René Guénon, Domnia cantitãtii si semnele vremurilor, (breviar de idei)

La alcãtuirea acestei fise am utilizat volumul Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps, apãrut la Gallimard, 1945.

01. Chiar si erorile au rostul lor în curgerea lumii, cãci tot ceea ce existã de o manierã sau alta îsi are ratiunea de a fi, dezordinea însãsi avându-si locul între elementele ordinii universale.

02. Totul are timpul sãu, tot ce trebuie sã se întâmple se va întâmpla, adesea în circumstante neprevãzute si complet independente de vointa noastrã.

03. Trãsãtura cea mai importantã a mentalitãtii moderne este tendinta de a reduce totul la punctul de vedere strict cantitativ.

04. Degenerescenta modernã este o îndepãrtare progresivã de Principiu, punctul cel mai jos tinând de aspectul cantitãtii pure. Acest punct este o imagine inversatã a punctului celui mai înalt, absenta Principiului implicând o maimutãrealã a acestuia.

05. Dacã modernii ar putea vedea ce anume îi dirijeazã si spre ce se îndreaptã, lumea modernã ar înceta imediat sã existe ca atare.

06. Existã lucruri pentru care singurul mod de expresie posibil este modul simbolic, iar acestea nu vor fi niciodate întelese de cãtre cei pentru care simbolismul este literã moartã.

07. Ceea ce se numeste în Occidentul contemporan “materie” este la fel de strãin de conceptul cu acelasi nume al scolasticilor cât si de cel al gânditorilor antichitãtii grecesti. [Numãrul confuziilor la nivel conceptual este însã cu mult mai mare, semnalãm în treacãt: “idee”, “simbol”, “contemplatie” s.a., ale cãror sensuri proprii s-au denaturat într-atâta încât un modern, chiar pus în fata unui text de certã valoare spiritualã, nu recepteazã nimic. Modernitatea a asternut peste cele adânci un impenetrabil vãl semantic.]

08. Substanta (sub stare) înseamnã literalmente “ceea ce se aflã dedesubt”. Asadar, nu la nivelul acesta trebuie cãutatã explicatia lucrurilor, ci dimpotrivã la nivelul esential, ceea ce revine la a spune cã orice explicatie trebuie sã porneascã de sus în jos si nu de jos în sus. Aceastã remarcã aratã motivul pentru care stiinta modernã este în realitate lipsitã de orice valoare explicativã.

09. Conceptele de spatiu si timp, în ciuda eforturilor matematicienilor moderni, nu vor putea niciodatã sã fie reduse la cantitate purã, pentru cã asta înseamnã reducerea lor la niste notiuni în întregime vide, fãrã nici un contact cu o realitate oarecare.

10. O idee care nu poate fi întâlnitã în nici o traditie, orientalã sau occidentalã, nu are nimic esential si nu se raporteazã decât la un mod cu totul îngust si fals de a înfãtisa lucrurile.

11. În realitate, în ciuda unor abuzuri ale limbajului obisnuit, nu cantitatea se mãsoarã prin ceva exterior ei, ci lucrurile sunt mãsurate prin cantitatea însãsi. Se poate spune cã mãsura este în raport cu numãrul ceea ce este manifestarea în raport cu principiul ei.

12. Cantitatea, ca si spatiul si timpul, este una dintre conditiile speciale ale existentei corporale.

13. Etimologic vorbind, ritul este ceea ce se sãvârseste conform ordinii, si prin urmare reproduce la nivelul sãu procesul însusi al manifestãrii. Din aceastã cauzã, într-o civilizatie strict traditionalã, tot ceea ce se petrece are un caracter strict ritual.

14. Pentru ca spatiul sã fie pur cantitativ ar trebui sã fie în întregime omogen. Or, acest lucru nu este cu putintã, fie si pentru faptul cã în interiorul spatiului existã directie, deci preferintã, distinctie, care este de naturã strict calitativã.

15. Doctrina materialistã vrea sã obtinã “plusul” din “minus”, mai multul din mai putin.

16. Una dintre erorile lui Descartes atunci când si-a fundamentat teoria mecanistã a fost sã afirme cã un corp nu este decât întinderea sa, adicã suprafata si volumul pe care le ocupã sunt corpul însusi cu toate proprietãtile sale, ceea ce este în mod evident absurd.

17. Timpul nu poate fi mãsurat decât în raport cu spatiul. Ceea ce se mãsoarã nu este durata însãsi, ci spatiul parcurs într-o anume duratã, conform unei miscãri cãreia i se cunoaste legea. Aceastã lege se prezintã ca relatia dintre timp si spatiu.

18. Natura timpului este mai calitativã decât cea a spatiului.

19. Epocile temporale sunt diferentiate calitativ de evenimentele care se deruleazã în el, la fel cum portiunile spatiului sunt prin corpurile pe care le contin.

20. Nu numai cã fiecare fazã a unui ciclu temporal are calitatea sa proprie care influenteazã asupra determinãrii evenimentelor, dar chiar viteza cu care aceste evenimente se deruleazã este ceva ce depinde de aceste faze, si care este de ordin mai degrabã calitativ decât realmente cantitativ.

21. Mersul umanitãtii actuale seamãnã cu traiectoria unui mobil lansat pe o pantã si care merge din ce în ce mai repede cu cât se apropie mai mult de punctul cel mai de jos.

22. Mersul descendent al manifestãrii, si prin consecintã al ciclului care o exprimã, se efectueazã de la polul pozitiv sau esential al existentei spre polul negativ sau substantial. Rezultã de aici cã toate lucrurile iau un aspect din ce în ce mai putin calitativ si din ce în ce mai cantitativ.

23. Chestiunea principiului de individuatie (principium individuationis): dacã indivizii aceleiasi specii întrunesc cu totii aceeasi naturã, pe care este convenabil s-o identificãm cu specia însãsi, în ce constã ceea ce, adãugat naturii, face din fiecare individ o fiintã separatã?

24. Cu cât indivizii sunt redusi la starea de simpli indivizi, cu atât mai mult cantitatea va predomina asupra calitãtii. Existã însã o diferentiere calitativã, inversã diferentierii cantitative, aceasta din urmã nefiind decât o simplã separatie.

25. Unitatea tine de polul calitativ. Multiplicitate tine de cantitate, si este cu atât mai marcantã cu cât are loc o îndepãrtare de polul calitativ.

26. Principiul indiscernabililor: nu pot exista douã fiinte identice, adicã asemãnãtoare între ele sub toate raporturile, fãrã sã fie automat vorba de una si aceeasi fiintã. [Matematic vorbind: relatia “a = “a” implicã “a” este unic. Corolar: oricare “a” este diferit de oricare “b”.]

27. Uniformitate, pentru a fi posibilã, presupune cã fiintele sunt lipsite de orice calitate si se pot reduce la starea de simple “unitãti” numerice. Dat fiind cã premisa este invalidã, uniformitatea nu este niciodatã realizabilã în fapt, dar este de notat faptul cã eforturile fãcute pentru a o pune în practicã duc la despuierea fiintelor de calitãtile proprii.

28. Masina, produs tipic al lumii moderne, este ceea ce reprezintã, în cel mai înalt nivel atins vreodatã, predominanta cantitãtii asupra calitãtii.

29. Natura nu oferã nici un exemplu de egalitate si de democratie.

30. Nivelarea se opereazã în societatea actualã în jurul nivelului cel mai jos cu putintã, pentru cã este mai simplu sã se inhibe calitãtile care existã la unii indivizi decât sã se dea celor care nu au asa ceva.

31. Manipularea în masã începe odatã cu învãtãmântul obligatoriu, cu pretentia lui de a da o instructie egalã si identicã pentru toti indivizii.

32. Occidentalul modern nu se multumeste sã impunã la el învãtãmântul obligatoriu. El vrea sã-l impunã si altora, cu tot ansamblul obiceiurilor mentale care decurg din asta, pentru a uniformiza în cele din urmã întreaga lume, pe care de altminteri o niveleazã prin difuzarea produselor industriei moderne.

33. Uniformizarea occidentalã este o caricaturã a unitãtii.

34. Opozitia dintre meseriile din vechime si industria modernã este o particularizare a opozitiei.

35. Artifex însemna la origine atât cel ce exersa o meserie cât si cel care exersa o artã. În modernitate însã arta este un fel de domeniu închis, care nu mai are legãturã cu restul activitãtii umane, cu “realul”. Ceea ce este acum numit “artã” este considerat “o activitate de lux.”

36. În orice civilizatie traditionalã, orice activitate a omului, fie stiintã, fie artã, derivã din principii. În modernitate nu mai este vorba de asa ceva, singura aplicatie a stiintei fiind industria modernã.

37. Într-o societate de tip traditional, fiecare ocupatie este un sacerdotiu, actele cele mai obisnuite având întotdeauna ceva religios. Si asta pentru cã în aceste societãti religia nu este un lucru limitat, care ocupã un loc anume, fãrã nici o influentã efectivã asupra restului existentei, asa cum este pentru aceia dintre occidentalii moderni care mai admit cã religia existã.

38. Meseria fiind o manifestare sau o expansiune a omului, initierea, care are ca scop depãsirea posibilitãtilor individului uman, poate sã ia ca punct de plecare individul ca atare.

39. Mijloacele folosite pentru initiere corespund realmente naturii însãsi a fiintelor cãrora li se aplicã.

40. Expresia “deformare profesionalã” este suficient de justã în cazul noilor meserii din industrie.

41. Masina este, într-un anume sens, contrariul uneltei, si nu o “unealtã perfectionatã” cum multi îsi imagineazã, cãci unealta este cumva o “prelungire” a omului însusi, în timp ce masina îl reduce pe acesta la nivelul de servitor al sãu.

42. Dacã s-a spus cã “unealta dã nastere mãiestriei”, nu este mai putin adevãrat faptul cã masina o omoarã.

43. Scopul masinei este de a produce în serie, numãrul cel mai mare posibil de obiecte despre care se presupune cã seamãnã între ele, pentru oameni asemãnãtori între ei. Totul se reduce astfel la dimensiunea pur umanã.

44. Capodoperele traditionale nu erau semnate. Abia recent, în modernitate, s-a început atribuirea numelui artistului creatiei sale. Printr-un efect de deviere, artistii contemporani fac toate eforturile cu putintã pentru a-si afirma personalitatea, opera lor fiind cu totul secundarã.

45. Acei dintre moderni care se considerã în afara oricãrei religii sunt la extrema opusã a oamenilor care, dupã ce au pãtruns unitatea principialã a tuturor traditiilor, nu mai sunt legati în exclusivitate de o formã traditionalã particularã. Dacã cei din urmã s-au ridicat la supra-uman, primii au cãzut în infra-uman.

46. Industria modernã este locul în care conceptiile moderne au reusit sã se exprime cel mai clar si complet. În cadrul ei individul este un corp fãrã suflet.

47. Paradigmele stiintifice contemporane au pretentia de a reduce totul la nivel cantitativ, si ignorã tot ceea ce nu intrã în aceastã categorie. Mai mult decât atât, tot ceea ce nu poate fi exprimat în cifre este considerat ca fiind nestiintific.

48. Se spune adesea cã “istoria se repetã”, ceea ce este fals. În realitate, unele detalii seamãnã, dar nimic mai mult. Un singur eveniment nu se mai repetã niciodatã, pentru simplu motiv cã douã lucruri oarecare nu pot sã coincidã în toate detaliile si concomitent sã mai fie si diferite.

49. Ideea de a fonda o stiintã pornind de la repetitia unor fenomene, obiecte, legi, trãdeazã o altã iluzie de ordin cantitativ, cea care constã în a crede cã simpla acumulare a unui numãr mare de fapte poate servi de dovadã unei teorii.

50. Statistica, etalând cifre si calcule, conferã siesi si altora o oarecare iluzie de “exactitate” care ar putea fi calificatã de “pseudo-matematicã”. În realitate, în virtutea unor idei preconcepute se obtin de la aceste cifre absolut tot ce se doreste, într-atâta sunt de lipsite de semnificatie în ele însele. Aceleasi statistici, în mâinile unor specialisti diferiti, oferã concluzii diferite, pentru a nu spune cã uneori sunt diametral opuse.

51. Nevoia de simplificare este o trãsãturã distinctivã a mentalitãtii moderne. Aceasta se acordã cu dezideratul unei stiinte la îndemâna tuturor.

52. Tot ceea ce este posibil este prin asta real la nivelul sãu si în modul sãu propriu.

53. Protestantismul, sub multiplele sale forme, este singura productie religioasã a spiritului modern, înainte ca acesta sã fi ajuns sã respingã orice religie.

54. În modernitate, religia este înlocuitã prin religiozitate, care este un vag sentimentalism fãrã nici o eficientã.

55. Ceea ce au în comun toti pretinsii “reformatori” este pretentia de a reveni la o simplicitate primitivã care nu a existat niciodatã. Esoterismul este întotdeauna negat, mai ales pentru cã se adreseazã unei elite.

56. Cel mai grav aspect al învãtãmântului profan este cã neagã tot ceea ce-l depãseste, închizând astfel cãile spre domeniile mai elevate.

57. Existã în Occident o penetrare a spiritului modern pânã si acolo unde ar trebui sã existe o opozitie prin definitia însãsi. Decadenta doctrinei religioase si pierderea totalã a esoterismului crestin aratã care ar fi consecintele dacã mentalitatea modernã s-ar generaliza într-o zi în întreg Orientul.

58. Spiritul modern este marcat de ura pentru secret, pe care îl interpreteazã ca privilegiul câtorva. În fond, ura pentru secret nu este altceva decât una din formele urei pentru tot ceea ce depãseste nivelul mediu, si de asemenea pentru tot ceea ce se îndepãrteazã de uniformitate impusã tuturor.

59. În realitate, adevãrurile de un anume ordin rezistã prin natura lor oricãrei “vulgarizãri”. Oricât de clar ar fi ele expuse, nu le înteleg decât cei calificati sã le înteleagã, pentru ceilalti fiine ca si inexistente.

60. Existã în lumea modernã însãsi un secret care este mai bine pãzit decât oricare altul: cel al formidabilei întreprinderi de sugestie care a produs si care întretine mentalitatea modernã.

61. Rationalismul în toate formele sale se defineste esentialmente prin credinta în suprematia ratiunii, proclamatã ca o veritabilã dogmã, si implicând negatia a tot ceea ce este de ordin supra-individual, ceea ce antreneazã excluderea oricãrei cunoasteri metafizice veritabile. Aceeasi negatie are drept consecintã respingerea oricãrei autoritãti spirituale, aceasta având în mod obligatoriu o sursã “supra-omeneascã”.

62. Unitatea profundã a oamenilor se manifestã în ceea ce este supra-omenesc în ei.

63. Este falsã ideea conform cãreia omul este peste tot si întotdeauna acelasi. Cea mai sigurã dovadã este incapacitatea de a reconstitui pornind de la acest postulat gândirea romanilos si a grecilor din antichitate, sau cea a indienilor si chinezilor cu care suntem contemporani.

64. Atunci când psihologii moderni isi imagineazã cã vorbesc despre “om”, au în vedere în fapt pe occidentalul modern. Practic, existã structuri umane diferite, provenind din culturi diferite, ireductibile.

65. Este remarcabil faptul cã filosofii spun adesea lucruri mult mai juste când este vorba de a combate alti filosofi decât când îsi expun propriile puncte de vedere, fiecare vãzând destul de bine defectele altora.

66. Materialismul reprezintã una dintre cele douã jumãtãti ale dualismului cartezian, cea asupra cãreia autorul aplicase conceptia mecanistã. Dupã Descartes s-a suprimat cealaltã jumãtate (existenta sufletului) si astfel s-a putut ajunge fãrã effort la materialism.

67. Problema mecanismului este limitarea la aparenta lucrurilor, lipsa de acces la esente. Mecanismul este “reprezentativ”, dar nu explicativ. O stiintã bazatã pe asemenea consideratii nu va putea avea nici o valoare de cunoastere efectivã nici mãcar în domeniul relativ si limitat în care s-a închis.

68. Faimoasa teorie cartezianã a animalelor-masini este una dintre cele mai uimitoare absurditãti pe care spiritul de sistem le-a nãscocit vreodatã.

69. Dualismul cartezian a presupus fiinta umanã ca fiind partajatã în douã pãrti, corpul si sufletul, care nu izbutesc sã formeze un compus real, datã fiind eterogenitatea lor. Consecintã: dacã sufletul nu poate influenta corpul, atunci sufletul poate fi neglijat. Dacã sufletul este neglijabil, atunci el poate fi cu desãvârsire negat.

70. Descartes a introdus în domeniul cantitãtii jumãtate de lume. Materialismul a pretins cantitativizarea întregii lumi.

71. Existã dincolo de materialismul explicit si formalizat, un materialism de fapt, practicat de oameni care nici mãcar nu presupun cã sunt materialisti. Între cele douã forme de materialism existã aceeasi relatie ca între rationalismul filosofic si rationalismul vulgar, cu diferenta cã materialistul de fapt nu îsi revendicã aceastã calitate, în timp ce rationalistul vulgar, chiar dacã ignorã orice filosofie, se grãbeste sã se proclame ca atare, împodobindu-se cu titlul de “liber-cugetãtor”, desi în realitate este sclavul tuturor prejudecãtilor curente ale epocii.

72. Este de la sine înteles cã un savant, în sensul actual al acestui cuvânt, chiar dacã nu se declarã materialist, este influentat de educatia specialã care l-a dirijat în acest sens. Si chiar dacã, asa cum se întâmplã uneori, acest savant se crede dotat cu “spirit religios”, va gãsi mijloace sã separe complet religia de activitatea lui stiintificã în asa manierã încât opera lui nu se va distinge cu nimic de cea a materialistilor desãvârsiti, si astfel el îsi va juca roul în constructia “progresivã” a stiintei celei mai cantitative si mai grosolan materialiste ce se poate concepe. În acest fel, actiunea antitraditionalistã reuseste sã utilizeze în profitul ei pe cei care ar trebui sã fie în mod logic adversarii ei, dacã devierea mentalitãtii moderne n-ar fi format fiinte pline de contradictii si incapabile sã-si dea seama de asta.

73. Se poate considera cã uniformizarea si-a atins scopul în momentul în care oameni diferiti (care se declarã crestini, de exemplu) actioneazã ca si cum diferentele n-ar mai fi esentiale.

74. Se poate constata cu o simplã privire cã omul modern a devenit impermeabil oricãrei influente care nu care nu actioneazã în mod direct în sfera simturilor. Nu numai cã facultãtile sale de întelegere au devenit din ce în ce mai limitate, dar câmpul însusi al perceptiei sale s-a restrâns.

75. Prin “viata obisnuitã” se întelege ceva în care, prin excluderea oricãrui caracter sacru, ritual sau simbolic, nimic care sã nu fie pur uman nu ar putea interveni în vreun fel sau altul.

76. Unii folosesc pentru viata obisnuitã termenul de “viatã realã”, lucru care este deosebit de ironic, pentru cã este vorba de cea mai rea dintre iluzii. În realitate, nu existã un domeniu profan, ci doar un punct de vedere profan, care devine din ce în ce mai invadator, pânã când înglobeazã existenta umanã în întregime.

77. Iluzia “vietii normale” începe prin a se considera cã anumite lucruri se sustrag influentei divine. Ulterior, lucrurile acelea sunt considerate normale. Mai apoi, lucrurile “normale” sunt considerate singurele reale. În cele din urmã, lucrurile care nu figureazã în lista “normalelor” devin automat ireale.

78. Filosofia este importantã sub aspectul cã e “reprezentativã” pentru o anume mentalitate, conceptiile filosofice moderne având succes numai în mãsura în care corespund la unele tendinte predominante ale epocii în care sunt formulate. Filosofia este fructul si nu germenele unei epoci.

79. În stadiul prezent de decãdere intelectualã, s-a ajuns la pierderea completã din vedere a notiunii de adevãr, care este înlocuitã cu cele de utilitate si de comoditate.

80. “Stiinta” este în zilele noastre solidarã cu industria. Ea se gãseste amestecatã cu “viata obisnuitã”, în care devine unul dintre principalii factori. Stiinta “reuseste”, si pentru spiritul utilitarist al modernilor, “reusita” sau “succesul” este un “criteriu de adevãr”.

81. Conceptia exclusiv cantitativã a monedei este produsul unei degenerescente destul de recente. La origine, moneda a avut si a conservat mult timp o valoare calitativã, fiind acoperitã cu simboluri traditionale dintre care unele prezintã sensuri deosebit de profunde.

82. Controlul autoritãtii spirituale asupra banilor s-a perpetuat atâta timp cât civilizatia a rãmas traditionalã. Momentul în care Filip cel Frumos, regele Frantei, a distrus Ordinul Templierilor este punctul de plecare al profanizãrii monedei.

83. Înconjurându-l pe om de produsele industriei moderne, nepermitându-i sã vadã altceva (exceptie doar în muzee, cu titlul de simple “curiozitãti” fãrã nici un raport cu circumstantele “reale” ale vietii sale), acesta este constrâns sã se închidã în cercul “vietii obisnuite” ca într-o închisoare fãrã iesire.

84. Existã o adevãratã degenerescentã a limbajului care însoteste degenerescenta lumii. Într-adevãr, dacã totul se reduce din ce în ce mai mult la cantitate, limbajul însusi nu mai evocã decât lucruri cantitative.

85. Din momentul în care moneda si-a pierdut valoarea de ordin superior, a început si diminuarea puterii ei de cumpãrare. Cantitatea purã nefiind decât ceva sub nivelul oricãrei existente, ea tinde spre o adevãratã disolutie.

86. Nivelul uman si nivelul cosmic sunt legate, astfel încât fiecare dintre ele actioneazã asupra celuilalt si existã întotdeauna o corespondentã între stãrile respective.

87. Mentalitatea umanã si nivelul cosmic, în cursul ciclului, se îndepãrteazã progresiv de principiu, deci de spiritualitatea originarã care este inerentã polului esential al manifestãrii. Aceastã îndepãrtare ia forma unei “materializãri”.

88. Se poate spune cã “materializarea” existã ca tendintã, dar cã “materialitatea”, adicã rezultatul complet al acestei tendinte, este o stare irealizabilã.

89. “Stiintele” moderne sunt fãcute din simplificãri si aproximatii care le anuleazã orice pretinsã exactitate, chiar orice valoare de “stiintã” în adevãratul sens al cuvântului.

90. Vulgarizatorii scientisti care clameazã cã stiinta împinge limitele lumii cunoscute afirmã un lucru contrariu adevãrului. Niciodatã lumea si omul n-au fost mai îngusti, pânã într-acolo încât sunt redusi la simple entitãti corporale.

91. Reactiile generale ale mediului cosmic se schimbã în functie de atitudinea adoptatã de om în privinta lui. Omul nu este un simplu spectator, ci un actor.

92. “Solidificarea” lumii nu va fi niciodatã totalã, aceastã perspectivã fiind incompatibilã cu existenta realã. Vor fi întotdeauna fisuri în acest pretins “sistem închis”.

93. Teoriile în care savantii nu mai cred supravietuiesc în mentalitatea comunã datoritã vulgarizãrilor stiintifice.

94. Atunci când stiinta profanã pãrãseste domeniul simplei observatii a faptelor si vrea sã încerce sã extragã ceva din acumularea indefinitã a detaliilor particulare, ea edificã teorii pur ipotetice.

95. Ipotezele stiintifice sunt abandonate si înlocuite prin altele cu o rapiditate crescutã. În gândirea savantilor ele au un caracter conventional, deci ireal. Teoriile stiintifice moderne sunt provizorii, simple “reprezentãri”, dacã nu chiar “moduri de a vorbi”, lipsite de orice valoare explicativã.

96. În schimb, marele public acceptã aceste teorii ca pe niste dogme, luându-le în serios. Vulgarizarea le prezintã sub o formã simplistã si afirmativã, nu ca niste simple ipoteze, asa cum erau în realitate pentru cei care le-au elaborat.

97. Teoriile scientiste articuleazã “mitologii” moderne. Prin supravietuirea unor ipoteze apartinând teoriilor diverse, sunt posibile în mentalul colectiv combinatiile cele mai heteroclite. Dat fiind dezordinea inextricabilã care dominã astãzi, mentalitatea contemporanã acceptã cele mai ciudate contradictii.

98. Stiinta profanã, limitatã la cadrul lumii moderne, îsi imagineazã fiecare perioadã a actualului Manvantara ca fãcând parte dintr-o lume ale cãrei conditii ar fi fost asemãnãtoare celor de azi.

99. Istoricii evaleazã actiunile oamenilor din antichitate sau evul mediu ca si cum ar fi vorba de contemporanii lor.

100. Punctele critice ale ciclului cosmic sunt presãrate de cataclisme naturale.

101. Nu numai cã omul, dat fiind faptul cã facultãtile sale erau mult mai putin limitate, nu vedea lumea cu aceeasi ochi ca azi, si percepea în ea lucruri care azi îi scapã în întregime, dar lumea însãsi, ca ansamblu cosmic, era diferitã calitativ, pentru cã posibilitãti de un alt ordin se reflectau în domeniul corporal si-l “transfigurau”.

102. Cercetãrile si teoriile modernilor nu ajung decât la negarea a tot ceea ce nu corespunde punctului lor de vedere. Despre cei dinaintea noastrã se spune cã au vãzut prost, sau a redat prost, ceea ce revine la a se afirma cã înaintea epocii moderne oamenii sufereau de tulburãri sensoriale si mentale.

103. În “geografia sacrã” existã locuri capabile sã serveascã drept suport pentru actiunea influentelor superioare (asemeni anumitor centre traditionale principale sau secundare – oracole, locuri de pelerinaj), la fel cum existã guri ale Infernului.

104. Solidificarea lumii poate fi reprezentatã în simbolismul geometric ca o trecere gradualã de la sferã la cub. Sfera este forma primordialã, care le contine în sine pe toate celelalte. Cubul este forma care corespunde unui maxim de specificatii.

104. În metafizica orientalã, forma cubicã tine de Pãmânt, în timp ce forma sfericã de Cer. Sfera este echivalentul esentei, cubul – al substantei. În multe traditii sunt simbolizate prin compas si echer.

105. Faptul de a calcula, înregistra si reglementa totul este un simptom al solidificãrii lumii. În culturile traditionale existe interdictia recensãmântului. Administratiile moderne trateazã oamenii ca si cum acestia ar fi deja unitãti numerice asemãnãtoare între ele, ca si cum uniformitatea “idealã” ar fi deja instauratã.

106. Modernitatea se mândreste cu rapiditatea si facilitatea crescândã a comunicatiilor dintre tãrile cele mai îndepãrtate, dar în cele mai multe dintre cazuri este mai dificil sã se intre în anumite tãri decât înainte de inventarea mijloacelor mecanice de transport.

107. Operele popoarelor sedentare sunt opere ale timpului: fixate în spatiu la un domeniu strict delimitat, ele îsi dezvoltã activitatea într-o continuitate temporalã care le apare ca fiind indefinitã. Dimpotrivã, popoarele nomade nu edificã nimic durabil, si nu muncesc în vederea unui viitor care le scapã. Dar au în fata lor spatiul care nu le opune nici o limitare, ci le deschide noi posibilitãti.

108. Spre finalul ciclului cosmic timpul uzeazã spatiu, iar sedentarii îi absorb putin câte putin pe nomazi.

109. Sedentarii utilizeazã simboluri vizuale, nomazii – simboluri sonore. Sedentarii creazã arte plastice (arhitecturã, sculpturã, picturã), adicã artele formelor care se desfãsoarã în spatiu. Nomazii creazã arte fonetice (muzicã, poezie), adicã artele formelor care se deruleazã în timp.

110. Nomadismul, sub aspectul “malefic” si deviat, exercitã o actiune “dizolvantã” asupra a tot ceea ce intrã în contact. De asemenea, sedentarismul, sub acelasi aspect, nu poate decât sã conducã la formele cele mai grosolane ale materialismului.

111. Orasul contemporan este o aglomeratie artificialã de minerale. Însã, asa cum piatra s-a substituit lemnului, în epoca noastrã metalul începe sã se substituie pietrei.

112. În unele culturi se poate vorbi de o izolare socialã a muncitorilor care prelucrau metalele. Meseria de fierar a fost asociatã practicãrii magiei inferioare, atunci când nu era vorba de vrãjitorie pur si simplu. În alte traditii, metalurgia a fost la baza unor ordine initiatice importante. Ceea ce trebuie retinut este cã metalurgia avea concomitent un aspect “sacru” si unul “execrabil”, pornind de la dublul simbolism inerent metalelor însesi.

113. Timpul uzeazã spatiul printr-un efect de contractie. Dar timpul însusi se deruleazã cu o vitezã din ce în ce mai mare. Aceastã acceleratie a timpului devine mai vizibilã ca niciodatã în epoca noastrã, pentru cã este în crestere în ultimele perioade ale ciclului, desi existã constant de la început si pânã la sfãrsit. Contractia temporalã se reflectã si în diminuarea progresivã a duratei vietii umane.

114. Atunci când contractia temporalã va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipã unicã, moment în care durata va înceta sã mai existe, cãci este evident cã în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune.

115. Atunci când totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spatiu – în momentul însusi în care timpul va pãrea cã devorã spatiul, acesta din urmã va sfârsi prin a-l absorbi. Simbolic vorbind, în momentul acela va avea loc revansa lui Abel asupra lui Cain.

116. Este remarcabil cã se vorbeste despre sfârsitul lumii ca fiind un “sfârsit al timpului” si nu un “sfârsit al spatiului”.

117. Sfârsitul unui ciclul precum cel al umanitãtii actuale nu este sfârsitul lumii corporale însesi decât într-un sens relativ, si doar în raport cu posibilitãtile care, fiind incluse în acest ciclu, si-au sfârsit dezvoltarea în lumea corporalã. În realitate, lumea corporalã nu va fi distrusã, ci “transmutatã”, primind o nouã existentã, pentru cã, dincolo de “punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai existã, “roata reîncepe sã se învârtã” pentru parcursul unui alt ciclu.

118. Sfârsitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stãri primordiale.

119. “Cãderea” este îndepãrtarea de centrul lumii. Aceastã îndepãrtare nu este decât o altã reprezentare a mersului descendent al ciclului, cãci centrul unei stãri ca a noastrã, fiind punctul de comunicare directã cu stãrile superioare, este în acelasi timp polul esential al existentei în aceastã stare. A merge de la esentã spre substantã este totuna cu a merge de la centru spre circumferintã, de la interior spre exterior, de la unitate spre multiplicitate.

120. Pentru a atinge Regatul lui Dumnezeu trebuie suprimatã derularea timpului. Eliberarea de aceastã conditie este posibilã pentru anumite fiinte, dar pentru umanitatea în ansamblu nu, ea trebuind sã parcurgã ciclul manifestãrii corporale pânã la capãt.

121. Douã tendinte dirijeazã umanitatea spre finalul ei: solidificarea lumii si disolutia. Orice sfârsit este o disolutie a manifestãrii ca atare. Cea de-a doua dintre cele douã tendinte începe sã predomine.

122. Iluzia securitãtii care domnea în timpurile în care materialismul atinsese maximum de influentã, si care atunci era cumva inseparabil de ideea pe care oamenii si-o fãcea despre “viata obisnuitã”, s-a disipat în mare parte din cauza evenimentelor si a vitezei crescânde cu care ele se deruleazã, într-atâta încât azi impresia dominantã este, dimpotrivã, cea a unei instabilitãti care se întinde în toate domeniile. Si, cum “soliditatea” implicã stabilitatea, aceastã stare de fapt aratã cã punctul de maximã “soliditate” efectivã, în posibilitãtile lumii noastre, a fost nu doar atins, ci deja depãsit, si cã, în consecintã, lumea spre îndreaptã de acum spre disolutie.

123. “Solidul”, chiar în momentul maximei sale densitãti si impenetrabilitãti, pãstreazã câteva elemente calitative.

124. Existã în reducerea gradualã a tuturor lucrurilor la nivelul cantitativ un punct dincolo de care aceastã reducere nu mai tinde la “solidificare”, si acest punct este acela în care se voieste transformarea cantitãtii continue în cantitate discontinuã. Corpurile nu vor mai putea atunci sã subziste ca atare, ele se vor transforma într-un soi de praf “atomic” fãrã consistentã. Se va putea vorbi atunci de o adevãratã “pulverizare” a lumii, ceea ce este una dintre formele posibile ale disolutiei ciclice.

125. Este adevãrat cã puterea materialismului dimineazã, dar “fisurile” care se deschis comunicã în jos. Ceea ce interfereazã cu lumea sensibilã nu poate fi decât psihismul cosmic inferior, în ceea ce are acesta mai distructiv.

126. Materialismul a jucat un rol important în logica diabolicã a sfârsitului, dar negatia pe care o reprezintã nu mai este suficientã. Ea a interzis omului accesul la posibilitãtile de ordin superior, dar nu poate dezlãntui fortele inferioare care singure pot conduce spre ultimul punct al dezordinii si disolutiei.

127. Securitatea derizorie a “vietii obisnuite”, care s-a manifestat în perioada materialismului, este acum puternic amenintatã, si se vede din ce în ce mai bine cã nu era decât o iluzie. Totusi, o altã iluzie mai rea din toate punctele de vedere se pregãteste sã-i ia locul: cea a unei “spiritualitãti pe dos”, cãreia diversele miscãri “neo-spiritualiste” nu-i sunt decât mediocrii precursori.

128. Solidificarea lumii nu a fost niciodatã completã, încât sã devinã “sistemul închis” al materialistilor.

129. În diverse traditii (mai cu seamã hinduism si islam), lumea este separatã de tenebrele exterioare printr-un “Mare Zid”. Spre finalul ciclului acest “Mare Zid” se va fisura si vor pãtrunde entitãti devastatoare (Gog si Magog în islam, Koka si Vikoka în traditia hindusã). Aceste entitãti sunt propagate cu ajutorul: sectelor “neo-spiritualiste”, filosofilor “intuitionisti”, savantilor “metapsihisti”, psihologilor si psihanalistilor.

130. Actiunea multor centre spirituale s-a închis din ce în ce mai tare, pentru cã influentele spirituale pe care le transmit în lumea noastrã nu mai pot sã se manifeste în exterior.

131. Pentru a combate spiritul modern bunele intentii sunt insuficiente. Ceea ce trebuie ste înainte de toate o cunoastere efectivã.

132. Epoca actualã trebuie sã epuizeze posibilitãtile cele mai inferioare.

133. Este surprinzãtoare încãpãtânarea cu care modernii au început sã exhumeze vestigiile epocilor trecute si a civilizatiilor dispãrute, pe care de altminteri sunt cu totul incapabili sã le înteleagã.

134. Trebuie disipatã o eroare de interpretare datoratã materialismului: aceea cã existã lucruri pur materiale. Este o idee datoratã stiintelor moderne, care izoleazã obiectul de principiile superioare cu care se aflã în conexiune. Dacã ar admite contrariul, stiintele moderne ar trebui sã recunoascã faptul cã adevãrata naturã a obiectului le scapã.

135. În realitate, lumea corporalã nu poate fi consideratã suficientã siesi, nici ca fiind un lucru izolat în ansamblul manifestãrii universale. Dimpotrivã, indiferent care sunt aparentele datorate “solidificãrii”, lumea corporalã porneste de la ordinea subtilã, în care-si are principiul imediat, si prin intermediul cãreia tine de manifestarea informalã, apoi de non-manifestat.

136. Nimeni nu a izbutit sã dea o definitie exactã a distinctiei între viu si ne-viu, tocmai pentru cã nu existã obiect inanimat în univers.

137. Acest mod de a vedea lucrurilor poate fi numit “animism”, întelegându-se prin asta afirmatia cã existã în lucruri elemente “animice”. Desigur, acest “animism” se opune direct mecanismului, la fel cum realitatea însãsi se opune simplei aparente exterioare. Este evident cã aceastã conceptie este “primitivã”, pentru cã este adevãratã, ceea ce este exact contrariul a ceea ce “evolutionistii” gândesc despre acest adjectiv.

138. Etnologii numesc “primitive” forme care nu sunt decât degenerescente de un nivel sau altul, dar nu atât de jos ca interpretarea lor.

139. În cazurile de degenerescentã partea superioarã a doctrinei, adicã nivelul metafizic si “spiritual” este cea care dispare mai mult sau mai putin complet. Ca urmare, ceea ce era secundar, latura cosmologicã si “psihicã”, capãtã inevitabil o importantã preponderentã.

140. Existã în lume un numãr de “reservoare” de influente a cãror repartitie nu are nimic “întâmplãtor”, si care servesc foarte bine scopurilor unor oarecare “puteri” responsabile de deviatia modernã.

141. Trebuie remarcat cã vestigiile care subzistã dintr-o traditie degeneratã si a cãrei parte superioarã a dispãrut sunt comparabile resturilor psihice pe care o fiintã umanã le lasã în urma sa atunci când trece într-o altã stare, si care pot servi la orice. [Mai cu seamã la vrãjitorie si magie.]

142. Pentru a se manifesta, influentele spirituale au nevoie de suporturi potrivite. Odatã ce aceste influente se retrag, fostele suporturi nu rãmân complet vide, ele putând fi confiscate de magicieni negri. Utilizarea vestigiilor arheologice poate antrena surprize foarte urâte, unele dintre ele putând fi impregnate cu influentel psihice de naturã foarte joasã.

143. “Adversarul” are interes sã-si adjudece locurile sacre nu doar din cauza influentelor psihice care abundã acolo, ci si din cauza amplasamentului, care corespunde unei geografii sacre, susceptibilã sã fie deturnatã.

144. Lumea modernã este rezultatul actiunii antitraditionale.

145. Influentele spirituale actioneazã prin intermediul fiintelor umane, reprezentanti autorizati ai traditiei, desi natura lor este “supra-umanã”. De aceeasi manierã, contra-traditia face acelasi lucru, servindu-se de oameni, desi natura ei este “infra-umanã”.

146. Primul lucru asupra cãruia se dirijeazã agentii umani care încarneazã contra-traditia este initierea, esoterismul traditional.

147. Totul, în civilizatia modernã, apare ca fiind din ce în ce mai artificial, mai denaturat si mai falsificat. Or, în acest caz, mentalitatea însãsi care corespunde acestei stãri de lucruri trebuie sã fie la fel, “fabricatã” si câtusi de putin spontanã.

148. Este greu de crezut cã lipsa de întelegere totalã pe care secolele XVII si XVIII o aveau pentru evul mediu ar fi fost o schimbare sãvârsitã într-un mod natural si spontan.

149. Etapele antitraditionalismului: 1) umanismul a avut pretentia sã-l reducã pe om la sine însusi, excluzând tot ce este supra-uman; 2) rationalismul a negat fiintei posesia si utilizarea facultãtilor transcendentale; 3) mecanismul si materialismul au întors omul spre lucrurile exterioare; 4) solidificarea si 5) disolutia.

150. În faza în care suntem noi, lumea se deschide în pãrtile ei cele mai josnice, spre fortele dizolvante si destructive din domeniul subtil inferior. “Adversarul” se concentreazã asupra contra-initierii.

151. Ultima parte a ciclului, în care ne aflãm, are trei etape: 1) deviere; 2) subversiune si 3) reabilitare (sau redresare, restabilirea ordinii normale).

152. Se poate spune cã subversiunea nu este decât ultimul grad si concluzia însãsi a deviatiei, sau cã deviatia tinde sã conducã spre subversiune. În starea actualã a lucrurilor, desi nu se poate spune cã subversiunea este completã, ea apare în tot ce prezintã caracter de “contrafacere” si “parodie”.

153. Spiritul de negatie poate îmbrãca toate deghizãrile, ceea ce revine a spune cã Satan se poate transforma în înger de luminã.

154. Orice contrafacere spiritualã este parodicã. În ea se aflã întotdeauna un element grotesc mai mult sau mai putin aparent, care nu scapã observatorului perspicace. Astfel, riturile civile sunt pseudo-religie, naturismul tine de o pseudo-naturã, iar distractiile sunt pseudo-repaus. Toate aceste pseudo sunt falsificãri si nimic mai mult.

155. Orice contrafacere este posibilã dat fiind raportul de analogie inversã care existã între punctul cel mai înalt si punctul cel mai jos.

156. Actiunea antitraditionalã are douã faze: prima conduce la o operã de deviere, al cãrui rezultat este materialismul cel mai complet si mai grosier. A doua tine de o operã de subversiune, conducând la constituirea unei “spiritualitãti pe dos”.

157. Acelasi simbol poate fi luat în douã sensuri, care cel putin aparent sunt direct opuse unul altuia, astfel încât este inversul sau “negativul” celuilalt.

158. Orice manifestare existã sub forma unei dualitãti. Este vorba de doi poli, ceea ce nu este acelasi lucru cu dualismul cartezian, care considerã dualitatea ca fiind ireductibilã. În realitate, dualitatea este un complementarism, si nu o opozitie.

159. Orice opozitie devine complementarism dincolo de un anume nivel, pentru a se întoarce în unitatea principiului comun din care cele douã pãrti pornesc.

160. Nu este corect sã se atribuie simbolurilor o valoare maleficã sau beneficã. Subversiunea constã, fie în atribuirea aspectului “malefic”, recunoscându-l ca atare, locul care trebuie sã revinã aspectului “benefic”, fie în interpretarea simbolurilor invers decât în sensul lor “legitim”, considerând ca “benefic” aspectul care în realitate este “malefic” si invers. [De exemplu, sarpele, care este interpretat ca malefic de cãtre occidentali, poate fi Agathodaimôn sau Kakodaimôn.]

161. Subversiunea cea mai abilã si cea mai periculoasã este cea care nu se trãdeazã prin singularitãti prea manifeste si pe care sã le poatã vedea cineva cu usurintã, dar care deformeazã sensul simbolurilor sau le inverseazã valoarea fãrã a schimba nimic din aparenta exterioarã.

162. Din nefericire, se întâmplã uneori ca cei care cred cã-l combat pe diavol sã fie, fãrã ca mãcar sã bãnuiescã, transformati în cei mai bun servitori ai sãi!

163. Subversiunea se întinde si asupra limbajului. Nu este vorba de degenerescenta prin care multe cuvinte au ajuns sã-si piardã sensul calitativ pe care îl aveau la origine, pãstrând doar un sens cantitativ. Este vorba mai degrabã de o “deturnare” în urma cãreia cuvintele sunt aplicate unor lucruri complet necorespunzãtoare, si care uneori sunt chiar opuse celor cãrora le erau destinate în mod normal.

164. Mentalitatea modernã nu este decât produsul unei vaste sugestii colective, care, exersându-se continuu de-a lungul mai multor secole, a determinat formarea si dezvoltarea progresivã a spiritului antitraditional.

165. Ideea însãsi de traditie a fost distrusã într-o asemenea proportie încât cei care aspirã s-o regãseascã nu mai stiu în ce directie sã se îndrepte, si sunt gata sã accepte toate falsele idei care se prezintã în locul ei si sub acest nume.

166. Nu existã traditie care sã nu implice un element supra-uman, adicã exact ceea ce agentii constienti sau inconstienti ai deviatiei moderne neagã din rãsputeri.

167. Pentru a spori confuzia, modernii folosesc conceptul de traditie acolo unde el nu reprezintã decât o uzantã, o cutumã, o apucãturã: “traditie umanistã”, “traditie laicã”, “traditie revolutionarã”. În toate aceste cazuri nu este vorba decât de simple abuzuri.

168. Constituirea nationalitãtilor a fost modul prin care s-a distrus organizarea socialã traditionalã a evului mediu.

169. La nivelul de confuzie mentalã la care a ajuns marea majoritate a contemporanilor nostri, asocierile de cuvinte cele mai vãdit contradictorii nu mai au nimic care sã-i socheze, nici care mãcar sã le dea de gândit.

170. Cei care vor sã reactioneze împotriva dezordinii actuale si nu au cunostintele necesare sunt rapid “neutralizati” si dirijati spre cãi fãrã iesire. Pretextul care li se oferã cel mai frecvent este combaterea materialismului.

171. Neo-spiritualismul este un materialism transpus dincolo de limitele lumii corporale. Reprezentãrile grosiere ale lumii subtile si asa-zis “spirituale” sunt fãcute din imagini împrumutate domeniului corporal.

172. Scolile neo-spiritualiste au suferit influenta “mitologiei” stiintifice încã din momentul nasterii lor. Trebuie notat locul exceptional pe care ideile “evolutioniste” si “progresiste” în joacã în cadrul lor.

173. Neo-spiritualismul este conform tendintelor “experimentale” ale mentalitãtii moderne.

174. Critica pe care Bergson o aduce rationalismului este justã, dar în loc sã se adreseze intuitiei intelectuale (pe care Bergson o ignorã ca si rationalistii), el invocã o pretinsã intuitie de ordin sensibil si “vital”, o notiune extrem de confuzã în care intuitia sensibilã se amestecã cu fortele cele mai obscure ale instinctului si ale sentimentului.

175. Intuitionismul bergonian are afinitãti manifeste cu neo-spiritualismul. Atitudinea unuia în raport cu rationalismul este cumva paralelã cu cea a altuia în raport cu materialismul. Ambele tind spre infra-uman si plaseazã realitatea exclusiv în devenire, ceea ce este negatia formalã a oricãrui principiu imuabil.

176. Teoriile moderne, fãrã exceptie, au tendinta sã reducã religia la un fapt pur uman, ceea ce revine la a o nega, constient sau inconstient. Teoriile religiei sunt de douã tipuri: tipul “psihologic”, care pretinde sã o explice prin natura individului uman, si tipul “sociologic”, care vrea sã reducã religia la nivelul exclusiv social.

177. Ceea ce Bergson numeste “religie dinamicã”, religia interioarã, este cu totul alt lucru decât adevãrata religie, pentru cã nu are dogme nici rituri (considerate fixe). În lipsa acestora din urmã nu mai rãmâne decât o vagã “religiozitate”, o aspiratie confuzã spre un “ideal” oarecare. Bergson considerã aceastã “religiozitate” drept o religie superioarã, când de fapt este vorba de vidarea religiei de orice continut pozitiv.

178. Faptul cã principalii reprezentanti ai modernitãtii (Einstein în fizicã, Bergson în filosofie, Freud în psihologie s.a.) sunt aproape toti de origine evreiascã, tine probabil de latura “maleficã” si dizolvantã a nomadismului deviat, care predominã la evreii rupti de traditia lor.

179. Unul dintre caracterele cele mai frapante ale stiintei moderne este acela cã oamenii nu stiu niciodatã exact cu ce anume lucreazã în realitate, nici chiar atunci când este vorba de fortele domeniului corporal.

180. Psihologia actualã trateazã “subconstientul”, dar niciodatã “superconstientul”. Psihologii si psihanalistii considerã cã stãrile sunt cu atât mai “profunde” cu cât sunt mai inferioare. Acesta este un indiciu suplimentar cã este vorba de un drum împotriva spiritualitãtii, singura profundã cu adevãrat, pentru cã tine de principiul fiintei.

181. Domeniul psihologiei nefiind înaltul, imediat ce aceasta întâlneste ceva ce tine de superconstient, pretinde sã-l anexeze subconstientului.

182. Interpretarea psihanaliticã a simbolismului are un caracter satanic. Caracterul ignobil si respingãtor al interpretãrilor psihanalitice constituie o marcã ce nu ar trebui sã însele pe nimeni.

183. Utilizarea terapeuticã a psihanalizei nu poate fi decât extrem de periculoasã pentru cei care i se supun.

184. În realitate, psihanaliza nu poate avea ca efect decât scoaterea la suprafatã a continutului “adâncimilor” fiintei, care formeazã ceea ce numim “subconstient”. Subiectul asupra cãruia se exercitã operatiunea psihanaliticã este deja psihic slab, pentru cã, dacã ar fi altfel, n-ar avea nevoie sã recurgã la un asemenea tratament. Cu atât mai putin este el capabil sã reziste acestei “subversiuni”, si riscã sã fie cuprins iremediabil de haosul fortelor tenebroase dezlãntuite imprudent.

185. Psihanaliza este o parodie profanã a coborârii în Infern. Fiind o contrafacere, ea este mai degrabã o “cãdere în mlastinã”. Se stie cã “mastina” figura în drumul spre Eleusis, iar cei care cãdeau in ea erau profanii care aveau pretentii de initiere fãrã a fi calificati pentru a o primi, si nu erau decât victimele propriei imprudente.

186. Cel care vrea sã practice psihanaliza trebuie sã se lase psihanalizat el însusi. Ceea ce implicã recunoasterea faptului cã fiinta care a suferit aceastã operatie nu mai este niciodatã cea care era înainte, purtând o amprentã de nesters, precum initierea, dar pe dos. Este într-adevãr vorba de o transmitere initiaticã, de dezvoltarea psihismului inferior.

187. În multe dintre detaliile ei, psihanaliza prezintã o asemãnare înfiorãtoare cu anumite “sacramente ale diavolului”.

188. Existã în lumea modernã o confuzie foarte rãspânditã între psihism si spiritual. De mult timp occidentalii nu mai stiu sã distingã între suflet si spirit.

189. Nimic nu este în mod obligatoriu si cu certitudine rãu. Totul depinde de utilizarea care este fãcutã, si mai ales, este necesar sã se considere dacã faptul este luat ca scop în sine sau ca simplu mijloc spre un scop de ordin superior.

190. Totul poate servi de ocazie sau de suport aceluia care se angajeazã pe calea care trebuie sã conducã la o realizare spiritualã. Totul poate fi obstacol, dacã fiinta se opreste si se lasã iluzionatã de aparenta “realizãrii”.

191. Contra-initierea este o spiritualitate “pe dos”, cãreia i s-a substituit ceea ce este invers, si care conduce la pierderea adevãratei spiritualitãti. Contra-initierea este “satanism” la propriu, fie cã este inconstient sau constient, rezultatul fiind acelasi. Nu trebuie uitat cã “satanismul inconstient” al unora, mai numerosi decât niciodatã în epoca noastrã de dezordine extinsã în toate domeniile, nu este decât un instrument în serviciul “satanismului constient” al reprezentantilor “contra-initierii”.

192. Cei care cautã realizarea superioarã pentru a produce “fenomene” nu stiu cã acestea din urmã pot fi asemãnãtoare la un sfânt cu cele ale unui vrãjitor, neavând deci nici o valoare în sine.

193. Riturile, în virtutea naturii lor sacre în sensul cel mai strict al cuvântului, sunt ceva ce nu este niciodatã posibil de simulat fãrã consecinte nefaste.

194. Organizatiile “pseudo-initiatice” fabricã pentru membrii lor o falsã traditie cu ajutorul sincretismului, care constã în colectionarea unor elemente împrumutate de peste tot, fãrã nici o întelegere realã a adevãratei lor semnificatii. Aceste elemente sunt grupate în jurul “ideilor directoare”, care sunt moderne si profane. Rezultatul nu poate fi decât antitraditional. Un exemplu clasic de “pseudo-initiere” este teozofismul.

195. Orice imitatie, pentru a fi acceptatã, trebuie sã ia câteva dintre trãsãturile a ceea ce este simulat, iar acest lucru nu face decât sã creascã si mai mult pericolul pe care îl prezintã. Minciuna cea mai abilã, si de asemenea cea mai funestã, este aceea care amestecã în mod inextricabil adevãrul cu minciuna, fortându-l pe primul sã serveascã triumfului celei de-a doua.

196. Moda reprezintã schimbarea neîncetatã si fãrã scop, în contrast cu stabilitatea si ordinea care domnesc în civilizatiile traditionale.

197. Rãdãcinile deviatiei moderne se gãsesc în secolele XIV-XVI.

198. Diavolul este foarte abil, dar totusi nu se poate împiedica sã fie ridicol în unele privinte.

199. Anti-traditia nu este decât o deviatia, având expresia cea mai completã în materialism, asa cum se prezenta la sfârsitul secolului XIX. Contra-traditia este contrafacerea însãsi a ideilor traditionale.

200. Triumful aparent al “contra-traditiei” nu va fi decât pasager, si atunci când va fi cel mai complet va fi distrus de actiunea influentelor spirituale, care vor interveni pentru a pregãti “redresarea” finalã.

201. Contra-traditia, dupã ce a operat în umbrã pentru a inspira si dirija invizibil toate “miscãrile” moderne, va ajunge la a “exterioriza” ceva care va fi ca o contrapartidã a unei veritabile traditii, atât de complet si de exact cât o vor permite limitele care se impun cu necesitate oricãrei contrafaceri posibile.

202. Contra-traditia nu va fi niciodatã decât o parodie, cea mai extremã si cea mai imensã.

203. În esoterismul islamic, se spune cã cel care se prezintã la o anume “usã”, fãrã sã fi ajuns acolo pe o cale normalã si legitimã, deci fãrã sã fie pregãtit sã-i treacã pragul, vede aceastã usã închizându-se în fata lui si este obligat sã se întoarcã de unde a plecat, dar nu ca simplu profan, nemaifiind asta, ci ca magician negru.

204. Multe persoane cred în ideea eronatã cã doua principii (Binele si Rãul) luptã unul împtriva celuilalt. Ideea este gresitã, pentru cã îl pune pe Satan pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Într-adevãr, aceastã conceptie revine la a afirma o dualitate principialã radical ireductibilã, sau, în alti termeni, la a nega Unitatea supremã care este dincolo de toate opozitiile si antagonismele.

205. Contra-traditia propagã ideea unui Sfânt Imperiu pe dos, condus de un Antihrist care va fi un Chakravarti pe dos. În arabã, personajul este desemnat prin termenul de dajjâl (impostor).

206. Domnia lui Antihrist nu va fi “domnia cantitãtii”, care nu era decât rezultatul “anti-traditiei”. Va fi, dimpotrivã, un siu de reintroducere a “calitãtii” în toate lucrurile, dar o “calitate” pe dos decât presupune valoarea ei legitimã si normalã. Dupã “egalitarismul” zilelor noastre, va fi din nou o ierarhie afirmatã vizibil, dar o ierarhie inversatã, adicã o “contra-ierarhie”, al cãrei vârf va fi ocupat de fiinta care, în realitate, va fi cea mai apropaitã de “abisurile infernale”.

207. Antihrist va prezenta în exterior disimetrii corporale, semn al dezechilibrului interior. El va fi de asemeni pe cât se poate de aproape de “dezintegrare”, astfel încât individualitatea sa, dezvoltatã în mod monstruos, va fi aproape anihilatã, realizând pe dos stergerea “eului” în fata “Sinelui”, sau, cu alte cuvinte, confuzia în “haos” în loc de fuziunea în Unitatea principialã.

208. Falsul este prin definitie “artificial”, asadar “contra-traditia” nu va fi lipsitã de caracterul “mecanic” propriu tuturor productiilor lumii moderne. Din multe privinte va fi comparabilã cu automatismul “cadavrelor psihice”, si va fi constituitã, ca si acestea, de “reziduuri” animate artificial si pentru putin timp, fiind lipsitã de durabilitate.

209. În realitate, au avut loc “sfârsituri ale lumilor”, adicã finaluri ale unor cicluri de duratã foarte diversã, aceeasi notiune fiind aplicatã analogic la toate nivelurile. Este însã evident cã e vorba de sfârsituri cu importantã foarte inegalã, iar cel care priveste actuala umanitate este cu mult mai semnificativ decât toate celelalte, pentru cã e vorba de finalul unui întreg Manvantara, adicã de existenta temporalã a întregii umanitãti, ceea ce nu înseamnã si sfârsitul lumii terestre însãsi, pentru cã “redresarea” ce se va opera în ultimul moment va deveni imediat începutul unui alt Manvantara.

210. Riguros vorbind, “sfârsitul unei lumi” nu este niciodatã si nu poate fi altceva decât sfârsitul unei iluzii.