René Guénon, Arborele din Mijloc, (traducere de Radu Iliescu)

Un alt aspect al simbolismului crucii este cel care o identificã cu ceea ce diverse traditii desemneazã ca “Arborele din Mijloc”, sau oricare alt termen echivalent. Am vãzut în altã parte cã acest arbore este unul din numeroasele simboluri ale “Axei Lumii” [01]. Ceea ce trebuie luat în consideratie aici este linia verticalã a crucii, figurã a acestei axe, ea constituie trunchiul arborelui, în timp ce linia orizontalã (sau cele douã linii orizontale pentru crucea cu trei dimensiuni) formeazã ramurile. Acest arbore se ridicã în centrul lumii, sau mai degrabã a unei lumi, adicã a domeniului în care se dezvoltã o stare de existentã, ca de exemplu starea umanã care este luatã în considerare cel mai adesea într-un asemenea caz. În cazul particular al simbolismului biblic este “Arborele Vietii”, care este plantat în mijlocul “Paradisului terestru”, care reprezintã el însusi centrul lumii noastre, asa cum am explicat-o în alte ocazii. Desi nu avem intentia sã ne întindem aici asupra tuturor chestiunilor relative la simbolismul arborelui, lucru care ar cere un studiu special, existã totusi, în aceastã directie, câteva puncte pe care nu credem cã este inutil sã le explicãm.
În Paradisul terestru nu era doar “Arborele Vietii”, ci încã un altul, care joacã un rol nu mai putin important si în general mai cunoscut: “Arborele Cunoasterii binelui si al rãului” [02]. Relatiile care existã între acesti doi arbori sunt foarte misterioase: povestirea biblicã, imediat dupã ce spune cã “Arborele Vietii” se aflã în “mijlocul grãdinii”, numeste “Arborele Cunoasterii binelui si a rãului” [03]. Mai departe, se spune cã acesta era si el “în mijlocul grãdinii” [04]. În cele din urmã, Adam, dupã ce a mâncat fructul “Arborelui Stiintei”, n-ar fi trebuit decât sã “întindã mâna” pentru a lua si din “Arborele Vietii” [05]. În acest din urmã dintre cele trei pasaje, interdictia fãcutã de Dumnezeu priveste doar “arborele care se gãseste în mijlocul grãdinii”, dar care nu este specificat altfel. Dar, raportându-ne la celãlalt pasaj în care aceastã interdictie a fost deja enuntatã [06], se vede cã este vorba evident despre “Arborele Cunoasterii binelui si a rãului” în acest caz. Fãrã îndoialã, acesti doi arbori sunt strâns uniti în simbolism datoritã legãturii pe care proximitatea o stabileste între ei, într-atâta încât unii arbori emblematici prezintã trãsãturi care îi evocã pe unul si pe celãlalt concomitent. Rãmâne de explicat în ce constã în realitate aceastã legãturã.
Natura “Arborelui Cunoasterii binelui si a rãului” poate fi caracterizatã, asa cum numele lui însusi o indicã, prin dualitate, pentru cã gãsim în acest titlu doi termeni care sunt, nici mãcar complementari, ci de-a dreptul opusi, si se poate spune cã toatã ratiunea lor de a fi rezidã în aceastã opozitie, cãci, dacã ea ar fi depãsitã, nu s-ar mai pune problema binelui nici a rãului. Nu se poate spune acelasi lucru despre “Arborele Vietii”, a cãrui functie de “Axã a Lumii” implicã dimpotrivã esentialmente unitatea. Deci, atunci când gãsim într-un arbore emblematic o imagine a dualitãtii, se pare într-adevãr cã trebuie sã vedem în el o aluzie la “Arborele Cunoasterii”, desi, din alte puncte de vedere, simbolul luat în considerare ar fi incontestabil o figurã a “Arborelui Vietii”. Acesta este cazul, de exemplu, al “arborelui sefirotic” din Qabbalah ebraicã, care este în mod clar desemnat ca fiind “Arborele Vietii”, si în care totusi “coloana din dreapta” si “coloana din stânga” oferã figura dualitãtii, dar între cele douã se aflã “coloana din mijloc”, în care se echilibreazã cele douã tendinte opuse, si în care se regãseste astfel unitatea adevãratã a “Arborelui Vietii” [07].
Natura dualã a “Arborelui Cunoasterii” nu-i apare de altminteri lui Adam decât exact în momentul “cãderii”, pentru cã abia atunci devine “cunoscãtor al binelui si al rãului” [08]. Concomitent, în acelasi moment el se îndepãrteazã de centrul care este locul unitãtii primordiale cãreia îi corespunde “Arborele Vietii”. Exact pentru a pãzi calea spre “Arborele Vietii”, Heruvimii (“tetramorfele” sintetizând în ei quaternarul puterilor elementare), înarmati cu sabia de foc, au fost plasati la intrarea în Eden. Acest centru a devenit inaccesibil pentru omul cãzut, care si-a pierdut “simtul eternitãtii”, care este de asemenea “simtul unitãtii”. Revenirea la centru, prin restaurarea “stãrii primordiale” si atingerea “Arborelui Vietii”, este regãsirea “simtului eternitãtii”.
Pe de altã parte, se stie cã crucea însãsi a lui Hristos este identificatã simbolic cu “Arborele Vietii” (lignum vitae), ceea ce este destul de usor de înteles de altfel. Dar, conform unei “legende a Crucii” care circula în evul mediu, ea ar fi fost fãcutã din lemnul “Arborelui Cunoasterii”, astfel încât acesta, dupã ce va fi fost instrumentul “cãderii”, ar fi devenit astfel cel al “rãscumpãrãrii”. Vedem exprimându-se aici legãtura dintre cele douã idei, de “cãdere” si “rãscumpãrare”, care sunt întrucâtva inversã una alteia, si existã aici un fel de aluzie de la restabilirea ordinii primordiale [09]. În acest nou rol, “Arborele Cunoasterii” este asimilat într-un fel “Arborelui Vietii”, dualitatea fiind efectiv reintegratã în unitate [10].
Acest lucru constituie o aluzie la “sarpele de bronz” (înãltat de cãtre Moise în deserti, si se stie cã acesta este un simbol al “mântuirii”, astfel încât prãjina pe care a fost amplasat echivaleazã în aceastã privintã cu crucea si aminteste de “Arborele Vietii” [11]. Totusi, sarpele este îndeobste asociat “Arborelui Cunoasterii”, dar în acest caz este înfãtisat sub aspectul sãu malefic, si noi am atras atentia în altã parte cã, asa precum în cazul multor altor simboluri, el are douã semnificatii opuse. Nu trebuie confundat sarpele care reprezintã viata cu cel care reprezintã moartea, sarpele care este un simbol al lui Hristos cu cel care este un simbol al lui Satan (într-atâta încât se gãsesc strâns uniti în curioasa figurã a “amfisbenului” sau sarpele cu douã capete). Si s-ar putea spune cã raportul acestor douã aspecte contrare prezintã o oarecare similitudine cu cel al rolurilor pe care le joacã respectiv “Arborele Vietii” si “Arborele Cunoasterii”.
Am vãzut mai sus cã un arbore afectând o formã ternarã, ca “arborele sefirotic”, poate sintetiza în el, cumva, naturile “Arborelui Vietii” si a “Arborelui Cunoasterii”, ca si cum acestia s-ar gãsi într-unul Singur, ternarul fiind aici decompozabil în unitatea si dualitatea cãrora le este suma [12]. În locul unui arbore unic, putem avea de asemenea, cu aceeasi semnificatie, un ansamblu de trei arbori uniti prin rãdãcinile lor, cel din mijloc fiind “Arborele Vietii”, iar ceilalti doi corespunzând dualitãtii “Arborelui Cunoasterii”. Gãsim ceva comparabil în figurarea crucii Christului între celelalte douã cruci, cea a tâlharului bun si a celui rãu. Acestia sunt plasati respectiv la dreapta si la stânga Hristos crucificat, la fel cum alesii si damnatii vor fi la dreapta si la stânga lui Hristos cel triumfãtor în “Ziua Judecãtii”. Si, în acelasi timp în care reprezintã evident binele si rãul, corespund în egalã mãsurã, în raport cu Hristos, “Mizericordiei” si “Rigorii”, atributele caracteristice celor douã coloane laterale ale “arborelui sefirotic”. Crucea lui Hristos ocupã întotdeauna locul central care apartine propriu-zis “Arborelui Vietii”, si, atunci când este plasatã între soare si lunã cum se vede în cele mai multe dintre vechile icoane, este acelasi lucru, ea fiind atunci o veritabilã “Axã a Lumii” [13].
În simbolismul chinez, existã un arbore ale cãrui ramuri sunt anastomozate astfel încât extremitãtile lor se unesc douã câte douã pentru a figura sinteza contrariilor, sau resorbirea dualitãtii în unitate. Gãsim astfel, fie un arbore unic ale cãrui ramuri se divizeazã si se unesc, fie doi arbori având aceeasi rãdãcinã si unindu-se de asemenea prin ramurile lor [14]. Acesta este procesul manifestãrii universale: totul pleacã de la unitate si revine la unitate. În interval se produce dualitatea, diviziunea sau diferentierea de unde rezulta faza de existentã manifestatã. Ideile de unitate si de dualitate sunt deci reunite aici ca si în alte figuratii despre care tocmai am vorbit [15]. Existã de asemenea reprezentãri ale celor doi arbori distincti si uniti printr-o singurã ramurã (este ceea ce se numeste “arborele legat”). În acest caz, o micã ramurã iese din ramura comunã, ceea ce indicã foarte clar cã este vorba de douã principii complementare si de produsul contopirii lor, iar acest produs poate fi si manifestarea universalã, iesitã din unirea “Cerului” si a “Pãmântului” care sunt echivalentele lui Purusha si Prakriti în traditia extrem-orientalã, sau a actiunii si a reactiunii reciproce a yang-ului si a yin-ului, elementele masculin si feminin de unde pornesc si la care participã toate fiintele, si a cãror reuniune în echilibru perfect constituie (sau reconstituie) “Androginul” primordial despre care a fost vorba mai sus [16].
Sã revenim acum la reprezentarea “Paradisului terestru”: din centrul sãu, adicã de la rãdãcina însãsi a “Arborelui Vietii”, pleacã patru fluvii ce se îndreaptã fiecare spre cele patru puncte cardinale, trasând astfel crucea orizontalã pe suprafata însãsi a lumii terestre, adicã în planul care corespunde domeniului stãrii umane. Aceste patru fluvii, divizeazã în patru pãrti, care pot fi raportate la cele patru faze ale unei dezvoltãri ciclice, incinta circularã a “Paradisului terestru”, care nu este alta decât cupa orizontalã a formei sferice universale despre care a fost vorba mai sus.
“Arborele Vietii” se regãseste în centrul “Ierusalimului celest”, fapt ce se explicã cu usurintã atunci când se cunosc raporturile acestuia cu “Paradisul terestru”. Este vorba de reintegrarea tuturor lucrurilor în “starea primordialã”, în virtutea corespondentei dintre sfârsitul ciclului si începutul sãu, ca urmare a ceea ce vom explica în ceea ce urmeazã. Este remarcabil cã acest arbore, conform simbolismului apocaliptic, poartã în acest caz doisprezece fructe [17], care sunt, cum am mai spus-o si în altã parte, asimilabile celor doisprezece Aditya ai traditiei hinduse, acestea fiind doisprezece forme ale soarelui care trebuie sã aparã toate simultan la sfârsitul ciclului, reintrând atunci în unitatea esentialã a naturii lor comune, cãci sunt tot atâtea manifestãri ale unei esente unice si indivizibile, Aditi, care corespunde esentei una a “Arborelui Vietii”, în timp ce Diti corespunde esentei duale a “Arborelui Cunoasterii binelui si a rãului”. De altminterea, în diverse traditii, imaginea soarelui este adesea legatã de cea a unui arbore, ca si cum soarele ar fi un fruct al “Arborelui Lumii”. El îsi pãrãseste arborele la începutul ciclului si vine sã i se alãture la sfârsitul lui. În ideogramele chineze, caracterul desemnând apusul soarelui îl reprezintã odihnindu-se pe arborele sãu la sfârsitul zilei (care este analog sfârsitului ciclului); întunericul este reprezentat printr-un caracter care figureazã soarele cãzut la piciorul arborelui. În India se gãseste arborelui triplu purtând trei sori, imagine a lui Trimûrti, astfel ca si arborele având ca fruct doisprezece sori, care sunt, asa cum tocmai am zis, cei doisprezece Aditya. În China se gãseste arborele cu doisprezece sori, în legãturã cu cele doisprezece semne ale Zodiacului sau cu cele doisprezece luni ale anului precum Aditya, iar uneori cu zece, numãr al perfectiunii ciclice ca în doctrina pitagoricianã. La modul general, diferitii sori corespund diferitelor faze ale unui ciclu. Ei ies din unitate la începutul acestuia si se reîntorc în ea la final, care coincide cu începutul altui ciclu, datã fiind continuitatea tuturor modurilor Existentei universale.

Note:

[01] Le Roi du Monde. Asupra “Arborelui Lumii” si a diferitelor sale forme, a se vedea si L’Homme et son devenir selon la Vêdânta. În esoterismul musulman existã un tratat al lui Mohyiddin ibn Arabi intitulat Arborele Lumii (Shagaratul-Kawn).

[02] Asupra simbolismului vegetal în legãturã cu “Paradisul terestru”, a se vedea L’Esotérisme de Dante.

[03] Geneza II, 9.

[04] Ibid. III, 3.

[05] Ibid. III, 22.

[06] Ibid. II, 17.

[07] Asupra “arborelui sefirotic”, a se vedea Le Roi du Monde. La fel, în simbolismul medieval, “arborele viilor si al mortilor”, prin cele douã laturi ale cãror fructe reprezintã operele bune si rele, se înrudeste fãrã gres cu “Arborele Cunoasterii binelui si a rãului”, iar în acelasi timp trunchiul sãu, care este Hristos însusi, îl identificã cu “Arborele Vietii”.

[08] Geneza III, 22. Atunci când “ochii lor furã deschisi”, Adam si Eva se acoperirã cu frunze de smochin (ibid. III, 7). Acest lucru trebuie apropiat de faptul cã, în traditia hindusã, “Arborele Lumii” este reprezentat de un smochin, si de asemenea rolul pe care-l joacã acelasi arbore în Evanghelie.

[09] Acest simbolism trebuie apropiat de ceea ce Sf. Paul spune despre cei doi Adami (Prima Epistolã cãtre Corinteni, XV) si la care am fãcut deja aluzie mai sus. Reprezentarea craniului lui Adam la piciorul crucii, în legãturã cu legenda conform cãreia el ar fi fost înmormântat pe chiar Golgotha (al cãrui nume înseamnã “craniu”), nu este decât o altã expresie simbolicã a aceluiasi raport.

[10] Este remarcabil faptul cã crucea, în forma sa obisnuitã, se întâlneste în hieroglifele egiptene cu sensul de “mântuire” (de exemplu în numele de Ptolemeu Soter). Acest semn este în mod clar distinct de “crucea ansatã” (ankh) care exprimã ideea de “viatã”, si care fu de altminteri folosit frecvent ca simbol de cãtre crestinii primelor secole. Putem sã ne întrebãm dacã primul dintre aceste douã hieroglife n-ar fi într-un raport oarecare cu reprezentarea “Arborelui Vietii”, ceea ce ar lega aceste douã forme ale crucii între ele, pentru cã semnificatia lor ar fi astfel partial identicã. Si, în orice caz, existã între ideile de “viatã” si de “mântuire” o evidentã conexiune.

[11] Bastonul lui Esculap are o semnificatie similarã. În caduceul lui Hermes existã cei doi serpi aflati în opozitie, corespunzând dublei semnificatii a simbolului.

[12] Într-un pasaj din romanul Astrée a lui Honoré d’Urfé, este vorba despre un arbore cu trei jeturi, conform unei traditii care pare sã fie de origine druidicã.

[13] Aceastã identificare a crucii cu “Axa Lumii” se gãseste enuntatã expres în deviza de la Chartreux: “Stat Crux dum volvitur orbis.” Cf. simbolul “Globului Lumii”, în cadrul cãreia crucea surmontând polul, tine locul axei.

[14] Aceste douã forme se întâlnesc mai ales în basoreliefurile epocii Han.

[15] Arborele despre care este vorba au frunze trilobate legate de douã crengi concomitent, flori în formã de caliciu, pãsãri zburând în jur sau se aflã pe arbore. Asupra raportului dintre simbolismul pãsãrilor si cel al arborelui în diferite traditii, a se vedea L’Homme et son devenir selon la Vêdânte, în care am relevat în aceastã privintã diverse texte din Upanishade si parabola evanghelicã a semintei de mustar. Se pot adãuga, la scandinavi, cei doi corbi mesageri ai lui Odin, care se odihnesc pe frasinul Ygdrasil, care este una din formele “Arborelui Lumii”. În simbolismul evului mediu, se mai gãsesc pãsãri în copacul Peridexion, la rãdãcina cãruia se aflã un dragon. Numele acestui arbore este o formã coruptã a lui Paradision, si poate pãrea destul de ciudat cã a fost astfel deformat, ca si cum la un moment dat a încetat sã mai fie înteles.

[16] În loc de “arborele legat”, se gãsesc uneori douã stânci legate în acelasi fel. Existã de altfel un raport foarte exact între arbore si stâncã, echivalentã muntelui, ca simboluri ale “Axei Lumii”, si, la modul mai general, existã o apropiere constantã între piatrã si copac în cele mai multe dintre traditii.

[17] Fructele “Arborelui Vietii” sunt “merele de aur” ale grãdinii Hesperidelor. “Lâna de aur” a Argonautilor, si ea plasatã într-un copac si pãzitã de un sarpe sau de un dragon, este un alt simbol al nemuririi pe care omul trebuie s-o recucereascã.

[*] Acest izvor este, conform traditiei celor din “Fedeli d’Amore”, “fântâna tineretii” (fons juventutis), reprezentatã întotdeauna ca fiind situatã la rãdãcina unui arbore. Apele sale sunt deci asimilabile “bãuturii nemuririi” (amrita din traditia hindusã). Legãturile dintre “Arborele Vietii” si Soma vedicã sau Haoma mazdeenilor sunt de altminteri evidente (cf. Le Roi du Monde). Sã reamintim de asemenea, în aceastã privintã, “roua de luminã” care, conform Quabbalei ebraice, emanã din “Arborele Vietii” si prin intermediul cãreia trebuie sã se opereze reînvierea mortilor. Roua joacã un rol important si în simbolismul hermetic. În traditiile extrem-orientale este mentionat “arborele cu roua dulce”, situat pe muntele Kouen-lun, care este adesea considerat ca un echivalent al lui Meru si al altor “munti sacri” (“muntele polar”, care este, ca si arborele, un simbol al “Axei Lumii”, asa cum tocmai am amintit-o). Conforma celeiasi traditii a “Fedeli d’Amore” (a se vedea Luigi Valli, Il Linguaggio segreto di Dante e dei “Fedeli d’Amore”), acest izvor este si “fântâna învãtãturii”, lucru aflat în legãturã cu conservarea Traditiei primordiale în centrul spiritual al lumii. Regãsim deci aici, între “starea primordialã” si “Traditia primordialã”, legãtura pe care am semnalat-o altundeva în ceea ce priveste “Sfântul Graal”, înfãtisat sub dublul aspect al cupei si al cãrtii (Le Roi du Monde). Sã mai reamintim reprezentarea, în simbolismul crestin, a mielului pe cartea închisã cu sapte peceti, pe muntele de unde coboarã cele patru fluvii. Vom vedea mai departe raportul care existã între simbolul “Arborelui Vietii” si cel al “Cãrtii Vietii”. Un alt simbolism putând sã dea prilejul la apropieri interesante se gãseste la anumite popoare ale Americii Centrale, care, “la intersectia a douã diametre rectangulare trasate într-un cerc, aseazã cactusul sacru, peyotl sau hicuri, simbolizând “cupa nemuririi”, si care trebuie sã se gãseascã în centrul unei sfere goale si în centrul lumii.”