fizice de mai micã importantã care reprezintã “produisul dezintegrãrii inconstientului (sau mai bine a “subconstientului”) unei persoane moarte”. Sã adãugãm cã, în caz de moarte violentã, ob-ul conservã timp de o vreme oarecare un nivel cu totul special de coeziune si de cvasi-vitalitate, ceea ce permite sã se punã pe seama sa un mare numãr de fenomene.”

Notã:

[01] Existã de asemeni predictii care nu se realizeazã decât pentru cã au actionat ca niste sugestii. Vom reveni la acestea atunci când vom vorbi despre pericolele spiritismului.

(fragment din Eroarea spiritistã, Etudes Traditionnelles)