17 décembre 2005

Joseph de Maistre, The Divine Origins Of Constitutions, (excerpt)

From Essay on the Generative Principle of Political Constitutions (1810)

The more we examine the influence of human agency in the formation of political constitutions, the greater will be our conviction that it enters there only in a manner infinitely subordinate, or as a simple instrument; and I do not believe there remains the least doubt of the incontestable truth of the following propositions:

1. That the fundamental principles of political constitutions exist before all written law.

2. That a constitutional law is, and can only be, the development or sanction of an unwritten pre-existing right.

3. That which is most essential, most intrinsically constitutional, and truly fundamental, is never written, and could not be, without endangering the state.

4. That the weakness and fragility of a constitution are actually in direct proportion to the multiplicity of written constitutional articles.

To this general rule, that no constitution can be made or written, à priori, we know of but one single exception; that is, the legislation of Moses. This alone was cast, so to speak, like a statue, and written out, even to its minutest details, by a wonderful man, who said, Fiat! without his work ever having need of being corrected, improved, or in any way modified, by himself or others. This, alone, has set time at defiance, because it owed nothing to time, and expected nothing from it; this alone has lived fifteen hundred years; and even after eighteen new centuries have passed over it, since the great anathema which smote it on the fated day, we see it, enjoying, if I may say so, a second life, binding still, by I know not what mysterious bond, which has no human name, the different families of a people, which remain dispersed without being disunited. So that, like attraction, and by the same power, it acts at a distance, and makes one whole, of many parts widely separated from each other. Thus, this legislation lies evidently, for every intelligent conscience, beyond the circle traced around human power; and this magnificent exception to a general law, which has only yielded once, and yielded only to its Author, alone demonstrates the Divine mission of the great Hebrew Lawgiver...

But, since every constitution is divine in its principle, it follows, that man can do nothing in this way, unless he reposes himself upon God, whose instrument he then becomes. Now, this is a truth, to which the whole human race in a body have ever rendered the most signal testimony. Examine history, which is experimental politics, and we shall there invariably find the cradle of nations surrounded by priests, and the Divinity constantly invoked to the aid of human weakness...

Man in relation with his Creator is sublime, and his action is creative: on the contrary, so soon as he separates himself from God, and acts alone, he does not cease to be powerful, for this is a privilege of his nature; but his action is negative, and tends only to destroy...

There is not in the history of all ages a single fact which contradicts these maxims. No human institution can endure unless supported by the Hand which supports all; that is to say, if it is not especially consecrated to Him at its origin. The more it is penetrated with the Divine principle, the more durable it will be.

Read more!

Jose Ortega Y Gasset, The Revolt of the Masses, (excerpt)

From La Rebelion de las Masas, 1930.

There is one fact which, whether for good or ill, is of utmost importance in the public life of Europe at the present moment. This fact is the accession of the masses to complete social power...

In order to understand this formidable fact, it is important from the start to avoid bringing to the words "rebellion," "masses," and "social power" a meaning exclusively or primarily political. Public life is not solely political, but equally, and even primarily, intellectual, moral, economic, religious; it comprises all our collective habits, including our fashions both of dress and of amusement...

The select man is not the petulant person who thinks himself superior to the rest, but the man who demands more of himself than the rest, even though he may not fulfil in his person those higher exigencies. For there is no doubt that the most radical division that is possible to make of humanity is that which splits it into two classes of creatures: those who make great demands on themselves, piling up difficulties and duties; and those who demand nothing special of themselves, but for whom to live is to be every moment what they already are, without imposing on themselves any effort towards perfection...

I believe that the political innovations of recent times signify nothing less than the political domination of the masses. The old democracy was tempered by a generous dose of liberalism and enthusiasm for law.... Today we are witnessing the triumphs of a hyperdemocracy in which the mass acts directly, outside the law, imposing its aspirations and its desires by means of material pressure...

The present-day writer... has to bear in mind that the average reader, if he reads does so with the view not of learning something from the writer, but rather of pronouncing judgment on him... The characteristic of the hour is that the commonplace mind, knowing itself to be commonplace, has the assurance to proclaim the rights of the commonplace and to impose them wherever it will.

It is precisely because man's vital time is limited, precisely because he is mortal, that he needs to triumph over distance and delay. For an immortal being, the motor-car would have no meaning.

We live at a time when man believes himself fabulously capable of creation, but he does not know what to create. Lord of all things, he is not lord of himself... Hence the strange combination of a sense of power and a sense of insecurity...

The mass-man is he whose life lacks any purpose, and simply goes drifting along. Consequently, though his possibilities and his powers be enormous, he constructs nothing. And it is this type of man who decides in our time...

In the schools, which were such a source of pride to the last century, it has been impossible to do more than instruct the masses in the technique of modern life; it has been found impossible to educate them...

The whole of history stands out as a gigantic laboratory in which all possible experiments have been made to obtain a formula of public life most favorable to the plant "man." And beyond all possible explaining away, we find ourselves face to face with the fact that, by submitting the seed of humanity to the treatment of two principles, liberal democracy and technical knowledge, in a single century the species in Europe has been triplicated. Such an overwhelming fact forces us, unless we prefer not to use our reason, to draw these conclusions: first, that liberal democracy based on technical knowledge is the highest type of public life hitherto known; secondly, that that type may not be the best imaginable, but the one we imagine as superior to it must preserve the essence of those two principles; and thirdly, that to return to any forms of existence inferior to that of the 19th century is suicidal.

Now it turns out--and this is most important--that this world of the 19th and early 20th centuries not only has the perfections and the completeness which it actually possesses, but furthermore suggests to those who dwell in it the radical assurance that tomorrow it will be still richer, ampler, more perfect, as if it enjoyed a spontaneous, inexhaustible power of increase... This leads us to note down in our psychological chart of the mass-man of today two fundamental traits: the free expansion of his vital desires, and therefore, of his personality; and his radical ingratitude towards all that has made possible the ease of his existence. These traits together make up the well-known psychology of the spoilt child....
They are only concerned with their well-being, and at the same time they remain alien to the cause of that well-being. As they do not see, behind the benefits of civilization, marvels of invention and construction which can only be maintained by great effort and foresight, they imagine that their role is limited to demanding these benefits peremptorily, as if they were natural rights.

Contrary to what is usually thought, it is the man of excellence, and not the common man who lives in essential servitude. Life has no savour for him unless he makes it consist in service to something transcendental. Hence he does not look upon the necessity of serving as an oppression. When, by chance, such necessity is lacking, he grows restless and invents some new standard, more difficult, more exigent, with which to coerce himself. This is life lived as a discipline--the noble life. Nobility is defined by the demands it makes on us--by obligations, not by rights. Noblesse oblige. "To live as one likes is plebeian; the noble man aspires to order and law." (Goethe)...

The world as organized by the 19th century, when automatically producing a new man, has infused into him formidable appetites and powerful means of every kind for satisfying them... After having supplied him with all these powers, the 19th century has abandoned him to himself, and the average man, following his natural disposition, has withdrawn into himself... The masses are incapable of submitting to direction of any kind... It is illusory to imagine that the mass-man of today, however superior his vital level may be compared with that of other times, will be able to control, by himself, the process of civilization. I say process, and not progress. The simple process of preserving our present civilization is supremely complex, and demands incalculably subtle powers.

It is not a question of the mass-man being a fool. On the contrary, today he is more clever, has more capacity of understanding than his fellow of any previous period... This is what in my first chapter i laid down as the characteristic of our time; not that the vulgar believes itself super-excellent and not vulgar, but that the vulgar proclaims and imposes the rights of vulgarity, or vulgarity as a right.

The type of man dominant today is a primitive one... he does not see the civilization of the world around him, but he uses it as if it were a natural force. The new man wants his motor-car, and enjoys it, but he believes that it is the spontaneous fruit of an Edenic tree. In the depths of his soul he is unaware of the artificial, almost incredible, character of civilization, and does not extend his enthusiasm for the instruments to the principles which make them possible.

Read more!

René Guénon, Eroarea spiritistã (traducere de Radu Iliescu)

Spiritistul care, posedând ceva facultãti mediumnice, se închide la el acasã pentru a-si consulta masa în privinta unei chestiuni oarecare, nu bãnuieste cã doar cu el însusi comunicã prin acest mijloc, si totusi asta i se întâmplã cel mai frecvent. În sedintele de grup, prezenta asistentilor mai mult sau mai putini numerosi complicã putin lucrurile, mediumul nemaifiind limitat doar la gândirea sa, ci, în starea specialã în care se gãseste, si care-l face eminamente accesibil sugestiei sub toate formele sale, va putea la fel de bine sã reflecte si sã exprime gândirea unui asistent oarecare. De altminteri, în acest din urmã caz ca si în celãlalt, nu este vorba în mod obligatoriu de un gând care este în mod clar constientizat în momentul prezent, si chiar un asemenea gând nu se va exprima deloc decât dacã cineva are vointa într-adevãr irevocabilã de a influenta rãspunsurile. De obicei, ceea ce se manifestã apartine mai degrabã domeniului foarte complex pe care psihologii îl numesc “subconstient”. S-a abuzat uneori de aceastã din urmã notiune, pentru cã este comod, în multe circumstante, sã se facã apel la ceea ce este obscur si prost definit. Nu este mai putin adevãrat cã subconstientul corespunde unei realitãti, doar cã sunt de toate în el, si psihologii, în limita mijloacelor de care dispun, ar fi foarte încurcaţi dacã ar încerca sã facã puţinã ordine în acest câmp noţional. Înainte de toate este ceea ce se poate numi “memoria latentã”: nimic nu se uitã niciodatã în mod absolut, asa cum o demonstreazã cazurile de “reviviscentã” anormalã care au fost constatate atât de des. Este suficient deci ca ceva sã fi fost cunoscut de unul dintre asistenti chiar dacã el crede cã a uitat complet, pentru ca sã nu mai fie nevoie sã se caute în altã parte dacã respectiva amintire se exprimã într-o “comunicare” spiritistã. De asemenea, existã toate “previziunile” si toate “presentimentele” care se întâmplã uneori, chiar în situatii normale, sã devinã suficient de constiente la unele persoane. Din aceastã categorie fac parte în mod sigur multe predictii spiritiste care se realizeazã fãrã sã mai punem la socotealã cã existã multe altele, si probabil un numãr mai mare, care nu se realizeazã, si care reprezintã vagi gânduri oarecare concretizate cum poate sã o facã orice visare [01]. Dar vom merge si mai departe: o “comunicare” enuntând fapte realmente recunoscute de toti asistentii poate totusi sã provinã din “subconstientul” unuia dintre ei, cãci, si sub acest raport, suntem îndeobste foarte departe de a cunoaste toate posibilitãtile fiintei umane. Fiecare dintre noi poate fi în raport, prin aceastã parte obscurã a lui însusi, cu fiinte si lucruri despre care n-a avut niciodatã cunostintã în sensul curent al cuvântului, si se stabilesc acolo numeroase ramificatii cãrora este imposibil sã li se stabileascã limite definite. Cu aceste consideratii ne gãsim foarte departe de conceptiile psihologiei clasice. Acest lucru ar putea pãrea foarte ciudat, la fel ca si faptul cã unele “comunicãri” pot fi influentate de gândurile unor persoane absente, totusi, nu ne temem sã afirmãm cã nu existã în asta nici o imposibilitate.
Este curios de notat o consecintã a acestor din urmã consideratii: aceiasi care admit cã este posibilã invocarea mortilor (vrem sã spunem a fiintei reale a mortilor) ar trebui sã admitã cã este posibil, si chiar mai facil, sã se invoce un om voi, pentru cã omul mort nu a dobândit, în ochii lor, elemente noi, si pentru cã de altfel, oricare ar fi starea în care îl presupunem, aceastã stare, comparatã cu cea a viilor, nu va oferi niciodatã o similitudine atât de perfectã cu cea între stãrile a doi oameni vii, de unde rezultã cã posibilitãtile de comunicare, în cazul în care existã, nu pot în nici un caz sã fie decât micsorate, si nu mãrite. Or este remarcabil cã spiritistii neagã cu vehementã aceastã posibilitate de a invoca un om viu, si cã ei par sã o considere deosebit de periculoasã pentru teoria lor. Noi, care îi negãm orice fundament, recunoastem dimpotrivã aceastã posibilitate, si vom încerca imediat sã-i arãtãm putin mai clar motivele. Cadavrul nu are alte proprietãti în afara celor pe care le are organismul animat, din care el pãstreazã doar câteva. Asadar, ob-ul evreilor, sau prêta-ul hindusilor, nu ar putea avea noi proprietãti în raport cu starea cãreia nu-i este decât un vestigiu. Asadar, dacã acest element poate fi invocat, este pentru cã omul viu poate si el sã fie invocat. Bineînteles, ceea ce tocmai am spus presupune doar o analogie între stãri diferite, si nu o asimilare cu corpul. Ob-ul (sã-i pãstrãm acest nume pentru un plus de simplitate) nu este un “cadavru astral”, si doar ignoranta ocultistilor, confundând analogia cu identitatea, a stat la baza acestei teorii. Acest lucru este sinonim cu a limita în mod arbitrar posibilitãti ce pot fi considerate propriu-zis indefinite (nu spunem infinite). Fortele susceptibile sã intre în acest joc sunt diverse si multiple. Fie cã le privim ca provenind de la fiinte speciale, fie ca simple forte în sensul cel mai apropiat de cel pe care îl conferã fizicianul, prea putin conteazã câtã vreme suntem în domeniul generalitãtilor, cãci si unele si celelalte pot fi adevãrate dupã caz. Printre aceste forte sunt din acelea care, prin natura lor, sunt mai apropiate de lumea corporalã si de fortele fizice si care, în consecintã, se vor manifesta mai usor luând contact cu domeniul sensibil prin intermediul unui organism viu (cel al unui medium) sau prin oricare alt mijloc. Or acest forte sunt exact cele mai inferioare dintre toate, deci cele ale cãror efecte pot fi cele mai funeste si ar trebui sã fie evitate cu cea mai mare grijã. Ele corespund, la nivel cosmic, celor mai joase regiuni ale “subconstientului” în fiinta umanã. În aceastã categorie trebuie clasate toate fortele cãrora traditia extrem-orientalã le dã numele generic de “influente rãtãcitoare”, forte a cãror mânuire constituie partea cea mai importantã a magiei, si a cãror manifestãri, uneori spontane, dau loc tuturor acestor fenomene printre care “bântuirea” este tipul cel mai cunoscut. Acestea sunt, pânã la urmã, toate energiile nonindividualizate, si fireste sunt de multe feluri. Unele dintre aceste forte pot fi numite într-adevãr “demonice” sau “satanice”. Mai ales pe acestea le pune în operã vrãjitoria, si practicile spiritiste le pot atrage adesea, desi involuntar. Mediumul este o fiintã pe care constitutia sa nefericitã îl pune în raport cu tot ceea ce este mai putin recomandabil în aceastã lume, si chiar în lumile inferioare. În categoria “influentelor rãtãcitoare” trebuie sã fie inclus tot ceea ce, provenind de la morti, este susceptibil sã dea loc unor manifestãri sensibile, cãci este vorba de elemente care nu sunt individualizate. Asa este ob-ul însusi, si asa sunt toate elementele fizice de mai micã importantã care reprezintã “produisul dezintegrãrii inconstientului (sau mai bine a “subconstientului”) unei persoane moarte”. Sã adãugãm cã, în caz de moarte violentã, ob-ul conservã timp de o vreme oarecare un nivel cu totul special de coeziune si de cvasi-vitalitate, ceea ce permite sã se punã pe seama sa un mare numãr de fenomene.”


[01] Existã de asemeni predictii care nu se realizeazã decât pentru cã au actionat ca niste sugestii. Vom reveni la acestea atunci când vom vorbi despre pericolele spiritismului.

(fragment din Eroarea spiritistã, Etudes Traditionnelles)

Read more!

Roland Man, Bonjour Monsieur Orwell: “La Fraternité existe-t-elle?” (note de lectura)

Publié dans René Guénon (1886-1951). Colloque du Centenaire, Le Cercle de Lumière, 1993.

En cette période les hommes de culture prennent plus volontiers comme point de référence le roman “1984” de George Orwell que le “Règne de la Quantité et les Signes des Temps” de René Guénon.

Guénon est entré dans un “trou de mémoire” pour la culture européenne officielle.

“La Fraternité” est la désignation que Orwell donne à un mouvement de résistence, dont l’existence est, sinon mythique, du moins très théorique, et qui serait le seul espoir un jour de vaincre Big Brother et le Parti… Comme Winston Smith (le heros du roman) est persuadé que O’Brien appartient à la “Fraternité”, le roman finit sans que le lecteur puisse répondre à la question “La Fraternité existe-t-elle?”

« En cette période ont tous les “signes” nous confirment qu’elle se situe bien vers la fin du cycle du Kali Yuga, l’homme de 1986 se trouve également dans la situation d’un Winston Smith mais dominé par un Big Brother “multiforme” et “omniprésent” qui le coupe sans douleur apparente, de ses racines profondes et l’éloigne sans cesse du Centre, et qui, pour ce travail de destruction, n’utilise pas de façon visible la torture physique ou morale, mais se sert plutôt d’une persuasion lente, douce et insidieuse, pour lui faire croire que la liberté se limite à la définition toute extérieure qu’en a donnée Orwell (dans le cadre du roman cela était parfaitement légitime) avec sa phrase fameuse: “La liberté c’est de dire que deux et deux font quatre. Lorsque cela est accordé, le reste suit…” Le reste c’est-à-dire le “progrès”, l’abondance, le bien-être… » (p. 186)

L’initiation existe-t-elle?

La question ci-dessus peut se répéter en équivalant les termes Initiation = Tradition = Connaissance = Amour…

« Dieu merci, être “guénonien” […] ne constitue pas encore un “crime de pensée” mais “avoir des préoccupations guénoniennes” apparaîtrait sûrement aux yeux d’une “Police de la Pensée Intellectuelle” – si celle-ci existait – comme un comportement purement rétrograde et “réactionnaire”, un manquement à “l’orthodoxie moderniste”… » (p. 187)

« Peut-être d’ailleurs nous dirigeons-nous doucement vers un tel futur et peut-être “l’omission” de René Guénon dans les noms propres du Larousse ne sera-t-elle que simple “peccadille” par rapport aux innombrables “trous de mémoire” qui ne manquera pas de comporter la version “télématique” du 21e siècle du “Petit Larousse” ou de son équivalent… » (p. 187)

Il est à supposer que le problème principal des générations futures sera la multiplication de façon démentielle des “voix” qui se font entendre pour parles des “voies” intiatiques… Pratiquement la Connaissance sera oubliée et cachée par la surexposition de la fausse connaissance.

Scénario pour un avenir pas trop éloigné: « Winston Smith vit au début du 21e siècle et dispose chez lui d’un terminal relié à des centaines de mille de banques de données bibliographiques. Qu’il tape sur son clavier (ou parle directement à la machine) pour dire qu’il souhaite, par exemple, consulter la bibliographie complète sur une question qui l’intéresse en ce moment, c’est-à-dire le “Bouddhisme Zen”, son télécran risquera de lui restituer des kilomètres de “signes” avec les noms des auteurs, les titres des ouvrages, dans les différentes langues imaginables. Et comme il sera alors forcément perdu devant cet océan d’informations et de contenus parfois contradictoires, il sera tenté de recourir à ce qui sera probablement la panacée culturelle du 21e siècle: le “digest”, “le condensé”, ou le “résumé”.

Et l’on découvrira cette “seule liberté” qui s’offrira à notre Winston Smith moderne: à un bout il disposera d’un relevé exhaustif et complet de la liste impressionnante des ouvrages disponibles sur une question donnée et à l’autre bout on lui proposera un “échantillon représentatif, significatif et caractéristique” du “résumé” de la question, grâce au travail “clairvoyant” et “désintéressé” de quelques encyclopédistes télématiques, qui seront bien obligés de s’imposer quelques “trous de mémoire”, simplificaitons ou résumés succints pour donner une présentation acceptable à leur travaux. » (p. 188)

Etre “Guénonien” en 1986

On peut dire que l’expression “guénonien” est utilisée à propos d’auteurs dont la pensée est parfois diamétralement opposée.

Sont normalement dits “guéniens” ceux qui:

- ont lu et étudié l’œuvre de René Guénon et l’admirent pour sa vision;
- se réclament expressément de lui et lui dédient leurs travaux, ou tout simplement lui expriment leur reconnaissance;
- ceux qui reconnaissent formellement avoir été influencés par son œuvre et/ou sa vie;
- ceux qui ont connu René Guénon de son vivant, ou qui l’ont approché de près ou de loin et qui en parlent avec admiration;
- ceux qui ne l’ont jamais connu ou lu mais ont lu ou entendu des guénoniens ayant analysé son œuvre.

Il existe une tendance parmi les guénoniens de se considérer eux-mêmes comme les “véritables guénoniens” et de considérer les autres comme les “faux guénoniens”, ces derniers étant assimilés purement et simplement à des anti-guénoniens. Le cas n’est pas isolé, l’histoire du Zen fourmille d’anecdotes dans lesquelles la pensée du Maître mort est récupérée par ses disciples pour faire ensuite l’objet d’interprétations souvent contradictoires.

« […] si on se contente d’admirer la “pensée” de Guénon, on passe à côté de l’essentiel et on rejoint ceux que Guénon dénonce justement… » (p. 190)

Définition provisoire du guénonien: « Avoir des préoccupations “guénoniennes” c’est avoir des préoccupations “d’ordre spirituel” et se poser des questions d’ordre métaphysique, qui peuvent amener celui qui se les pose à se remettre en question, c’est-à-dire à remettre en question “la vie” qui est la sienne, et réfléchir sur les “conditions” de cette vie, si on estime que la “vie peut être changée”… » (p. 190)

Pour un certain nombre de personnes, la lecture de René Guénon aura été un “bouleversement” complet et radical et aura abouti à une “métanoia”, ce que veut dire en grec “retournement”.

Parmi les guénoniens, il faut citer:
- Jean Robin (dénonciateur acharné de la contre-initiation);
- Jean Phaure (qui veut réconcilier au niveau des principes métaphysiques les “évolutionnistes” de la fameuse ère du Verseau et les “stricts guénoniens”;
- Etienne Perrot et Jean Biès (qui peuvent être considérés comme les représentants d’un courant occidental qui veut concilier Jung, Guénon et le Yi King);
- Jean Tourniac (dont les ouvrages pointent en direction de la Franc-Maçonnerie Traditionnelle);
- L’abbé Henri Stéphane (qui traite de l’ésotérisme au sein du christianisme);
- Frithjof Schuon (qui a reconnu l’apport capital de Guénon, mais qui dénonce “ses contradictions inexplicables”;
- Michel Vâlsan, Marco Pallis, Titus Burckhardt…

Raymond Abellio a parlé de “la fin de l’ésotérisme”, dans le sens que maintenant les moindres questions de l’ésotérisme sont désormais étudiées et analysées dans les livres qui viennent remplir les rayons “spécialisés” des librairies.

[L’auteur signale de nombreuses contradictions entre les principes de Guénon, les afirmations de certains guénoniens et d’autres choses pratiques.]

Etre guénonien aujourd’hui

« Etre guénonien aujourd’hui c’est être obligé continuellement de naviguer entre ces “subtilités” ou “différenciations” et si l’on veut être honnête, il faut bien reconnaître que cela est conforme à tout ce que disait René Guénon dans son magistral ouvrage “Le règne de la Quantité et les Signes des Temps”… Car l’une des attitudes guénoniennes “faciles” consiste à cantonner le “Guénonisme” dans une violente critique du monde moderne et de ses dangers en le rendant responsible de tous nos maux et de péchés en disant: “Oui, c’est bien ça le règne de la quantité…” ou bien “Il nous faut retrouver notre propre tradition, et pour cela Guénon est notre “unique” recours… nous vivons dans un Occident qui court à sa perte… etc…” » (p. 193)

Le danger qui guette celui qui se découvre des préoccupations guénoniennes est de croire naïvement qu’il pourra “nourrir” et faire grandir sa foi retrouvée simplement en allant “puiser” dans les livres de Guénon et y trouver les éléments et justifications de sa convinction nouvelle.

Le culte fervent du symbole “Guénon” est contraire à l’esprit même de l’enseignement guénonien.

“Aujourd’hui” ou cent ans après la naissance de René Guénon

Il faut mentionner l’état de confusion générale qui règne dans le domaine spirituel en cette fin du 20e siècle, comte tenu de la multiplicité et la surabondance des voix qui s’élèvent pour traiter du domaine “spirituel”.

L’invention ou la découverte de la perspective, pendant le Quattrocento italien, marque en réalité le moment où l’homme a quitté “le centre” pour devenir un “observateur” repoussé à la périphérie, et où, croyant reconstruire un univers harmonieux à partir de “la règle et du compas” de son seul œil externe, il s’est séparé irrémédiablement de son œil “intérieur”.

Le désert intérieur

Marie-Madeleine Davy écrit dans son ouvrage “Le désert intérieur” (Albin Michel, collection “Spiritualités vivantes”) que le désert intérieur est la nouvelle vocation des hommes, voués au sanctuaire de l’homme intérieur, la nouveauté étant que ce sanctuaire ne sera plus fréquenté par une très faible minorité choisissant le désert extérieur comme lieu d’éléction, mais par un grand nombre vivant parmi la foule tout en se tenant dans le désert du dedans.

En guise de conclusion provisoire: de l’Orientation aux orientations…

« Ceux qui ont approché le Zen nous pardonneront de répondre à la question “L’Initiation existe-t-elle?” à la façon d’une anecdote Zen que nous paraphraserons pour la circonstance. Si nous formulions cette question à un Maître Zen, celui-ci pourrait très bien nous répondre: Quand l’hirondelle a soif elle va boire au ruisseau… » (p. 198)

Read more!

Savitri Devi, The Cyclic View of History, (excerpt)

The idea of progress - indefinite betterment - is anything but modern. It is probably as oldest as man's oldest successful attempt to improve his material surroundings and to increase, through technical skill, his capacity of attack and defence. Technical skill, for many centuries at least, has been too precious to be despised. Nay, when displayed to an extra ordinary degree, it has, more than once, been hailed as something almost divine.

Wondrous legends have always been woven, for instance, round such men as was said to have, by some means, been able to raise themselves, physically, above the earth, be it Etana of Erech who soared to heaven "borne upon eagle's wings", or the famous Icarus, unfortunate forerunner of our modern airmen, or Manco Capac's brother, Auca, said to have been gifted with "natural" wings which finally fared hardly better than Icarus' artificial ones.

But apart from such incredible feats by a handful of individuals, the Ancients as a whole distinguished themselves in many material achievements. They could boast of the irrigation system in Sumeria; of the construction of pyramids revealing, both in Egypt and, centuries later, in Central America, an amazing knowledge of astronomical data; of the bath-rooms and drains in the palace of Knossos; of the invention of the war-chariot after that of the bow and arrow, and of the sand-clock after that of the sun-dial - enough to make them dizzy with conceit and over-confident in the destiny of their respective civilisations.
Yet, although they fully recognised the value of their own work in the practical field, and surely very soon conceived the possibility - and perhaps acquired the certitude - of indefinite technical progress, they never believed in progress as a whole, in progress on all lines, as most of our contemporaries seem to do. From all evidence, they faithfully clung to the traditional idea of cyclic evolution and had, in addition to that, the good sense to admit that they lived (in spite of all their achievements) in anything but the beginning of the long-drawn, downward process constituting their own particular "cycle" - and ours. Whether Hindu or Greeks, Egyptians or Japanese, Chinese, Sumerians, or ancient Americans - or even Romans, the most "modern" amongst people of Antiquity - they all placed the "Golden Age", the "Age of Truth", the rule of Kronos or of Ra, or of any other Gods on earth - the glorious Beginning of the slow, downward unfurling of history, whatever name it be! given - far behind them in the past.

And they believed that the return of a similar Age, foretold in their respective sacred texts and oral traditions, depends, not upon man's conscious effort, but upon iron laws, inherent to the very nature of visible and tangible manifestation, and all-pervading; upon cosmic laws. They believed man's conscious effort is but an expression of those laws at work, leading the world, willing or unwilling, wherever its destiny lies; in one word, that the history of man, as the history of the rest of the living, is but a detail in cosmic history without beginning nor end; a periodical outcome of the inner Necessity that binds all phenomena in Time.

And just as the Ancients could accept that vision of the world's evolution while taking full advantage of all technical progress within their reach, so can - and so do - to this day, thousands of men brought up within the pale of age-old cultures centred round the self-same traditional views, and, also, in the very midst of the over-proud industrial cultures, a few stray individuals able to think for themselves. They contemplate the history of mankind in a similar perspective.

While living, apparently, as "modern" men and women - using electric fans and electric irons, telephones and trains, and aeroplanes, when they can afford it - they nourish in their hearts a deep contempt for the childish conceit and bloated hopes of our age, and for the various recipes for "saving mankind", which zealous philosophers and politicians thrust into circulation. They know that nothing can "save mankind", for mankind is reaching the end of its present cycle. The wave that carried it, for so many millenniums, is about to break, with all the fury of acquired speed, and to merge once more into the depth of the unchanging Ocean of undifferentiated existence. It will rise again, some day, with abrupt majesty, for such is the law of waves. But in the meantime nothing can be done to stop it. The unfortunate - the fools - are those men who, for some reason best known to themselves - probably on account of their exaggerated estimation of what is to be lost in the process ! - would like to stop it. The privileged ones - the wise - are those few who, being fully aware of the increasing worthlessness of present-day mankind and of its much-applauded "progress", know how little there is to be lost in the coming crash and look forward to it with joyous expectation as to the necessary condition of a new beginning - a new "Golden Age", sunlit crest of the next long drawn downward wave upon the surface of the endless Ocean of Life.
To those privileged ones - amongst whom we count ourselves - the whole succession of "current events" appears in an entirely different perspective from that either of the desperate believers in "progress" or of those people who, though accepting the cyclic view of history and therefore considering the coming crash as unavoidable, feel sorry to see the civilisation in which they live rush towards its doom.

To us, the high-resounding "isms" to which our contemporaries ask us to give our allegiance, now, in 1948, are all equally futile: bound to be betrayed, defeated, and finally rejected by men at large, if containing anything really noble: bound to enjoy, for the time being, some sort of noisy success, if sufficiently vulgar, pretentious and soul-killing to appeal to the growing number of mechanically conditioned slaves that crawl about our planet, posing as free men; all destined to prove, ultimately, of no avail. The time-honoured religions, rapidly growing out of fashion as present-day "isms" become more and more popular, are no less futile - if not more: frameworks of organised superstition void of all true feeling of the Divine, or - among more sophisticated people - mere conventional aspects of social life, or systems of ethics (and of very elementary ethics at that) seasoned with a sprinkling of out-dated rites and symbols of which hardly anybody bothers to seek the original meaning: devices in the hands of clever men in power to lull the simpletons into permanent obedience; convenient names, round which it might be easy to rally converging national aspirations or political tendencies; or just the last resort of weaklings and cranks: that is, practically, all they are - all they have been reduced to in the course of a few centuries - the lot of them. They are dead, in fact - as dead as the old cults that flourished before them, with the difference that those cults have long ceased exhaling the stench of death, while they (the so-called "living" ones) are still at the stage at which death is inseparable from corruption. None - neither Christianity nor Islam nor even Buddhism - can be expected now to "save" anything of that world they once partly conquered; none have any normal place in "modern" life, which is essentially devoid of all awareness of the eternal.

There are no activities in "modern" life which are not futile, save perhaps those that aim at satisfying one's body hunger: growing rice; growing wheat; gathering chestnuts from the woods or potatoes from one's garden. And the one and only sensible policy can but be to let things take their course and to await the coming Destroyer, destined to clear the ground for the building of a new "Age of Truth": the One Whom the Hindus name Kalki and hail as the tenth and last Incarnation of Vishnu; the Destroyer Whose advent is the condition of the preservation of life, according to Life's everlasting laws.

We know all this will sound utter folly to those, more and more numerous, who, despite the untold horrors of our age, remain convinced that humanity is "progressing". It will appear as cynicism even to many of those who accept our belief in cyclic evolution, which is the universal, traditional belief expressed in poetic form in all the sacred texts of the world, including the Bible. We have nothing to reply to this latter possible criticism, for it is entirely based upon an emotional attitude which is not ours. But we can try to point out the vanity of the popular belief in "progress", be it only in order to stress the rationality and strength of the theory of cycles.


The exponents of the belief in "progress" put forth many arguments to prove - to themselves and to others - that our times, with all their undeniable drawbacks, are on the whole, better than any epoch of the past, and even that they show definite signs of improvement. It is not possible to analyse all their arguments in detail. But one can easily detect the fallacies hidden in the most widespread and, apparently, the most "convincing" of them.

All the advocates of "progress" lay enormous stress upon such things as literacy, individual "freedom", equal opportunities for all men, religious toleration and "humaneness," progress in this last line covering all such tendencies as find their expression in the modern preoccupation of child-welfare, prison-reforms, better conditions of labour, State aid to the sick and destitute and, if not greater kindness, at least less cruelty to animals. The dazzling results obtained, of recent years, in the application of scientific discoveries to industrial and other practical pursuits, are, of course, the most popular of all instances expected to show how marvellous our times are. But that point we shall not discuss, as we have already made it clear that we by no means deny or minimise the importance of technical progress. What we do deny is the existence of any progress at all in the value of man as such, whether individually or collectively, and our reflections on universal literacy and other highly praised "signs" of improvement in which our contemporaries take pride, all spring from that one point of view.

We believe that man's value - as every creature's value, ultimately - lies not in the mere intellect but in the spirit; in the capacity to reflect that which, for lack of a more precise word, we choose to call "the divine," i.e. that which is true and beautiful beyond all manifestation; that which remains timeless (and therefore unchangeable) within all changes...

Progress? - It is true that, today, at least in all highly organised (typically "modern") countries, nearly everybody can read and write. But what of that? To be able to read and write is an advantage - and a considerable one. But it is not a virtue. It is a tool and a weapon; a means to an end; a very useful thing, no doubt; but not an end in itself. The ultimate value of literacy depends on the end to which it is used. And to what end is it generally used today? It is used for convenience or entertainment, by those who read; for some advertisement, or some objectionable propaganda - for money-making or power-grabbing - by those who write; sometimes, of course, by both, for acquiring and spreading disinterested knowledge of the few things worth knowing: for finding expression of or giving expression to the few deep feelings that can lift a man to the awareness of things eternal, but not more often so than in the days in which one man out of ten thousand could understand the symbolism of the written word. Generally, today, the man or woman whom compulsory education has made "literate" uses writing to communicate personal matters to absent friends and relatives, to fill forms - one of the international occupations of modern civilised humanity - or to commit to memory little useful, but otherwise trifling things such as someone's address or telephone number, or the date of some appointment with the hairdresser or the dentist, or the list of clean clothes due from the laundry. He or she reads "to pass time" because, outside the hours of dreary work, mere thinking is no longer intense and interesting enough to serve that purpose.

We know that there are also people whose whole lives have been directed to some beautiful destiny by a book, a poem - a mere sentence - read in distant childhood, like Schliemann, who lavishly spent on archeological excavations and wealth patiently and purposefully gathered in forty years of dreary toil, all for the sake of the impression left upon him, as a boy, by the immortal story of Troy. But such people always lived, even before compulsory education came into fashion. And the stories heard and remembered were no less inspiring than stories now read. The real advantage of general literacy, if any, is to be sought elsewhere. It lies not in the better quality either of the exceptional men and women or of the literate millions, but rather in the fact that the latter are rapidly becoming intellectually more lazy and therefore more credulous than ever - and not less so - more easily deceived, more liable to be led like sheep without even the shadow of a protest, provided the nonsense one wishes them to swallow be presented to them in printed form and made to appear "scientific". The higher the general level of literacy, the easier it is, for a government in control of the daily press, of the wireless and of the publishing business - these almost irresistible modern means of action upon the mind - to keep the masses and the "intelligentsia" under its thumb, without them even suspecting it.

Among widely illiterate but more actively thinking people, openly governed in the more autocratic manner, a prophet, direct mouthpiece of the Gods, or of genuine collective aspirations, could always hope to rise between secular authority and the people. The priests themselves could never be quite sure of keeping the people in obedience for ever. The people could choose to listen to the prophet, if they liked. And they did, sometimes. Today, wherever universal literacy is prevalent, inspired exponents of timeless truth - prophets - or even selfless advocates if timely practical changes, have less and less chances to appear. Sincere thought, real free thought, ready, in the name of superhuman authority or of humble common sense, to question the basis of what is officially taught and generally accepted, is less and less likely to thrive. It is, we repeat, by far easier to enslave a literate people than an illiterate one, strange as this may seem at first sight. And the enslavement is likely to be more lasting. The real advantage of universal literacy is to tighten the grip of the governing power upon the foolish and conceited millions. That is probably why it is drummed into our heads, from babyhood onwards, that "literacy" is such a boon. Capacity to think for one's self is, however, the real boon. And that always was and always will be the privilege of a minority, once recognised as a natural elite and respected. Today, compulsory mass-education and an increasingly standardised literature for the consumption of "conditioned" brains - outstanding signs of "progress" - tend to reduce that minority to the smallest possible proportions; ultimately, to suppress it altogether. Is that what mankind wants? If so, mankind is losing its raison d'etre, and the sooner the end of this so-called "civilisation" the better.

What we have said of literacy can roughly be repeated about those two other main glories of modern Democracy: "individual freedom" and equality of opportunities for every person. The first is a lie - and a more and more sinister one as the shackles of compulsory education are being more and more hopelessly fastened round people's whole being. The second is an absurdity.

One of the funniest inconsistencies of the average citizen of the modern industrialised world is the way in which he criticises all institutions of older and better civilisations, such as the caste-system of the Hindus or the all-absorbing family cult of the Far East, on the ground that these tend to check the "liberty of the individual." He does not realise how exacting - nay, how annihilating - is the command of the collective authority which he obeys (half the time, unknowingly) compared to that of traditional collective authority, in apparently less "free" societies. The caste-ridden or family-ridden people of India or of the Far East might not be allowed to do all that they like, in many relatively trifling and in a few really all-important matters of daily life. But they are left to believe what they like, or rather what they can; to feel according to their own nature and to express themselves freely about a great number of essential matters; they are allowed to conduct their higher life in the manner they judge the wisest for them, after their duties to family, caste and king have been fulfilled. The individual living under the iron and steel rule of modern "progress" can eat whatever he fancies (to a great extent) and marry whom he pleases - unfortunately! - and go wherever he likes (in theory at least). But he is made to accept, in all extra-individual matters - matters which, to us, really count - the beliefs, the attitude to life, the scale of values and, to a great extent, the political views, that tend to strengthen the mighty socio-economic system of exploitation to which he belongs (to which he is forced to belong, in order to be able to live) and in which he is a mere cog. And what is more, he is made to believe that it is a privilege of his to be a cog in such an organism; that the unimportant matters in which he feels he is his own master are, in fact, the most important ones - the only really important ones. He is taught not to value that freedom of judgment about ultimate truth, aesthetical, ethical or metaphysical, of which he is subtly deprived. More still: he is told - in the democratic countries at any rate - that he is free in all respects; that he is "an individual, answerable to none but his own conscience"... after years of clever conditioning have moulded his "conscience"! and he is whole being so thoroughly according to pattern, that he is no longer capable of reacting differently. Well can such a man speak of "pressure upon the individual" in any society, ancient or modern!

One can realise to what an extent men's minds have been curved, both by deliberate and unconscious conditioning, in the world in which we live today, when one encounters people who have never come under the influence of industrial civilisation, or when one happens, oneself, to be lucky enough to have defied, from childhood onwards, the pernicious pressure of standardised education and to have remained free amongst the crowd of those who react as they were taught to, in all fundamental matters. The cleavage between the thinking and the unthinking, the free and the slaves, is appalling.

As for "equality of opportunities," there can be no such thing anyhow, really speaking. By producing men and women different both in degree and quality of intelligence, sensitiveness and will power, different in character and temperament, Nature herself gives them the most unequal opportunities of fulfilling their aspirations, whatever these might be. An over-emotional and rather weak person can, for instance, neither conceive the same ideal of happiness nor have equal chances of reaching it in life, as one who is born with a more balanced nature and a stronger will. That is obvious...

What our contemporaries mean when they speak of "equality of opportunities" is the fact that, in modern society - so they say - any man or woman stands, more and more, as many chances as his or her neighbour of holding the position and doing the job for which he or she is naturally fitted. But that too is only partly true. For, more and more, the world of today - the world dominated by grand-scale industry and mass production - can offer only jobs in which the best of the worker's self plays little or no part if he or she be anything more than a merely clever and materially efficient person. The hereditary craftsman, who could find the best expression for what is conveniently called his "soul" in his daily weaving, carpet-making, enamel work, etc ..., even the tiller of the soil, in personal contact with Mother Earth and the Sun and the seasons, is becoming more and more a figure of the past. There are less and less opportunities, also, for the sincere seeker of truth - speaker or writer - who refuses to become the expounder of broadly accepted ideas, products of mass-conditioning, for which he or she does not stand; for the seeker of beauty who refuses to bend his or her art to the demands of popular taste which he or she knows to be bad taste. Such people have to waste much of their time doing inefficiently - and grudgingly - some job for which they are not fitted, in order to live, before they can devote the rest of it to what the Hindus would call their sadhana - the work for which their deeper nature has appointed them; their life's dedication.

The idea of modern division of labour, condensed in the oft-quoted sentence "the right man in the right place," boils down, in practice, to the fact that any man - any one of the dull, indiscriminate millions - can be "conditioned" to occupy any place, while the best of human beings, the only ones who still justify the existence of the more and more degenerate species, are allowed no place at all. Progress....


Remain the "religious toleration" of our times and their "humaneness" compared with the "barbarity" of the past. Two jokes, to say the least!

Recalling some of the most spectacular horrors of history - the burning of "heretics" and "witches" at the stake; the wholesale massacre of "heathens," and other no less repulsive manifestations of Christian civilisation in Europe, conquered America, Goa, and elsewhere - modern man is filled with pride in the "progress" accomplished, in one line at least, since the end of the dark ages of religious fanaticism. However bad they may be, our contemporaries have, at any rate, grown out of the habit of torturing people for such "trifles" as their conception of the Holy Trinity or their ideas about predestination and purgatory. Such is modern man's feeling - because theological questions have lost all importance in his life. But in the days when Christian churches persecuted one another and encouraged the conversion of heathen nations by means of blood and fire, both the persecutors and the persecuted, both the Christians and those who wished to remain faithful to non-Christian creeds, looked upon such questions as vital in one way or another. And the real reason for which nobody is put to torture, today, for the sake of his or her religious beliefs, is not that torture as such has become distasteful to everybody, in "advanced" twentieth-century civilisation, not that individuals and States have become "tolerant," but just that, among those who have the power of inflicting pain, hardly anybody takes any vivid, vital interest in religion, let alone in theology.

The so-called "religious toleration" practised by modern States and individuals springs from anything but an intelligent understanding and love of all religions as manifold, symbolical expressions of the same few essential, eternal truths... It is, rather, the outcome of a grossly ignorant contempt for all religions; of indifference to those very truths which their various founders endeavoured to re-assert, again and again. It is no toleration at all.

To judge how far our contemporaries have or not the right to boast of their "spirit of toleration," the best is to watch their behaviour towards those whom they decidedly look upon as enemies of their gods: the men who happen to be holding views contrary to theirs concerning not some theological quibble, in which they are not interested, but some political or socio-political Ideology which they regard as "a threat to civilisation" or as "the only creed through which civilisation can be saved." Nobody can deny that in all such circumstances, and specially in war time, they all perform - to the extent they have the power - or condone - to the extent they have not, themselves, the opportunity of performing - actions in every respect as ugly as those ordered, performed or tolerated in the past, in the name of different religions (if indeed the latter ugly be). The only difference is, perhaps, that modern cold-blooded atrocities only become known when the hidden powers in control of the means of herd-conditioning - of the press, the wireless and the cinema - decide, for ends anything but "humanitarian," that they should be, i.e. when they happen to be the enemies atrocities, not one's own - nor those of one's "gallant allies" - and when their story is, therefore, considered to be "good propaganda," on account of the current of indignation it is expected to create and of the new incentive it is expected to give the war-effort. Moreover, after a war, fought or supposed to have been fought for an Ideology - the modern equivalent of the bitter religious conflicts of old - the horrors rightly or wrongly said to have been perpetrated by the vanquished are the only ones to be broadcasted all over the world, while the victors try as hard as they can to make believe that their High Command at least never shut its eyes to any similar horrors. But in sixteenth century Europe, and before; and among the warriors of Islam conducting "jihad" against men of other faiths, each side was well aware of the atrocious means used, not only by its opponents for their "foul ends," but by its own people and its own leaders in order to "uproot heresy" or to "fight popery." Modern man is more of a moral coward. He wants the advantages of violent intolerance - which is only natural - but he shuns the responsibility of it. Progress, that also.


The so-called "humaneness" of our contemporaries (compared with their forefathers) is just lack of nerve or lack of strong feelings - increasing cowardice, or increasing apathy.

Modern man is squeamish about atrocities - even about ordinary, unimaginative brutality - only when it happens that the aims for which atrocious or merely brutal actions are performed are either hateful or indifferent to him. In all other circumstances.... he shuts his eyes to any horrors - especially when he knows that the victims can never retaliate (as it is the case with all atrocities committed by man upon animals, for whatever purpose it be) and he demands, at the most, not to be reminded of them too often and too noisily. He reacts as though he classified atrocities under two headlines: the "unavoidable" and the avoidable. The "unavoidable" are those that served or are supposed to serve modern man's purpose - generally: "the good of humanity" or the "triumph of Democracy." They are tolerated, nay, justified. The "avoidable" are those which are occasionally committed, or said to be committed, by people whose purpose is alien to his. They alone are condemned, and their real or supposed authors - or inspirers - branded by public opinion as "criminals against humanity."

Which are, anyhow, the alleged signs of that wonderful "humaneness" of modern man, according to those who believe in progress? We no longer have today - they say - the horrid executions of former times; traitors are no longer "hung, drawn and quartered," as was the custom in glorious sixteenth century England; anything approaching in ghastliness the torture and execution of Francois Damien, upon the central square of Paris, before thousands of people purposefully come to see it, on the 28th of May, 1757, would be unthinkable in modern France. Modern man also no longer upholds slavery, nor does he (in theory, at least) justify the exploitation of the masses under any form. And his wars - even his wars! monstrous as they may seem, with their elaborate apparatus of costly demoniacal machinery - are beginning to admit, within their code, (so one says) some amount of humanity and justice. Modern man is horrified at the mere thought of the war time, habits of ancient peoples - at the sacrifice of twelve young Trojans to the shade of the Greek hero Patrocles, not to speak of the far less ancient but far more atrocious sacrifices of prisoners of war to the Aztec war-god Huitzilopochtli. (But the Aztecs, though relatively modern, were not Christians, nor, as far as we know, believers in all round progress). Finally - one says - modern man is kinder, or less cruel, to animals than his forefathers were.

Alone an enormous amount of prejudice in favour of our times can enable one to be taken in by such fallacies.

Surely modern man does not "uphold" slavery; he denounces it vehemently. But he practices it nevertheless - and on a wider scale than ever, and far more thoroughly than the Ancients ever could - whether in the Capitalistic West or in the Tropics, or (from what one hears from outside its impenetrable walls) even in the one State supposed to be, today, the "workers' paradise." There are differences, of course. In Antiquity, even the slave had hours of leisure and merriment that were all his own; he had his games of dice in the shade of the columns of his master's portico, his coarse jokes, his free chatter, his free life outside his daily routine. The modern slave has not the privilege of loitering, completely carefree, for half an hour. His so-called leisure itself is either filled with almost compulsory entertainment, as exacting and often as dreary as his work, or - in "lands of freedom" - poisoned by economic worries. But he is not openly bought and sold. He is just taken! And taken, not by a man in some way at least superior to himself, but by a huge impersonal system without either a body to kick or a soul to damn or a head to answer for its mischief.

And similarly, old horrors have no doubt disappeared from the records of so-called civilised mankind, regarding both justice and war. But new and worse ones, unknown to "barbaric" ages, have crept up in their place...

And, curiously enough - although (they say) they "hate such things" - a considerable number of men and women of today, while lacking the guts to commit horrible actions personally, seem to be just as keen as ever on watching them being performed or, at least, on thinking of them and gloating over them, and enjoying them vicariously, if denied the morbid pleasure of watching...

Such are also the millions of folk, hitherto "civilised" and apparently kind, who reveal themselves in their proper light no sooner a war breaks out, i.e. no sooner they feel encouraged to display the most repulsive type of imagination in competitive descriptions of what tortures everyone of them "would" inflict upon the enemy's leaders, if he - or more often she - had a free hand. Such are, at heart, all those who gloat over the sufferings of the fallen enemy after a victorious war. And they are also millions: millions of vicarious savages, mean at the same time as cruel - unmanly - whom the warriors of the so-called "barbaric" ages would have thoroughly despised...

'Dark Age'

Such a world may well boast of its tender care for prize dogs and cats and for pet animals in general, while trying to forget (and to make better civilisations forget) the hideous fact of a million creatures vivisected yearly, in Great Britain alone. It cannot make us overlook its hidden horrors and convince us of its "progress" in kindness to animals, anymore than of its increasing kindness to people "irrespective of their creed." We refuse to see in it anything else but the darkest living evidence of that which the Hindus have characterised from time immemorial as "Kali Yuga" - the "Dark Age"; the Era of Gloom; the last (and, fortunately, the shortest) subdivision of the present Cycle of history. There is no hope of "putting things right", in such an age. It is, essentially, the age so forcefully though laconically described in the Book of books - the Bhagavad Gita - as that in which "out of the corruption of women proceeds the confusion of castes; out of the confusion of castes, the loss of memory; out of the loss of memory the lack of understanding; and out of all this, all evils;" the age in which falsehood is termed "truth" and truth persecuted as falsehood or mocked as insanity; in which the exponents of truth, the divinely inspired leaders, the real friends of all the living - the god-like men - are defeated, and their followers humbled and their memory slandered, while the masters of lies are hailed as "saviours"; the age in which every man and woman is in the wrong place, and the world dominated by inferior individuals and vicious doctrines, all part and parcel of an order of inherent ugliness far worse than complete anarchy.

This is the age in which our triumphant Democrats and our hopeful Communists boast of "slow but steady progress through science and education." Thanks very much for such "progress"! The very sight of it is enough to confirm us in our belief in the immemorial cyclic theory of history, illustrated in the myths of all ancient, natural religions... It impresses upon us the fact that human history, far from being a steady ascension towards the better, is an increasingly hopeless process of bastardisation, emasculation and demoralisation of mankind; an inexorable "fall". It rouses in us the yearning to see the end - the final crash that will push into oblivion both those worthless "isms" that are the product of the decay of thought and of character, and the no less worthless religions of equality which have slowly prepared and ground for them; the coming of Kalki, the divine Destroyer of evil; the dawn of a new Cycle opening, as all time-cycles ever did, with a "Golden Age".

Never mind how bloody the final crash may be! Never mind what old treasures may perish for ever in the redeeming conflagration! The sooner it comes, the better. We are waiting for it - and for the following glory - confident in the divinely established cyclic Law that governs all manifestations of existence in Time: the law of Eternal Return. We are waiting for it, and for the subsequent triumph of the Truth persecuted today; for the triumph under whatever name, of the only faith in harmony with the everlasting laws of being; of the only modern "ism" which is anything but "modern", being just the latest expression of principles as old as the Sun; the triumph of all those men who, throughout the centuries and today, have never lost the vision of the everlasting Order, decreed by the Sun, and who have fought in a selfless spirit to impress that vision upon others. We are waiting for the glorious restoration, this time, on a worldwide scale, of the "Golden Age", of the everlasting Order of the Cosmos.

It is the only thing worth living for - and dying for, if given that privilege - now, in 1948.

Read more!

René Guénon, Criza lumii moderne (traducere de Radu Iliescu)

Adevãrul este cã în realitate nu existã un “domeniu profan” care s-ar opune într-o oarecare manierã “domeniului sacru”. Existã doar un “punct de vedere profan”, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei.
Din aceastã cauzã “stiinta profanã”, cea a modernilor, poate pe drept cuvânt, asa cum am mai zis-o altãdatã, sã fie consideratã o “cunoastere ignorantã”, o cunoastere de tip inferior, care se mentine în întregime la nivelul celei mai joase realitãti, ignorând tot ceea ce o depãseste, ignorând orice finalitate superioarã siesi, precum si orice principiu care ar putea sã-i asigure un loc legitim, oricât de umil ar fi, printre diversele tipuri de cunoastere integralã. Încãtusatã iremediabil în domeniul în care a vrut sã se proclame independentã, întrerupând astfel ea însãsi orice comunicare cu adevãrul transcendent si cu cunoasterea supremã, nu mai este decât o stiintã vanã si iluzorie, care, ca sã spunem drept, nu vine de nicãieri si nu conduce nicãieri.

(fragment din Criza lumii moderne, Gallimard)

Read more!

Bibliography Wolfgang Smith

Teilhardism and the New Religion: A Thorough Analysis of the Teachings of Pierre Teilhard De Chardin, Paperback, 1988.

Cosmos and Transcendence: Breaking Through the Barrier of Scientistic Belief, Paperback, 1985.

The Wisdom of Ancient Cosmology, Paperback, 2004.

The Quantum Enigma: Finding the Hidden Key, Sherwood Sugden & Company, 1996.

Read more!

René Guénon, Absurdité réincarnationiste, (fragment)

Ceux qui soutiennent la doctrine étrangement illogique de la multiplicité des naissances humaines, n’ont assurément jamais développé en eux-mêmes l’état lucide de conscience spirituelle; sinon, la théorie de la réincarnation, affirmée et soutenue aujourd’hui par un grand nombre d’hommes et de femmes versés dans la « sagesse mondaine », n’aurait pas le moindre crédit. Une éducation extérieure est relativement sans valeur comme moyen d’obtenir la connaissance véritable… Le gland devient chêne, la noix de coco devient palmier; mais le chêne a beau donner des myriades d’autres glands, il ne devient plus jamais gland lui-même, ni le palmier ne redevient plus noix. De même pour l’homme: dès que l’âme s’est manifestée sur le plan humain, et a ainsi atteint la conscience de la vie extérieure, elle ne repasse plus jamais par aucun de ses états rudimentaires… Tous les prétendus « réveils de souvenirs » latents, par lesquels certaines personnes assurent se rappeler leurs existences passées, peuvent s’expliquer, et même ne peuvent s’expliquer que par les simples lois de l’affinité et de la forme. Chaque race d’être humains, considérée en soi-même, est immortelle; il en est de même de chaque cycle, jamais le premier cycle ne devient le second, mais les êtres du premier cycle sont (spirituellement) les parents, ou les générateurs, de ceux du second cycle. Ainsi, chaque cycle comprend une grande famille constituée par la réunion de divers groupements d’âmes humaines, chaque condition étant déterminée par les lois de son activité, celles de sa forme et celles de son affinité: une trinité des lois… C’est ainsi que l’homme peut être comparé au gland et au chêne: l’âme embryonnaire, non individualisée, devient un homme tout comme le gland devient un chêne, et, de même que le chêne donne naissance à une quantité innombrable de glands, de même l’homme fournit à son tour à une indéfinité d’âmes les moyens de prendre naissance dans le monde spirituel. Il y a correspondance complète entre les deux, et c’est pour cette raison que les anciens Druides rendaient de si grands honneurs à cet arbre, qui était honoré au delà de tous les autres par les puissants Hiérophantes: il suffit qu’un être soit passé par un certain état, ne fût-ce que sous forme embryonnaire, ou même sous forme de simple germe, pour qu’il ne puise en aucun cas revenir à cet état, dont il a ainsi effectué les possibilités suivant la mesure que comportait sa propre nature; si le développement de ces possibilités semble avoir été arrêté pour lui à un certain point, c’est qu’il n’avait pas à aller plus loin quant à sa modalité corporelle, et c’est le fait de n’envisager que celle-ci exclusivement qui est ici la cause de l’erreur, car on ne tient pas compte de toutes les possibilités…

(fragment du livre l’Erreur Spirite, Ed. Traditionnelles)

Read more!

11 décembre 2005

Radu Iliescu, Foamea de nou, (text integral)

Moto: “Toti atenienii si strãinii care locuiau acolo nu-si petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou.” (Fapte 17, 21)

Unul dintre semnele certe ale degenerescentei spirituale este aviditatea pentru formã, si se poate spune cã depãrtarea de Principiu este cu atât mai mare cu cât acestei pasiuni i se adaugã un element dinamic deloc de neglijat, aflat într-o permanentã acceleratie. Si avem în vedere atunci când vorbim de “formã” nu conditia inerentã planului nostru de existentã, imposibil de negat si care îsi are locul ei acolo unde se aflã, atât cât este si fãrã a i se atribui vreo valoare mai mare. Ca tot ce tine de manifestare, forma are în toate traditiile un caracter dual: pe de o parte e vãl iluzoriu, maya, piedicã în drumul spre Absolut, si acesta este aspectul “haotic”, pe de altã parte e organizare, rigoare, mãrturisire a gloriei si întelepciunii Creatorului, si acesta este aspectul “cosmologic”. Primul retine, blocheazã “în jos”; al doilea invitã, conduce “în sus”.

Aceastã dualitate are un sine un echilibru care nu se pierde din vedere în nici o civilizatie traditionalã, în care forma, ca toate lucrurile, este si nu este concomitent, sau are exact atâta existentã câtã îi împrumutã Fiinta din preaplinul ei. Celor înclinati sã se lase vrãjiti de formã li se punea în fatã avertismentul cã pun pret pe o iluzie. Celor prea lesne dispusi s-o ignore li se arãta cã ratiunea ei intimã este sã mãrturiseascã Esenta, legãtura cu Principiul. Asadar, vãlul morganatic nu cântãreste greu pentru cel ce-i intuieste natura, si e lesne de sfâsiat pentru cel care stie cã maya se supune, ca orice, lui Brahma.

Deviatia modernã vine sã strice acest echilibru în douã etape: în prima, forma nu mai este conectatã cu Principiul, nu mai e ceva din El, generatã si suportatã de mila sa, pierde din derizoriu si circumstantial pentru a cãpãta o atentie de care se face “vrednicã”. Forma nu mai e consideratã iluzorie, ci semnificativã, atâta doar cã sensul e cumva imanent si nu transcendent. Modernii privesc forma ca pe un semnificant ce-si are semnificatul în sine: formã de dragul formei, artã pentru artã. A doua etapã – separatie are doar un rost cumva didactic, în fapt cele douã faze coincid – e pur protei-formã: de la cuminte-comparativã, forma devine superlativã, supraformalism, metaformalism, autogenerativism, forma e “în formã”, in-formativã, formidabilã! Statuarul cedeazã bâlciului, poza – animatiei, bustul – filmului de familie. Cei prinsi în mrejele formei doresc din cei în ce mai multe forme noi. Moda este una din formele de manifestare ale aviditãtii pentru nou, dar si succesiunea stirilor, sau pasiunea insatiabilã pentru cãlãtorii. Nu le vom analiza nici una dintre ele, multumindu-le a fi enuntat iluzia ce le uneste. În toate cazurile, foamea de nou nu are satietate nici sfârsit, e un continuu abuz al opulentei, e una din nefericirile exacerbãrii, asemeni celei simtite de regele Midas, cel în mâna cãruia totul se transforma implacabil în aur, împiedicându-l astfel sã se hrãneascã. Cel torturat de o astfel de pohtã bucatele cele mai apetisante se prefac în gura sa în cenusã: noul, imediat dupã clipa suspendatã în care e încã nou, devine opac, fad, inodor, indigest. Maladia e cu atât mai profundã cu cât e mai fãrã sperantã, leacul fiind sevrajul pur si simplu. Nu întâmplãtor, un episcop recomanda în secolul IV dupã Hristos, perioadã în care pãtura avutã a Imperiului Roman prinsese apucãtura turismului: “Dacã simti nevoia sã pleci din ale tale, sã vezi tãrâmuri noi, sã uiti pentru o vreme ce-ai lãsat acasã, ei bine, atunci nu fã nimic din toate acestea.”

O civilizatie însetatã de nou este de douã ori des-centratã: întâi prin ocultarea Esentei, si asta este o consecintã a atentiei acordate formei în sine, apoi prin deplasarea atentiei de la prezent înspre viitor, si aici este de vinã dimensiunea dinamicã a proteicului. Iar patologia civilizatiei respective se reflectã în mod direct în oamenii ce o trãiesc, fãcându-i, de pildã, sã se adune zilnic într-un areopag atenian, în care îsi petrec timpul spunând sau auzind ceva nou…

În ciuda a ceea ce se crede si se afirmã îndeobste, noul nu este o deschidere ci o închidere. Proclamând o tolerantã de suprafatã, indolentã, în fapt el e o continuã ostracizare prim metodele cu care îsi abordeazã subiectele, ostracizând de-a valma prin clasificãri tâmpe de tipul “fapt divers”, “stiati cã…”. Exigenta noului exclude dintru început profunzimea, întelegerea, discernãmântul, si favorizeazã atitudinile de bâlci, umorile, comédia, gura cãscatã. Dacã Traditia e adesea simbolizatã printr-o sabie care desparte lumina de întuneric, ea însãsi imagine a Verbului, aviditatea pentru nou produce o învãlmãsealã, o goanã obscenã printr-o stiintã nestiutoare. Pe acest fond a intrat Paul din Tars în areopagul atenian în care a adus vestea cea bunã (evanghelion). Grecii trebuie sã-l fi ascultat la început, recunoscãtori celui ce s-a oferit sã le usureze povara zilnicã a asteptãrii noului, ce trebuie sã-i fi chinuit atroce, dat fiint cã la vremea aceea agentiile de stiri lucrau mult mai anevoie ca azi. Apoi, în functie de cum le va fi plãcut show-ul, unii trebuie cã l-au luat în râs, spunându-i: “Te vom asculta dupã aceasta si altãdatã.” (Fapte 17, 32). Reactie specificã publicului, si care face parte din familia fluierãturilor, a tropotitului si a bãtutului din palme. Totusi, mai spune Biblia cã printre ei “unii au crezut”, semn cã si în aceste conditii nimic nu e pierdut cu desãvârsire.

Read more!

René Guénon, Absurditatea reincarnationistã (traducere de Radu Iliescu)

Cei care sustin doctrina ciudat de ilogicã a multiplicitãtii nasterilor umane cu sigurantã nu si-au dezvoltat starea lucidã a constiintei spirituale. Altfel, teoria reîncarnãrii, afirmatã si sustinutã azi de un mare numãr de bãrbati si de femei versati în “întelepciunea mondenã”, nu ar fi avut cel mai mic credit. O educatie exterioarã este cumva fãrã valoare ca mijloc de obtinere a cunoasterii veritabile… Ghinda devine stejar, nuca de cocos devine palmier, dar degeaba dã stejarul miriade de alte ghinde, el nu mai devine niciodatã ghindã el însusi, cum nici palmierul nu mai devine nucã. La fel si în cazul omului, imediat ce sufletul s-a manifestat pe plan uman, si a atins astfel constiinta vietii exterioare, nu mai revine niciodatã în stãrile sale rudimentare… Toate pretinsele “treziri ale unor amintiri latente”, prin intermediul cãrora unele persoane asigurã cã-si amintesc existentele lor trecute, pot sã fie explicate, ba chiar nu pot fi explicate decât prin simplele legi ale afinitãtii si ale formei. Fiecare rasã de fiinte umane, consideratã în sine însãsi, este nemuritoare. La fel se petrece cu fiecare ciclu, niciodatã primul ciclu nedevenind al doilea, dar fiintele primului ciclu sunt (din punct de vedere spiritual) pãrintii, sau generatorii [01], celor din al doilea ciclu. Astfel, fiecare ciclu contine o mare familie constituitã prin reunirea unor diverse grupuri de suflete omenesti, fiecare conditie fiint determinatã de legile activitãtii, ale formei si ale afinitãtii: o trinitate a legilor… Astfel, omul poate fi comparat cu ghinda si cu stejarul: sufletul embrionar, neindividualizat, devine om la fel cum ghinda devine stejar, si, la fel cum stejarul dã nastere unei cantitãti nenumãrate de ghinde, la fel si omul furnizeazã la rândul sãu unui numãr indefinit de suflete mijloacele de a se naste în lumea spiritualã. Existã o corespondentã completã între cele douã situatii, si pentru asta vechii druizi onorau atât de mult acest arbore, care era onorat mai mult decât toti de puternicii Hierfanti. Este suficient ca o fiintã sã fi trecut printr-o anumitã stare, fie si sub formã embrionarã, sau chiar sub forma unui simplu germene, pentru ca sã nu mai poatã reveni în nici un caz la aceastã stare, cãreia i-a epuizat posibilitãtile în mãsura pe care i-o permitea natura proprie. Dacã dezvoltarea acestor posibilitãti pare sã se fi oprit pentru el într-un punct oarecare, este pentru cã nu putea avansa mai mult în limitele modalitãtii corporale, iar eroarea de judecatã provine din faptul cã se ia în calcul exclusiv aceasta, netinându-se cont de toate posibilitãtile…


[01] Acestia sunt pitri din traditia hindusã.

(Fragment din Eroarea spiritistã, Etudes Traditionnelles).

Read more!

René Guénon, Domnia cantitãtii si semnele vremurilor, (breviar de idei)

La alcãtuirea acestei fise am utilizat volumul Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps, apãrut la Gallimard, 1945.

01. Chiar si erorile au rostul lor în curgerea lumii, cãci tot ceea ce existã de o manierã sau alta îsi are ratiunea de a fi, dezordinea însãsi avându-si locul între elementele ordinii universale.

02. Totul are timpul sãu, tot ce trebuie sã se întâmple se va întâmpla, adesea în circumstante neprevãzute si complet independente de vointa noastrã.

03. Trãsãtura cea mai importantã a mentalitãtii moderne este tendinta de a reduce totul la punctul de vedere strict cantitativ.

04. Degenerescenta modernã este o îndepãrtare progresivã de Principiu, punctul cel mai jos tinând de aspectul cantitãtii pure. Acest punct este o imagine inversatã a punctului celui mai înalt, absenta Principiului implicând o maimutãrealã a acestuia.

05. Dacã modernii ar putea vedea ce anume îi dirijeazã si spre ce se îndreaptã, lumea modernã ar înceta imediat sã existe ca atare.

06. Existã lucruri pentru care singurul mod de expresie posibil este modul simbolic, iar acestea nu vor fi niciodate întelese de cãtre cei pentru care simbolismul este literã moartã.

07. Ceea ce se numeste în Occidentul contemporan “materie” este la fel de strãin de conceptul cu acelasi nume al scolasticilor cât si de cel al gânditorilor antichitãtii grecesti. [Numãrul confuziilor la nivel conceptual este însã cu mult mai mare, semnalãm în treacãt: “idee”, “simbol”, “contemplatie” s.a., ale cãror sensuri proprii s-au denaturat într-atâta încât un modern, chiar pus în fata unui text de certã valoare spiritualã, nu recepteazã nimic. Modernitatea a asternut peste cele adânci un impenetrabil vãl semantic.]

08. Substanta (sub stare) înseamnã literalmente “ceea ce se aflã dedesubt”. Asadar, nu la nivelul acesta trebuie cãutatã explicatia lucrurilor, ci dimpotrivã la nivelul esential, ceea ce revine la a spune cã orice explicatie trebuie sã porneascã de sus în jos si nu de jos în sus. Aceastã remarcã aratã motivul pentru care stiinta modernã este în realitate lipsitã de orice valoare explicativã.

09. Conceptele de spatiu si timp, în ciuda eforturilor matematicienilor moderni, nu vor putea niciodatã sã fie reduse la cantitate purã, pentru cã asta înseamnã reducerea lor la niste notiuni în întregime vide, fãrã nici un contact cu o realitate oarecare.

10. O idee care nu poate fi întâlnitã în nici o traditie, orientalã sau occidentalã, nu are nimic esential si nu se raporteazã decât la un mod cu totul îngust si fals de a înfãtisa lucrurile.

11. În realitate, în ciuda unor abuzuri ale limbajului obisnuit, nu cantitatea se mãsoarã prin ceva exterior ei, ci lucrurile sunt mãsurate prin cantitatea însãsi. Se poate spune cã mãsura este în raport cu numãrul ceea ce este manifestarea în raport cu principiul ei.

12. Cantitatea, ca si spatiul si timpul, este una dintre conditiile speciale ale existentei corporale.

13. Etimologic vorbind, ritul este ceea ce se sãvârseste conform ordinii, si prin urmare reproduce la nivelul sãu procesul însusi al manifestãrii. Din aceastã cauzã, într-o civilizatie strict traditionalã, tot ceea ce se petrece are un caracter strict ritual.

14. Pentru ca spatiul sã fie pur cantitativ ar trebui sã fie în întregime omogen. Or, acest lucru nu este cu putintã, fie si pentru faptul cã în interiorul spatiului existã directie, deci preferintã, distinctie, care este de naturã strict calitativã.

15. Doctrina materialistã vrea sã obtinã “plusul” din “minus”, mai multul din mai putin.

16. Una dintre erorile lui Descartes atunci când si-a fundamentat teoria mecanistã a fost sã afirme cã un corp nu este decât întinderea sa, adicã suprafata si volumul pe care le ocupã sunt corpul însusi cu toate proprietãtile sale, ceea ce este în mod evident absurd.

17. Timpul nu poate fi mãsurat decât în raport cu spatiul. Ceea ce se mãsoarã nu este durata însãsi, ci spatiul parcurs într-o anume duratã, conform unei miscãri cãreia i se cunoaste legea. Aceastã lege se prezintã ca relatia dintre timp si spatiu.

18. Natura timpului este mai calitativã decât cea a spatiului.

19. Epocile temporale sunt diferentiate calitativ de evenimentele care se deruleazã în el, la fel cum portiunile spatiului sunt prin corpurile pe care le contin.

20. Nu numai cã fiecare fazã a unui ciclu temporal are calitatea sa proprie care influenteazã asupra determinãrii evenimentelor, dar chiar viteza cu care aceste evenimente se deruleazã este ceva ce depinde de aceste faze, si care este de ordin mai degrabã calitativ decât realmente cantitativ.

21. Mersul umanitãtii actuale seamãnã cu traiectoria unui mobil lansat pe o pantã si care merge din ce în ce mai repede cu cât se apropie mai mult de punctul cel mai de jos.

22. Mersul descendent al manifestãrii, si prin consecintã al ciclului care o exprimã, se efectueazã de la polul pozitiv sau esential al existentei spre polul negativ sau substantial. Rezultã de aici cã toate lucrurile iau un aspect din ce în ce mai putin calitativ si din ce în ce mai cantitativ.

23. Chestiunea principiului de individuatie (principium individuationis): dacã indivizii aceleiasi specii întrunesc cu totii aceeasi naturã, pe care este convenabil s-o identificãm cu specia însãsi, în ce constã ceea ce, adãugat naturii, face din fiecare individ o fiintã separatã?

24. Cu cât indivizii sunt redusi la starea de simpli indivizi, cu atât mai mult cantitatea va predomina asupra calitãtii. Existã însã o diferentiere calitativã, inversã diferentierii cantitative, aceasta din urmã nefiind decât o simplã separatie.

25. Unitatea tine de polul calitativ. Multiplicitate tine de cantitate, si este cu atât mai marcantã cu cât are loc o îndepãrtare de polul calitativ.

26. Principiul indiscernabililor: nu pot exista douã fiinte identice, adicã asemãnãtoare între ele sub toate raporturile, fãrã sã fie automat vorba de una si aceeasi fiintã. [Matematic vorbind: relatia “a = “a” implicã “a” este unic. Corolar: oricare “a” este diferit de oricare “b”.]

27. Uniformitate, pentru a fi posibilã, presupune cã fiintele sunt lipsite de orice calitate si se pot reduce la starea de simple “unitãti” numerice. Dat fiind cã premisa este invalidã, uniformitatea nu este niciodatã realizabilã în fapt, dar este de notat faptul cã eforturile fãcute pentru a o pune în practicã duc la despuierea fiintelor de calitãtile proprii.

28. Masina, produs tipic al lumii moderne, este ceea ce reprezintã, în cel mai înalt nivel atins vreodatã, predominanta cantitãtii asupra calitãtii.

29. Natura nu oferã nici un exemplu de egalitate si de democratie.

30. Nivelarea se opereazã în societatea actualã în jurul nivelului cel mai jos cu putintã, pentru cã este mai simplu sã se inhibe calitãtile care existã la unii indivizi decât sã se dea celor care nu au asa ceva.

31. Manipularea în masã începe odatã cu învãtãmântul obligatoriu, cu pretentia lui de a da o instructie egalã si identicã pentru toti indivizii.

32. Occidentalul modern nu se multumeste sã impunã la el învãtãmântul obligatoriu. El vrea sã-l impunã si altora, cu tot ansamblul obiceiurilor mentale care decurg din asta, pentru a uniformiza în cele din urmã întreaga lume, pe care de altminteri o niveleazã prin difuzarea produselor industriei moderne.

33. Uniformizarea occidentalã este o caricaturã a unitãtii.

34. Opozitia dintre meseriile din vechime si industria modernã este o particularizare a opozitiei.

35. Artifex însemna la origine atât cel ce exersa o meserie cât si cel care exersa o artã. În modernitate însã arta este un fel de domeniu închis, care nu mai are legãturã cu restul activitãtii umane, cu “realul”. Ceea ce este acum numit “artã” este considerat “o activitate de lux.”

36. În orice civilizatie traditionalã, orice activitate a omului, fie stiintã, fie artã, derivã din principii. În modernitate nu mai este vorba de asa ceva, singura aplicatie a stiintei fiind industria modernã.

37. Într-o societate de tip traditional, fiecare ocupatie este un sacerdotiu, actele cele mai obisnuite având întotdeauna ceva religios. Si asta pentru cã în aceste societãti religia nu este un lucru limitat, care ocupã un loc anume, fãrã nici o influentã efectivã asupra restului existentei, asa cum este pentru aceia dintre occidentalii moderni care mai admit cã religia existã.

38. Meseria fiind o manifestare sau o expansiune a omului, initierea, care are ca scop depãsirea posibilitãtilor individului uman, poate sã ia ca punct de plecare individul ca atare.

39. Mijloacele folosite pentru initiere corespund realmente naturii însãsi a fiintelor cãrora li se aplicã.

40. Expresia “deformare profesionalã” este suficient de justã în cazul noilor meserii din industrie.

41. Masina este, într-un anume sens, contrariul uneltei, si nu o “unealtã perfectionatã” cum multi îsi imagineazã, cãci unealta este cumva o “prelungire” a omului însusi, în timp ce masina îl reduce pe acesta la nivelul de servitor al sãu.

42. Dacã s-a spus cã “unealta dã nastere mãiestriei”, nu este mai putin adevãrat faptul cã masina o omoarã.

43. Scopul masinei este de a produce în serie, numãrul cel mai mare posibil de obiecte despre care se presupune cã seamãnã între ele, pentru oameni asemãnãtori între ei. Totul se reduce astfel la dimensiunea pur umanã.

44. Capodoperele traditionale nu erau semnate. Abia recent, în modernitate, s-a început atribuirea numelui artistului creatiei sale. Printr-un efect de deviere, artistii contemporani fac toate eforturile cu putintã pentru a-si afirma personalitatea, opera lor fiind cu totul secundarã.

45. Acei dintre moderni care se considerã în afara oricãrei religii sunt la extrema opusã a oamenilor care, dupã ce au pãtruns unitatea principialã a tuturor traditiilor, nu mai sunt legati în exclusivitate de o formã traditionalã particularã. Dacã cei din urmã s-au ridicat la supra-uman, primii au cãzut în infra-uman.

46. Industria modernã este locul în care conceptiile moderne au reusit sã se exprime cel mai clar si complet. În cadrul ei individul este un corp fãrã suflet.

47. Paradigmele stiintifice contemporane au pretentia de a reduce totul la nivel cantitativ, si ignorã tot ceea ce nu intrã în aceastã categorie. Mai mult decât atât, tot ceea ce nu poate fi exprimat în cifre este considerat ca fiind nestiintific.

48. Se spune adesea cã “istoria se repetã”, ceea ce este fals. În realitate, unele detalii seamãnã, dar nimic mai mult. Un singur eveniment nu se mai repetã niciodatã, pentru simplu motiv cã douã lucruri oarecare nu pot sã coincidã în toate detaliile si concomitent sã mai fie si diferite.

49. Ideea de a fonda o stiintã pornind de la repetitia unor fenomene, obiecte, legi, trãdeazã o altã iluzie de ordin cantitativ, cea care constã în a crede cã simpla acumulare a unui numãr mare de fapte poate servi de dovadã unei teorii.

50. Statistica, etalând cifre si calcule, conferã siesi si altora o oarecare iluzie de “exactitate” care ar putea fi calificatã de “pseudo-matematicã”. În realitate, în virtutea unor idei preconcepute se obtin de la aceste cifre absolut tot ce se doreste, într-atâta sunt de lipsite de semnificatie în ele însele. Aceleasi statistici, în mâinile unor specialisti diferiti, oferã concluzii diferite, pentru a nu spune cã uneori sunt diametral opuse.

51. Nevoia de simplificare este o trãsãturã distinctivã a mentalitãtii moderne. Aceasta se acordã cu dezideratul unei stiinte la îndemâna tuturor.

52. Tot ceea ce este posibil este prin asta real la nivelul sãu si în modul sãu propriu.

53. Protestantismul, sub multiplele sale forme, este singura productie religioasã a spiritului modern, înainte ca acesta sã fi ajuns sã respingã orice religie.

54. În modernitate, religia este înlocuitã prin religiozitate, care este un vag sentimentalism fãrã nici o eficientã.

55. Ceea ce au în comun toti pretinsii “reformatori” este pretentia de a reveni la o simplicitate primitivã care nu a existat niciodatã. Esoterismul este întotdeauna negat, mai ales pentru cã se adreseazã unei elite.

56. Cel mai grav aspect al învãtãmântului profan este cã neagã tot ceea ce-l depãseste, închizând astfel cãile spre domeniile mai elevate.

57. Existã în Occident o penetrare a spiritului modern pânã si acolo unde ar trebui sã existe o opozitie prin definitia însãsi. Decadenta doctrinei religioase si pierderea totalã a esoterismului crestin aratã care ar fi consecintele dacã mentalitatea modernã s-ar generaliza într-o zi în întreg Orientul.

58. Spiritul modern este marcat de ura pentru secret, pe care îl interpreteazã ca privilegiul câtorva. În fond, ura pentru secret nu este altceva decât una din formele urei pentru tot ceea ce depãseste nivelul mediu, si de asemenea pentru tot ceea ce se îndepãrteazã de uniformitate impusã tuturor.

59. În realitate, adevãrurile de un anume ordin rezistã prin natura lor oricãrei “vulgarizãri”. Oricât de clar ar fi ele expuse, nu le înteleg decât cei calificati sã le înteleagã, pentru ceilalti fiine ca si inexistente.

60. Existã în lumea modernã însãsi un secret care este mai bine pãzit decât oricare altul: cel al formidabilei întreprinderi de sugestie care a produs si care întretine mentalitatea modernã.

61. Rationalismul în toate formele sale se defineste esentialmente prin credinta în suprematia ratiunii, proclamatã ca o veritabilã dogmã, si implicând negatia a tot ceea ce este de ordin supra-individual, ceea ce antreneazã excluderea oricãrei cunoasteri metafizice veritabile. Aceeasi negatie are drept consecintã respingerea oricãrei autoritãti spirituale, aceasta având în mod obligatoriu o sursã “supra-omeneascã”.

62. Unitatea profundã a oamenilor se manifestã în ceea ce este supra-omenesc în ei.

63. Este falsã ideea conform cãreia omul este peste tot si întotdeauna acelasi. Cea mai sigurã dovadã este incapacitatea de a reconstitui pornind de la acest postulat gândirea romanilos si a grecilor din antichitate, sau cea a indienilor si chinezilor cu care suntem contemporani.

64. Atunci când psihologii moderni isi imagineazã cã vorbesc despre “om”, au în vedere în fapt pe occidentalul modern. Practic, existã structuri umane diferite, provenind din culturi diferite, ireductibile.

65. Este remarcabil faptul cã filosofii spun adesea lucruri mult mai juste când este vorba de a combate alti filosofi decât când îsi expun propriile puncte de vedere, fiecare vãzând destul de bine defectele altora.

66. Materialismul reprezintã una dintre cele douã jumãtãti ale dualismului cartezian, cea asupra cãreia autorul aplicase conceptia mecanistã. Dupã Descartes s-a suprimat cealaltã jumãtate (existenta sufletului) si astfel s-a putut ajunge fãrã effort la materialism.

67. Problema mecanismului este limitarea la aparenta lucrurilor, lipsa de acces la esente. Mecanismul este “reprezentativ”, dar nu explicativ. O stiintã bazatã pe asemenea consideratii nu va putea avea nici o valoare de cunoastere efectivã nici mãcar în domeniul relativ si limitat în care s-a închis.

68. Faimoasa teorie cartezianã a animalelor-masini este una dintre cele mai uimitoare absurditãti pe care spiritul de sistem le-a nãscocit vreodatã.

69. Dualismul cartezian a presupus fiinta umanã ca fiind partajatã în douã pãrti, corpul si sufletul, care nu izbutesc sã formeze un compus real, datã fiind eterogenitatea lor. Consecintã: dacã sufletul nu poate influenta corpul, atunci sufletul poate fi neglijat. Dacã sufletul este neglijabil, atunci el poate fi cu desãvârsire negat.

70. Descartes a introdus în domeniul cantitãtii jumãtate de lume. Materialismul a pretins cantitativizarea întregii lumi.

71. Existã dincolo de materialismul explicit si formalizat, un materialism de fapt, practicat de oameni care nici mãcar nu presupun cã sunt materialisti. Între cele douã forme de materialism existã aceeasi relatie ca între rationalismul filosofic si rationalismul vulgar, cu diferenta cã materialistul de fapt nu îsi revendicã aceastã calitate, în timp ce rationalistul vulgar, chiar dacã ignorã orice filosofie, se grãbeste sã se proclame ca atare, împodobindu-se cu titlul de “liber-cugetãtor”, desi în realitate este sclavul tuturor prejudecãtilor curente ale epocii.

72. Este de la sine înteles cã un savant, în sensul actual al acestui cuvânt, chiar dacã nu se declarã materialist, este influentat de educatia specialã care l-a dirijat în acest sens. Si chiar dacã, asa cum se întâmplã uneori, acest savant se crede dotat cu “spirit religios”, va gãsi mijloace sã separe complet religia de activitatea lui stiintificã în asa manierã încât opera lui nu se va distinge cu nimic de cea a materialistilor desãvârsiti, si astfel el îsi va juca roul în constructia “progresivã” a stiintei celei mai cantitative si mai grosolan materialiste ce se poate concepe. În acest fel, actiunea antitraditionalistã reuseste sã utilizeze în profitul ei pe cei care ar trebui sã fie în mod logic adversarii ei, dacã devierea mentalitãtii moderne n-ar fi format fiinte pline de contradictii si incapabile sã-si dea seama de asta.

73. Se poate considera cã uniformizarea si-a atins scopul în momentul în care oameni diferiti (care se declarã crestini, de exemplu) actioneazã ca si cum diferentele n-ar mai fi esentiale.

74. Se poate constata cu o simplã privire cã omul modern a devenit impermeabil oricãrei influente care nu care nu actioneazã în mod direct în sfera simturilor. Nu numai cã facultãtile sale de întelegere au devenit din ce în ce mai limitate, dar câmpul însusi al perceptiei sale s-a restrâns.

75. Prin “viata obisnuitã” se întelege ceva în care, prin excluderea oricãrui caracter sacru, ritual sau simbolic, nimic care sã nu fie pur uman nu ar putea interveni în vreun fel sau altul.

76. Unii folosesc pentru viata obisnuitã termenul de “viatã realã”, lucru care este deosebit de ironic, pentru cã este vorba de cea mai rea dintre iluzii. În realitate, nu existã un domeniu profan, ci doar un punct de vedere profan, care devine din ce în ce mai invadator, pânã când înglobeazã existenta umanã în întregime.

77. Iluzia “vietii normale” începe prin a se considera cã anumite lucruri se sustrag influentei divine. Ulterior, lucrurile acelea sunt considerate normale. Mai apoi, lucrurile “normale” sunt considerate singurele reale. În cele din urmã, lucrurile care nu figureazã în lista “normalelor” devin automat ireale.

78. Filosofia este importantã sub aspectul cã e “reprezentativã” pentru o anume mentalitate, conceptiile filosofice moderne având succes numai în mãsura în care corespund la unele tendinte predominante ale epocii în care sunt formulate. Filosofia este fructul si nu germenele unei epoci.

79. În stadiul prezent de decãdere intelectualã, s-a ajuns la pierderea completã din vedere a notiunii de adevãr, care este înlocuitã cu cele de utilitate si de comoditate.

80. “Stiinta” este în zilele noastre solidarã cu industria. Ea se gãseste amestecatã cu “viata obisnuitã”, în care devine unul dintre principalii factori. Stiinta “reuseste”, si pentru spiritul utilitarist al modernilor, “reusita” sau “succesul” este un “criteriu de adevãr”.

81. Conceptia exclusiv cantitativã a monedei este produsul unei degenerescente destul de recente. La origine, moneda a avut si a conservat mult timp o valoare calitativã, fiind acoperitã cu simboluri traditionale dintre care unele prezintã sensuri deosebit de profunde.

82. Controlul autoritãtii spirituale asupra banilor s-a perpetuat atâta timp cât civilizatia a rãmas traditionalã. Momentul în care Filip cel Frumos, regele Frantei, a distrus Ordinul Templierilor este punctul de plecare al profanizãrii monedei.

83. Înconjurându-l pe om de produsele industriei moderne, nepermitându-i sã vadã altceva (exceptie doar în muzee, cu titlul de simple “curiozitãti” fãrã nici un raport cu circumstantele “reale” ale vietii sale), acesta este constrâns sã se închidã în cercul “vietii obisnuite” ca într-o închisoare fãrã iesire.

84. Existã o adevãratã degenerescentã a limbajului care însoteste degenerescenta lumii. Într-adevãr, dacã totul se reduce din ce în ce mai mult la cantitate, limbajul însusi nu mai evocã decât lucruri cantitative.

85. Din momentul în care moneda si-a pierdut valoarea de ordin superior, a început si diminuarea puterii ei de cumpãrare. Cantitatea purã nefiind decât ceva sub nivelul oricãrei existente, ea tinde spre o adevãratã disolutie.

86. Nivelul uman si nivelul cosmic sunt legate, astfel încât fiecare dintre ele actioneazã asupra celuilalt si existã întotdeauna o corespondentã între stãrile respective.

87. Mentalitatea umanã si nivelul cosmic, în cursul ciclului, se îndepãrteazã progresiv de principiu, deci de spiritualitatea originarã care este inerentã polului esential al manifestãrii. Aceastã îndepãrtare ia forma unei “materializãri”.

88. Se poate spune cã “materializarea” existã ca tendintã, dar cã “materialitatea”, adicã rezultatul complet al acestei tendinte, este o stare irealizabilã.

89. “Stiintele” moderne sunt fãcute din simplificãri si aproximatii care le anuleazã orice pretinsã exactitate, chiar orice valoare de “stiintã” în adevãratul sens al cuvântului.

90. Vulgarizatorii scientisti care clameazã cã stiinta împinge limitele lumii cunoscute afirmã un lucru contrariu adevãrului. Niciodatã lumea si omul n-au fost mai îngusti, pânã într-acolo încât sunt redusi la simple entitãti corporale.

91. Reactiile generale ale mediului cosmic se schimbã în functie de atitudinea adoptatã de om în privinta lui. Omul nu este un simplu spectator, ci un actor.

92. “Solidificarea” lumii nu va fi niciodatã totalã, aceastã perspectivã fiind incompatibilã cu existenta realã. Vor fi întotdeauna fisuri în acest pretins “sistem închis”.

93. Teoriile în care savantii nu mai cred supravietuiesc în mentalitatea comunã datoritã vulgarizãrilor stiintifice.

94. Atunci când stiinta profanã pãrãseste domeniul simplei observatii a faptelor si vrea sã încerce sã extragã ceva din acumularea indefinitã a detaliilor particulare, ea edificã teorii pur ipotetice.

95. Ipotezele stiintifice sunt abandonate si înlocuite prin altele cu o rapiditate crescutã. În gândirea savantilor ele au un caracter conventional, deci ireal. Teoriile stiintifice moderne sunt provizorii, simple “reprezentãri”, dacã nu chiar “moduri de a vorbi”, lipsite de orice valoare explicativã.

96. În schimb, marele public acceptã aceste teorii ca pe niste dogme, luându-le în serios. Vulgarizarea le prezintã sub o formã simplistã si afirmativã, nu ca niste simple ipoteze, asa cum erau în realitate pentru cei care le-au elaborat.

97. Teoriile scientiste articuleazã “mitologii” moderne. Prin supravietuirea unor ipoteze apartinând teoriilor diverse, sunt posibile în mentalul colectiv combinatiile cele mai heteroclite. Dat fiind dezordinea inextricabilã care dominã astãzi, mentalitatea contemporanã acceptã cele mai ciudate contradictii.

98. Stiinta profanã, limitatã la cadrul lumii moderne, îsi imagineazã fiecare perioadã a actualului Manvantara ca fãcând parte dintr-o lume ale cãrei conditii ar fi fost asemãnãtoare celor de azi.

99. Istoricii evaleazã actiunile oamenilor din antichitate sau evul mediu ca si cum ar fi vorba de contemporanii lor.

100. Punctele critice ale ciclului cosmic sunt presãrate de cataclisme naturale.

101. Nu numai cã omul, dat fiind faptul cã facultãtile sale erau mult mai putin limitate, nu vedea lumea cu aceeasi ochi ca azi, si percepea în ea lucruri care azi îi scapã în întregime, dar lumea însãsi, ca ansamblu cosmic, era diferitã calitativ, pentru cã posibilitãti de un alt ordin se reflectau în domeniul corporal si-l “transfigurau”.

102. Cercetãrile si teoriile modernilor nu ajung decât la negarea a tot ceea ce nu corespunde punctului lor de vedere. Despre cei dinaintea noastrã se spune cã au vãzut prost, sau a redat prost, ceea ce revine la a se afirma cã înaintea epocii moderne oamenii sufereau de tulburãri sensoriale si mentale.

103. În “geografia sacrã” existã locuri capabile sã serveascã drept suport pentru actiunea influentelor superioare (asemeni anumitor centre traditionale principale sau secundare – oracole, locuri de pelerinaj), la fel cum existã guri ale Infernului.

104. Solidificarea lumii poate fi reprezentatã în simbolismul geometric ca o trecere gradualã de la sferã la cub. Sfera este forma primordialã, care le contine în sine pe toate celelalte. Cubul este forma care corespunde unui maxim de specificatii.

104. În metafizica orientalã, forma cubicã tine de Pãmânt, în timp ce forma sfericã de Cer. Sfera este echivalentul esentei, cubul – al substantei. În multe traditii sunt simbolizate prin compas si echer.

105. Faptul de a calcula, înregistra si reglementa totul este un simptom al solidificãrii lumii. În culturile traditionale existe interdictia recensãmântului. Administratiile moderne trateazã oamenii ca si cum acestia ar fi deja unitãti numerice asemãnãtoare între ele, ca si cum uniformitatea “idealã” ar fi deja instauratã.

106. Modernitatea se mândreste cu rapiditatea si facilitatea crescândã a comunicatiilor dintre tãrile cele mai îndepãrtate, dar în cele mai multe dintre cazuri este mai dificil sã se intre în anumite tãri decât înainte de inventarea mijloacelor mecanice de transport.

107. Operele popoarelor sedentare sunt opere ale timpului: fixate în spatiu la un domeniu strict delimitat, ele îsi dezvoltã activitatea într-o continuitate temporalã care le apare ca fiind indefinitã. Dimpotrivã, popoarele nomade nu edificã nimic durabil, si nu muncesc în vederea unui viitor care le scapã. Dar au în fata lor spatiul care nu le opune nici o limitare, ci le deschide noi posibilitãti.

108. Spre finalul ciclului cosmic timpul uzeazã spatiu, iar sedentarii îi absorb putin câte putin pe nomazi.

109. Sedentarii utilizeazã simboluri vizuale, nomazii – simboluri sonore. Sedentarii creazã arte plastice (arhitecturã, sculpturã, picturã), adicã artele formelor care se desfãsoarã în spatiu. Nomazii creazã arte fonetice (muzicã, poezie), adicã artele formelor care se deruleazã în timp.

110. Nomadismul, sub aspectul “malefic” si deviat, exercitã o actiune “dizolvantã” asupra a tot ceea ce intrã în contact. De asemenea, sedentarismul, sub acelasi aspect, nu poate decât sã conducã la formele cele mai grosolane ale materialismului.

111. Orasul contemporan este o aglomeratie artificialã de minerale. Însã, asa cum piatra s-a substituit lemnului, în epoca noastrã metalul începe sã se substituie pietrei.

112. În unele culturi se poate vorbi de o izolare socialã a muncitorilor care prelucrau metalele. Meseria de fierar a fost asociatã practicãrii magiei inferioare, atunci când nu era vorba de vrãjitorie pur si simplu. În alte traditii, metalurgia a fost la baza unor ordine initiatice importante. Ceea ce trebuie retinut este cã metalurgia avea concomitent un aspect “sacru” si unul “execrabil”, pornind de la dublul simbolism inerent metalelor însesi.

113. Timpul uzeazã spatiul printr-un efect de contractie. Dar timpul însusi se deruleazã cu o vitezã din ce în ce mai mare. Aceastã acceleratie a timpului devine mai vizibilã ca niciodatã în epoca noastrã, pentru cã este în crestere în ultimele perioade ale ciclului, desi existã constant de la început si pânã la sfãrsit. Contractia temporalã se reflectã si în diminuarea progresivã a duratei vietii umane.

114. Atunci când contractia temporalã va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipã unicã, moment în care durata va înceta sã mai existe, cãci este evident cã în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune.

115. Atunci când totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spatiu – în momentul însusi în care timpul va pãrea cã devorã spatiul, acesta din urmã va sfârsi prin a-l absorbi. Simbolic vorbind, în momentul acela va avea loc revansa lui Abel asupra lui Cain.

116. Este remarcabil cã se vorbeste despre sfârsitul lumii ca fiind un “sfârsit al timpului” si nu un “sfârsit al spatiului”.

117. Sfârsitul unui ciclul precum cel al umanitãtii actuale nu este sfârsitul lumii corporale însesi decât într-un sens relativ, si doar în raport cu posibilitãtile care, fiind incluse în acest ciclu, si-au sfârsit dezvoltarea în lumea corporalã. În realitate, lumea corporalã nu va fi distrusã, ci “transmutatã”, primind o nouã existentã, pentru cã, dincolo de “punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai existã, “roata reîncepe sã se învârtã” pentru parcursul unui alt ciclu.

118. Sfârsitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stãri primordiale.

119. “Cãderea” este îndepãrtarea de centrul lumii. Aceastã îndepãrtare nu este decât o altã reprezentare a mersului descendent al ciclului, cãci centrul unei stãri ca a noastrã, fiind punctul de comunicare directã cu stãrile superioare, este în acelasi timp polul esential al existentei în aceastã stare. A merge de la esentã spre substantã este totuna cu a merge de la centru spre circumferintã, de la interior spre exterior, de la unitate spre multiplicitate.

120. Pentru a atinge Regatul lui Dumnezeu trebuie suprimatã derularea timpului. Eliberarea de aceastã conditie este posibilã pentru anumite fiinte, dar pentru umanitatea în ansamblu nu, ea trebuind sã parcurgã ciclul manifestãrii corporale pânã la capãt.

121. Douã tendinte dirijeazã umanitatea spre finalul ei: solidificarea lumii si disolutia. Orice sfârsit este o disolutie a manifestãrii ca atare. Cea de-a doua dintre cele douã tendinte începe sã predomine.

122. Iluzia securitãtii care domnea în timpurile în care materialismul atinsese maximum de influentã, si care atunci era cumva inseparabil de ideea pe care oamenii si-o fãcea despre “viata obisnuitã”, s-a disipat în mare parte din cauza evenimentelor si a vitezei crescânde cu care ele se deruleazã, într-atâta încât azi impresia dominantã este, dimpotrivã, cea a unei instabilitãti care se întinde în toate domeniile. Si, cum “soliditatea” implicã stabilitatea, aceastã stare de fapt aratã cã punctul de maximã “soliditate” efectivã, în posibilitãtile lumii noastre, a fost nu doar atins, ci deja depãsit, si cã, în consecintã, lumea spre îndreaptã de acum spre disolutie.

123. “Solidul”, chiar în momentul maximei sale densitãti si impenetrabilitãti, pãstreazã câteva elemente calitative.

124. Existã în reducerea gradualã a tuturor lucrurilor la nivelul cantitativ un punct dincolo de care aceastã reducere nu mai tinde la “solidificare”, si acest punct este acela în care se voieste transformarea cantitãtii continue în cantitate discontinuã. Corpurile nu vor mai putea atunci sã subziste ca atare, ele se vor transforma într-un soi de praf “atomic” fãrã consistentã. Se va putea vorbi atunci de o adevãratã “pulverizare” a lumii, ceea ce este una dintre formele posibile ale disolutiei ciclice.

125. Este adevãrat cã puterea materialismului dimineazã, dar “fisurile” care se deschis comunicã în jos. Ceea ce interfereazã cu lumea sensibilã nu poate fi decât psihismul cosmic inferior, în ceea ce are acesta mai distructiv.

126. Materialismul a jucat un rol important în logica diabolicã a sfârsitului, dar negatia pe care o reprezintã nu mai este suficientã. Ea a interzis omului accesul la posibilitãtile de ordin superior, dar nu poate dezlãntui fortele inferioare care singure pot conduce spre ultimul punct al dezordinii si disolutiei.

127. Securitatea derizorie a “vietii obisnuite”, care s-a manifestat în perioada materialismului, este acum puternic amenintatã, si se vede din ce în ce mai bine cã nu era decât o iluzie. Totusi, o altã iluzie mai rea din toate punctele de vedere se pregãteste sã-i ia locul: cea a unei “spiritualitãti pe dos”, cãreia diversele miscãri “neo-spiritualiste” nu-i sunt decât mediocrii precursori.

128. Solidificarea lumii nu a fost niciodatã completã, încât sã devinã “sistemul închis” al materialistilor.

129. În diverse traditii (mai cu seamã hinduism si islam), lumea este separatã de tenebrele exterioare printr-un “Mare Zid”. Spre finalul ciclului acest “Mare Zid” se va fisura si vor pãtrunde entitãti devastatoare (Gog si Magog în islam, Koka si Vikoka în traditia hindusã). Aceste entitãti sunt propagate cu ajutorul: sectelor “neo-spiritualiste”, filosofilor “intuitionisti”, savantilor “metapsihisti”, psihologilor si psihanalistilor.

130. Actiunea multor centre spirituale s-a închis din ce în ce mai tare, pentru cã influentele spirituale pe care le transmit în lumea noastrã nu mai pot sã se manifeste în exterior.

131. Pentru a combate spiritul modern bunele intentii sunt insuficiente. Ceea ce trebuie ste înainte de toate o cunoastere efectivã.

132. Epoca actualã trebuie sã epuizeze posibilitãtile cele mai inferioare.

133. Este surprinzãtoare încãpãtânarea cu care modernii au început sã exhumeze vestigiile epocilor trecute si a civilizatiilor dispãrute, pe care de altminteri sunt cu totul incapabili sã le înteleagã.

134. Trebuie disipatã o eroare de interpretare datoratã materialismului: aceea cã existã lucruri pur materiale. Este o idee datoratã stiintelor moderne, care izoleazã obiectul de principiile superioare cu care se aflã în conexiune. Dacã ar admite contrariul, stiintele moderne ar trebui sã recunoascã faptul cã adevãrata naturã a obiectului le scapã.

135. În realitate, lumea corporalã nu poate fi consideratã suficientã siesi, nici ca fiind un lucru izolat în ansamblul manifestãrii universale. Dimpotrivã, indiferent care sunt aparentele datorate “solidificãrii”, lumea corporalã porneste de la ordinea subtilã, în care-si are principiul imediat, si prin intermediul cãreia tine de manifestarea informalã, apoi de non-manifestat.

136. Nimeni nu a izbutit sã dea o definitie exactã a distinctiei între viu si ne-viu, tocmai pentru cã nu existã obiect inanimat în univers.

137. Acest mod de a vedea lucrurilor poate fi numit “animism”, întelegându-se prin asta afirmatia cã existã în lucruri elemente “animice”. Desigur, acest “animism” se opune direct mecanismului, la fel cum realitatea însãsi se opune simplei aparente exterioare. Este evident cã aceastã conceptie este “primitivã”, pentru cã este adevãratã, ceea ce este exact contrariul a ceea ce “evolutionistii” gândesc despre acest adjectiv.

138. Etnologii numesc “primitive” forme care nu sunt decât degenerescente de un nivel sau altul, dar nu atât de jos ca interpretarea lor.

139. În cazurile de degenerescentã partea superioarã a doctrinei, adicã nivelul metafizic si “spiritual” este cea care dispare mai mult sau mai putin complet. Ca urmare, ceea ce era secundar, latura cosmologicã si “psihicã”, capãtã inevitabil o importantã preponderentã.

140. Existã în lume un numãr de “reservoare” de influente a cãror repartitie nu are nimic “întâmplãtor”, si care servesc foarte bine scopurilor unor oarecare “puteri” responsabile de deviatia modernã.

141. Trebuie remarcat cã vestigiile care subzistã dintr-o traditie degeneratã si a cãrei parte superioarã a dispãrut sunt comparabile resturilor psihice pe care o fiintã umanã le lasã în urma sa atunci când trece într-o altã stare, si care pot servi la orice. [Mai cu seamã la vrãjitorie si magie.]

142. Pentru a se manifesta, influentele spirituale au nevoie de suporturi potrivite. Odatã ce aceste influente se retrag, fostele suporturi nu rãmân complet vide, ele putând fi confiscate de magicieni negri. Utilizarea vestigiilor arheologice poate antrena surprize foarte urâte, unele dintre ele putând fi impregnate cu influentel psihice de naturã foarte joasã.

143. “Adversarul” are interes sã-si adjudece locurile sacre nu doar din cauza influentelor psihice care abundã acolo, ci si din cauza amplasamentului, care corespunde unei geografii sacre, susceptibilã sã fie deturnatã.

144. Lumea modernã este rezultatul actiunii antitraditionale.

145. Influentele spirituale actioneazã prin intermediul fiintelor umane, reprezentanti autorizati ai traditiei, desi natura lor este “supra-umanã”. De aceeasi manierã, contra-traditia face acelasi lucru, servindu-se de oameni, desi natura ei este “infra-umanã”.

146. Primul lucru asupra cãruia se dirijeazã agentii umani care încarneazã contra-traditia este initierea, esoterismul traditional.

147. Totul, în civilizatia modernã, apare ca fiind din ce în ce mai artificial, mai denaturat si mai falsificat. Or, în acest caz, mentalitatea însãsi care corespunde acestei stãri de lucruri trebuie sã fie la fel, “fabricatã” si câtusi de putin spontanã.

148. Este greu de crezut cã lipsa de întelegere totalã pe care secolele XVII si XVIII o aveau pentru evul mediu ar fi fost o schimbare sãvârsitã într-un mod natural si spontan.

149. Etapele antitraditionalismului: 1) umanismul a avut pretentia sã-l reducã pe om la sine însusi, excluzând tot ce este supra-uman; 2) rationalismul a negat fiintei posesia si utilizarea facultãtilor transcendentale; 3) mecanismul si materialismul au întors omul spre lucrurile exterioare; 4) solidificarea si 5) disolutia.

150. În faza în care suntem noi, lumea se deschide în pãrtile ei cele mai josnice, spre fortele dizolvante si destructive din domeniul subtil inferior. “Adversarul” se concentreazã asupra contra-initierii.

151. Ultima parte a ciclului, în care ne aflãm, are trei etape: 1) deviere; 2) subversiune si 3) reabilitare (sau redresare, restabilirea ordinii normale).

152. Se poate spune cã subversiunea nu este decât ultimul grad si concluzia însãsi a deviatiei, sau cã deviatia tinde sã conducã spre subversiune. În starea actualã a lucrurilor, desi nu se poate spune cã subversiunea este completã, ea apare în tot ce prezintã caracter de “contrafacere” si “parodie”.

153. Spiritul de negatie poate îmbrãca toate deghizãrile, ceea ce revine a spune cã Satan se poate transforma în înger de luminã.

154. Orice contrafacere spiritualã este parodicã. În ea se aflã întotdeauna un element grotesc mai mult sau mai putin aparent, care nu scapã observatorului perspicace. Astfel, riturile civile sunt pseudo-religie, naturismul tine de o pseudo-naturã, iar distractiile sunt pseudo-repaus. Toate aceste pseudo sunt falsificãri si nimic mai mult.

155. Orice contrafacere este posibilã dat fiind raportul de analogie inversã care existã între punctul cel mai înalt si punctul cel mai jos.

156. Actiunea antitraditionalã are douã faze: prima conduce la o operã de deviere, al cãrui rezultat este materialismul cel mai complet si mai grosier. A doua tine de o operã de subversiune, conducând la constituirea unei “spiritualitãti pe dos”.

157. Acelasi simbol poate fi luat în douã sensuri, care cel putin aparent sunt direct opuse unul altuia, astfel încât este inversul sau “negativul” celuilalt.

158. Orice manifestare existã sub forma unei dualitãti. Este vorba de doi poli, ceea ce nu este acelasi lucru cu dualismul cartezian, care considerã dualitatea ca fiind ireductibilã. În realitate, dualitatea este un complementarism, si nu o opozitie.

159. Orice opozitie devine complementarism dincolo de un anume nivel, pentru a se întoarce în unitatea principiului comun din care cele douã pãrti pornesc.

160. Nu este corect sã se atribuie simbolurilor o valoare maleficã sau beneficã. Subversiunea constã, fie în atribuirea aspectului “malefic”, recunoscându-l ca atare, locul care trebuie sã revinã aspectului “benefic”, fie în interpretarea simbolurilor invers decât în sensul lor “legitim”, considerând ca “benefic” aspectul care în realitate este “malefic” si invers. [De exemplu, sarpele, care este interpretat ca malefic de cãtre occidentali, poate fi Agathodaimôn sau Kakodaimôn.]

161. Subversiunea cea mai abilã si cea mai periculoasã este cea care nu se trãdeazã prin singularitãti prea manifeste si pe care sã le poatã vedea cineva cu usurintã, dar care deformeazã sensul simbolurilor sau le inverseazã valoarea fãrã a schimba nimic din aparenta exterioarã.

162. Din nefericire, se întâmplã uneori ca cei care cred cã-l combat pe diavol sã fie, fãrã ca mãcar sã bãnuiescã, transformati în cei mai bun servitori ai sãi!

163. Subversiunea se întinde si asupra limbajului. Nu este vorba de degenerescenta prin care multe cuvinte au ajuns sã-si piardã sensul calitativ pe care îl aveau la origine, pãstrând doar un sens cantitativ. Este vorba mai degrabã de o “deturnare” în urma cãreia cuvintele sunt aplicate unor lucruri complet necorespunzãtoare, si care uneori sunt chiar opuse celor cãrora le erau destinate în mod normal.

164. Mentalitatea modernã nu este decât produsul unei vaste sugestii colective, care, exersându-se continuu de-a lungul mai multor secole, a determinat formarea si dezvoltarea progresivã a spiritului antitraditional.

165. Ideea însãsi de traditie a fost distrusã într-o asemenea proportie încât cei care aspirã s-o regãseascã nu mai stiu în ce directie sã se îndrepte, si sunt gata sã accepte toate falsele idei care se prezintã în locul ei si sub acest nume.

166. Nu existã traditie care sã nu implice un element supra-uman, adicã exact ceea ce agentii constienti sau inconstienti ai deviatiei moderne neagã din rãsputeri.

167. Pentru a spori confuzia, modernii folosesc conceptul de traditie acolo unde el nu reprezintã decât o uzantã, o cutumã, o apucãturã: “traditie umanistã”, “traditie laicã”, “traditie revolutionarã”. În toate aceste cazuri nu este vorba decât de simple abuzuri.

168. Constituirea nationalitãtilor a fost modul prin care s-a distrus organizarea socialã traditionalã a evului mediu.

169. La nivelul de confuzie mentalã la care a ajuns marea majoritate a contemporanilor nostri, asocierile de cuvinte cele mai vãdit contradictorii nu mai au nimic care sã-i socheze, nici care mãcar sã le dea de gândit.

170. Cei care vor sã reactioneze împotriva dezordinii actuale si nu au cunostintele necesare sunt rapid “neutralizati” si dirijati spre cãi fãrã iesire. Pretextul care li se oferã cel mai frecvent este combaterea materialismului.

171. Neo-spiritualismul este un materialism transpus dincolo de limitele lumii corporale. Reprezentãrile grosiere ale lumii subtile si asa-zis “spirituale” sunt fãcute din imagini împrumutate domeniului corporal.

172. Scolile neo-spiritualiste au suferit influenta “mitologiei” stiintifice încã din momentul nasterii lor. Trebuie notat locul exceptional pe care ideile “evolutioniste” si “progresiste” în joacã în cadrul lor.

173. Neo-spiritualismul este conform tendintelor “experimentale” ale mentalitãtii moderne.

174. Critica pe care Bergson o aduce rationalismului este justã, dar în loc sã se adreseze intuitiei intelectuale (pe care Bergson o ignorã ca si rationalistii), el invocã o pretinsã intuitie de ordin sensibil si “vital”, o notiune extrem de confuzã în care intuitia sensibilã se amestecã cu fortele cele mai obscure ale instinctului si ale sentimentului.

175. Intuitionismul bergonian are afinitãti manifeste cu neo-spiritualismul. Atitudinea unuia în raport cu rationalismul este cumva paralelã cu cea a altuia în raport cu materialismul. Ambele tind spre infra-uman si plaseazã realitatea exclusiv în devenire, ceea ce este negatia formalã a oricãrui principiu imuabil.

176. Teoriile moderne, fãrã exceptie, au tendinta sã reducã religia la un fapt pur uman, ceea ce revine la a o nega, constient sau inconstient. Teoriile religiei sunt de douã tipuri: tipul “psihologic”, care pretinde sã o explice prin natura individului uman, si tipul “sociologic”, care vrea sã reducã religia la nivelul exclusiv social.

177. Ceea ce Bergson numeste “religie dinamicã”, religia interioarã, este cu totul alt lucru decât adevãrata religie, pentru cã nu are dogme nici rituri (considerate fixe). În lipsa acestora din urmã nu mai rãmâne decât o vagã “religiozitate”, o aspiratie confuzã spre un “ideal” oarecare. Bergson considerã aceastã “religiozitate” drept o religie superioarã, când de fapt este vorba de vidarea religiei de orice continut pozitiv.

178. Faptul cã principalii reprezentanti ai modernitãtii (Einstein în fizicã, Bergson în filosofie, Freud în psihologie s.a.) sunt aproape toti de origine evreiascã, tine probabil de latura “maleficã” si dizolvantã a nomadismului deviat, care predominã la evreii rupti de traditia lor.

179. Unul dintre caracterele cele mai frapante ale stiintei moderne este acela cã oamenii nu stiu niciodatã exact cu ce anume lucreazã în realitate, nici chiar atunci când este vorba de fortele domeniului corporal.

180. Psihologia actualã trateazã “subconstientul”, dar niciodatã “superconstientul”. Psihologii si psihanalistii considerã cã stãrile sunt cu atât mai “profunde” cu cât sunt mai inferioare. Acesta este un indiciu suplimentar cã este vorba de un drum împotriva spiritualitãtii, singura profundã cu adevãrat, pentru cã tine de principiul fiintei.

181. Domeniul psihologiei nefiind înaltul, imediat ce aceasta întâlneste ceva ce tine de superconstient, pretinde sã-l anexeze subconstientului.

182. Interpretarea psihanaliticã a simbolismului are un caracter satanic. Caracterul ignobil si respingãtor al interpretãrilor psihanalitice constituie o marcã ce nu ar trebui sã însele pe nimeni.

183. Utilizarea terapeuticã a psihanalizei nu poate fi decât extrem de periculoasã pentru cei care i se supun.

184. În realitate, psihanaliza nu poate avea ca efect decât scoaterea la suprafatã a continutului “adâncimilor” fiintei, care formeazã ceea ce numim “subconstient”. Subiectul asupra cãruia se exercitã operatiunea psihanaliticã este deja psihic slab, pentru cã, dacã ar fi altfel, n-ar avea nevoie sã recurgã la un asemenea tratament. Cu atât mai putin este el capabil sã reziste acestei “subversiuni”, si riscã sã fie cuprins iremediabil de haosul fortelor tenebroase dezlãntuite imprudent.

185. Psihanaliza este o parodie profanã a coborârii în Infern. Fiind o contrafacere, ea este mai degrabã o “cãdere în mlastinã”. Se stie cã “mastina” figura în drumul spre Eleusis, iar cei care cãdeau in ea erau profanii care aveau pretentii de initiere fãrã a fi calificati pentru a o primi, si nu erau decât victimele propriei imprudente.

186. Cel care vrea sã practice psihanaliza trebuie sã se lase psihanalizat el însusi. Ceea ce implicã recunoasterea faptului cã fiinta care a suferit aceastã operatie nu mai este niciodatã cea care era înainte, purtând o amprentã de nesters, precum initierea, dar pe dos. Este într-adevãr vorba de o transmitere initiaticã, de dezvoltarea psihismului inferior.

187. În multe dintre detaliile ei, psihanaliza prezintã o asemãnare înfiorãtoare cu anumite “sacramente ale diavolului”.

188. Existã în lumea modernã o confuzie foarte rãspânditã între psihism si spiritual. De mult timp occidentalii nu mai stiu sã distingã între suflet si spirit.

189. Nimic nu este în mod obligatoriu si cu certitudine rãu. Totul depinde de utilizarea care este fãcutã, si mai ales, este necesar sã se considere dacã faptul este luat ca scop în sine sau ca simplu mijloc spre un scop de ordin superior.

190. Totul poate servi de ocazie sau de suport aceluia care se angajeazã pe calea care trebuie sã conducã la o realizare spiritualã. Totul poate fi obstacol, dacã fiinta se opreste si se lasã iluzionatã de aparenta “realizãrii”.

191. Contra-initierea este o spiritualitate “pe dos”, cãreia i s-a substituit ceea ce este invers, si care conduce la pierderea adevãratei spiritualitãti. Contra-initierea este “satanism” la propriu, fie cã este inconstient sau constient, rezultatul fiind acelasi. Nu trebuie uitat cã “satanismul inconstient” al unora, mai numerosi decât niciodatã în epoca noastrã de dezordine extinsã în toate domeniile, nu este decât un instrument în serviciul “satanismului constient” al reprezentantilor “contra-initierii”.

192. Cei care cautã realizarea superioarã pentru a produce “fenomene” nu stiu cã acestea din urmã pot fi asemãnãtoare la un sfânt cu cele ale unui vrãjitor, neavând deci nici o valoare în sine.

193. Riturile, în virtutea naturii lor sacre în sensul cel mai strict al cuvântului, sunt ceva ce nu este niciodatã posibil de simulat fãrã consecinte nefaste.

194. Organizatiile “pseudo-initiatice” fabricã pentru membrii lor o falsã traditie cu ajutorul sincretismului, care constã în colectionarea unor elemente împrumutate de peste tot, fãrã nici o întelegere realã a adevãratei lor semnificatii. Aceste elemente sunt grupate în jurul “ideilor directoare”, care sunt moderne si profane. Rezultatul nu poate fi decât antitraditional. Un exemplu clasic de “pseudo-initiere” este teozofismul.

195. Orice imitatie, pentru a fi acceptatã, trebuie sã ia câteva dintre trãsãturile a ceea ce este simulat, iar acest lucru nu face decât sã creascã si mai mult pericolul pe care îl prezintã. Minciuna cea mai abilã, si de asemenea cea mai funestã, este aceea care amestecã în mod inextricabil adevãrul cu minciuna, fortându-l pe primul sã serveascã triumfului celei de-a doua.

196. Moda reprezintã schimbarea neîncetatã si fãrã scop, în contrast cu stabilitatea si ordinea care domnesc în civilizatiile traditionale.

197. Rãdãcinile deviatiei moderne se gãsesc în secolele XIV-XVI.

198. Diavolul este foarte abil, dar totusi nu se poate împiedica sã fie ridicol în unele privinte.

199. Anti-traditia nu este decât o deviatia, având expresia cea mai completã în materialism, asa cum se prezenta la sfârsitul secolului XIX. Contra-traditia este contrafacerea însãsi a ideilor traditionale.

200. Triumful aparent al “contra-traditiei” nu va fi decât pasager, si atunci când va fi cel mai complet va fi distrus de actiunea influentelor spirituale, care vor interveni pentru a pregãti “redresarea” finalã.

201. Contra-traditia, dupã ce a operat în umbrã pentru a inspira si dirija invizibil toate “miscãrile” moderne, va ajunge la a “exterioriza” ceva care va fi ca o contrapartidã a unei veritabile traditii, atât de complet si de exact cât o vor permite limitele care se impun cu necesitate oricãrei contrafaceri posibile.

202. Contra-traditia nu va fi niciodatã decât o parodie, cea mai extremã si cea mai imensã.

203. În esoterismul islamic, se spune cã cel care se prezintã la o anume “usã”, fãrã sã fi ajuns acolo pe o cale normalã si legitimã, deci fãrã sã fie pregãtit sã-i treacã pragul, vede aceastã usã închizându-se în fata lui si este obligat sã se întoarcã de unde a plecat, dar nu ca simplu profan, nemaifiind asta, ci ca magician negru.

204. Multe persoane cred în ideea eronatã cã doua principii (Binele si Rãul) luptã unul împtriva celuilalt. Ideea este gresitã, pentru cã îl pune pe Satan pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Într-adevãr, aceastã conceptie revine la a afirma o dualitate principialã radical ireductibilã, sau, în alti termeni, la a nega Unitatea supremã care este dincolo de toate opozitiile si antagonismele.

205. Contra-traditia propagã ideea unui Sfânt Imperiu pe dos, condus de un Antihrist care va fi un Chakravarti pe dos. În arabã, personajul este desemnat prin termenul de dajjâl (impostor).

206. Domnia lui Antihrist nu va fi “domnia cantitãtii”, care nu era decât rezultatul “anti-traditiei”. Va fi, dimpotrivã, un siu de reintroducere a “calitãtii” în toate lucrurile, dar o “calitate” pe dos decât presupune valoarea ei legitimã si normalã. Dupã “egalitarismul” zilelor noastre, va fi din nou o ierarhie afirmatã vizibil, dar o ierarhie inversatã, adicã o “contra-ierarhie”, al cãrei vârf va fi ocupat de fiinta care, în realitate, va fi cea mai apropaitã de “abisurile infernale”.

207. Antihrist va prezenta în exterior disimetrii corporale, semn al dezechilibrului interior. El va fi de asemeni pe cât se poate de aproape de “dezintegrare”, astfel încât individualitatea sa, dezvoltatã în mod monstruos, va fi aproape anihilatã, realizând pe dos stergerea “eului” în fata “Sinelui”, sau, cu alte cuvinte, confuzia în “haos” în loc de fuziunea în Unitatea principialã.

208. Falsul este prin definitie “artificial”, asadar “contra-traditia” nu va fi lipsitã de caracterul “mecanic” propriu tuturor productiilor lumii moderne. Din multe privinte va fi comparabilã cu automatismul “cadavrelor psihice”, si va fi constituitã, ca si acestea, de “reziduuri” animate artificial si pentru putin timp, fiind lipsitã de durabilitate.

209. În realitate, au avut loc “sfârsituri ale lumilor”, adicã finaluri ale unor cicluri de duratã foarte diversã, aceeasi notiune fiind aplicatã analogic la toate nivelurile. Este însã evident cã e vorba de sfârsituri cu importantã foarte inegalã, iar cel care priveste actuala umanitate este cu mult mai semnificativ decât toate celelalte, pentru cã e vorba de finalul unui întreg Manvantara, adicã de existenta temporalã a întregii umanitãti, ceea ce nu înseamnã si sfârsitul lumii terestre însãsi, pentru cã “redresarea” ce se va opera în ultimul moment va deveni imediat începutul unui alt Manvantara.

210. Riguros vorbind, “sfârsitul unei lumi” nu este niciodatã si nu poate fi altceva decât sfârsitul unei iluzii.

Read more!