Vasile Lovinescu, Ivan Turbincă, (note de lectura)

Acest studiu a apărut în volumul Interpretarea ezotericã a unor basme şi balade româneşti, Editura Cartea Românească, colecţia Gnosis, 1993.
Despre mit: “Când este prezent în lumea noastră, deci imanent, mitul se învăluie într-o indefinitate de coji (cojas) ocrotitoare ale miezului central. Fiecare coajă exprimă Adevărul adaptat la un anumit nivel de realitate şi este un zid apărător pentru adevărurile mai adânci. Cel mai exterior dintre învelişuri este sensul literal şi în el îşi rup dinţii imensa majoritate a cercetătorilor. Dar până la paraclisul de taină din Ţara de dincolo de negură se află alte incinte concentrice, următor simbolsimului de care am mai vorbit. La fiecare incintă mitul are un sens adecvat ei. Dante reducea la patru sensurile principale. Bineînţeles, patru este un număr convenţional care poate fi indefinit multiplicat.” (p. 12)
Sensurile mitului nu se contrazic între ele, ci se armonizează ca un tot.
Sensurile mitului: filozofico-teologic, politico-social, literar şi iniţiatico-metafizic.
În Ivan Turbincă, pojghiţa rusească este o simplă coloratură de epocă, o subţire suprastructură pe oglinda mitului, foarte vechi şi răspândit în toată lumea.
Ovidiu Bârlea zice: “Basmul trebuie să aibă o vechime considerabilă, fiind atestat în antichitatea îndepărtată, în literatura greacă şi ebraică. Astfel, într-o legendă păstrată de Ferekides – şi care trebuie să fi fost cunoscută cântăreţului Iliadei -, Zeus trimite moartea la Sisyfos ca să-l ia, dar acesta o ferecă în lanţuri şi nimeni nu mai moare. Într-o legendă ebraică, David leagă şi el moartea. Cât despre scaunul de pe care nu se mai poate ridica cel aşezat, acesta este întâlnit de asemenea în mitologia greacă. Hefaistos confecţionează unul pentru Hera.
Bolte şi Polivka văd în comanda de intrare în sac o rămăşiţă dintr-o veche formulă de descântec prin care spiritele rele erau închise şi făcute inofensive, atestată în literatura germană încă pe la 1400.” (în Poveştile lui Ion Creangă, Ed. Pentru literatură, 1967, p. 48)
În basmul Ivan Turbincă puterea de a lega este strâns solidară cu puterea de a dezlega. O găsim formulată astfel şi în creştinism. Or, spre sfârşitul ciclului, când forţele negative sunt în plină expansiune, în loc de a “dezlega”, păzitorii mincinoşi şi uzurpatorii nu mai exercită decât puterea de a “lega”, în sensul negativ al cuvântului.
Ivan Turbincă, prototipul celui ce strangulează arterele Adamului Cosmic, suferă de deficienţe iremediabile: faliment intelectual, nulitate în faţa unor probleme cu adevărat fundamentale, toate puse în evidenţă de Creangă într-o lumină aparent inofensivă şi anodină, blajină şi difuză. Pentru cei avertizaţi, critica nu este decât mai acerbă.
Despre rostul lui Ivan în economia lumii: “Aparent este un faliment total în funcţia capitală de paznic al acestui centru veşnic, implicând o judecată de valoare absolută împotriva celui căruia îi fusese încredinţată paza sa. În realitate este o nouă misiune necesară sfârşitului de ciclu încredinţată altui spirit decât paznicul centrului veşnic. Fără aceasta, pe plan macrocosmic, ciclul nu şi-ar fi putut manifesta posibilităţile cele mai sinistre, deci nu ar fi putut să se încheie.” (p. 16)
Centrul Suprem este inviolabil, dar drumurile care duc spre el nu. Nimeni nu poate stinge soarele de pe cer, dar primul Caliban venit poate vopsi ferestrele în negru, iar pentru cei din casa soarele e ca şi cum n-ar fi.
“Cât despre calitatea demonstrativă a mitului, reamintim ce am mai spus: cu cât creşte distanţa dintre polul esenţial şi polul substanţial al mitului, dintre rădăcinile lui ascunse şi haina trivială, cu atât este mai adânc tâlcul lui şi capacitatea de a fi reprezentativ. Aici rezidă superioritatea decisivă a mitului asupra filosofiei, pentru că mitul nu e o judecată preconcepută a lumii, ci coextensiv procesului ei de creaţie, de producţie şi de resorbţie.” (p. 17)
Ananda K. Coomaraswamy spunea: “Mitul încarnează cea mai înaltă aproximaţie a adevărului, ce paote fi tradusă în cuvinte.” (în Hindouisme et bouddhisme, Ed. Gallimard, Paris, 1949, p. 26)
Ivan este un ksatrya. Misiunea esenţială a acestei caste este să stea la periferia centrului spiritual, pe care trebuie să-l apere de năpădirile din afară ale celor nechemaţi. Poziţia lui simbolică este la Poarta Raiului, la gâtlejul de comunicare între lumea noastră şi cealaltă.
În mituri, porţile strâmte, punţile de trecere, sunt păzite de cei ce-au realizat o iniţiere regală, iar centrul este ocupat de contemplativii puri, desăvârşiţii unei iniţieri sacerdotale.
Despre funcţia spirituală şi realizarea ei: “Astfel trebuie făcută o deosebire netă între realizarea spirituală, prin definiţie interioară, a individului şi diferitele lui funcţiuni, relativ exterioare în sânul organizaţiei iniţiatice din care face parte. Aşa de pildă, titularul unei funcţiuni poate să nu aibă gradul de realizare spirituală pe care ar implica-o titlul său, aceasta din cauza decăderii organizaţiilor iniţiatice în vremile noastre. Un mason poate fi Maestru, Venerabil al unei loje, neavând nici pe departe gradul spiritual pe care îl presupune titlul lui.” (p. 19)
Dimpotrivă, fiinţe integrate în centrul acestei lumi îşi pot ascunde nivelul spiritual din prudenţă.
Ivan ar fi putut atinge cele mai înalte şi mai transcendente realizări spirituale, dar ratează totul din prostie. Smerenia i-ar fi putut fi pavăză şi mască, dar incapacitatea lui a fost mai puternică.
Ivan se întâlneşte cu Dumnezeu. Este momentul în care Ivan moare pentru viaţa activă şi se naşte (trebuie cel puţin să se nască) la viaţa contemplativă. Este momentul cel mai important din viaţa lui: întâlnirea cu Absolutul.
Tema principală a povestirii este demonstrarea fără echivoc a descalificării colaboratorului pământesc a lui Dumnezeu.
Sf. Petru vede în Ivan un om dezorientat deşi se află în orientul veşnic.
Atunci când dă cele două carboave, Ivan intuieşte că trebuie creat un gol pentru ca harul divin să aibă unde să se aşeze.
Ivan are reale aptitudini pentru yoga acţiunii (karma-yoga) şi pentru yoga devoţională (bhakti-yoga). Dar hinduşii sunt categorici: aceste două yoga sunt strict preparatorii, ele nu conduc la Mokşa, care este un salt accesibil doar prin jnana-yoga (yoga cunoaşterii).
“Bunătatea şi aptitudinile practice nu sunt o chezăşie completă pentru realizarea spirituală, nici măcar pentru exercitarea unei funcţiuni în sânul unei organizaţii iniţiatice; trebuie să li se suprapună o cunoaştere, fie ea măcar numai teoretică; mai trebuie conştiinţa unei colaborări lucide cu rectorul universului pentru împlinirea planului Marelui Arhitect. Pentru a împlini corect o funcţie spirituală în lumea noastră trebuie să ştii cine şi ce e acel ce te misionează.” (p. 22)
Ivan reprezintă prototipul spiritului neascultător, care, din cauza decadenţei ciclului sumbru, nu se încadrează în funcţia care i-a căzut pleaşcă pe cap. Îi lipseşte intelectul pur.
Turbinca lui Ivan are puterea de la lega şi de a dezlega (potestas ligandi et deligandi), are deci virtuţi de constricţiune şi de expansiune, este deci simbol tipic al puterii cheilor. Ivan a căpătat cheile Orientului, dar nu ca răsplată pentru atingerea unui înalt plan de realizare iniţiatică, ci prin “coinciderea” cu limita geografică a Centrului Lumii, rezultată dintr-o uzurpare.
Dumnezeu i-a conferit lui Ivan o funcţie tocmai pentru a-i demonstra că nu este demn de ea.
Turbina, în loc să fie simplu auxiliar, este piatră de poticnire pentru Ivan. În loc s-o considere drept ceea ce este, un depozit temporar, Ivan se ataşează de ea şi vrea s-o aibă în stăpânire până la capăt. “Ceea ce Dumnezeu îi cerea lui Ivan era să părăsească de bună voie turbinca, să păşească de la postul său de războinic, deoarece-şi împlinise soroacele, la punctul central al Paradisului, schimbând o funcţie războinică cu una sacerdotală. Dacă nu de voie, Ivan va fi constrâns să piardă turbinca de nevoie, cum se vede la sfârşitul basmului, dar atunci va fi un faliment pentru el şi pentru ceea ce reprezintă.” (p. 25)
Abuzul de puterile turbincii reprezintă un simptom că posesorul ei este calificat pentru o rătăcire fără sfârşit în planurile mediane. Pe Ivan în interesează mai mult puterea decât Principiul care o generează.
Patru porecle există la Ion Creangă: Dănilă Prepelean (numele ţărănesc al lui Axis Mundi, al Crucii cu trei dimensiuni, a Omului Universal); Ipatie Păţitul (cel care a traversat victorios Marea Patimilor); Harap-Alb (numele românesc al Yin-Yang-ului, echilibrarea antinomiilor) şi Ivan Turbincă (stăpânul nevrednic al cheilor).
Cel care refuză să se urnească dintr-un anumit plan transformă uzul puterilor inerente acestui plan într-un abuz.
Casa părăsită şi bântuită de duhuri rele îşi avea rostul ei. Prima ispravă a lui Ivan este să-i scoată din punctul care le servea de abces şi să-i facă să prolifereze în toată lumea fără a le mai da de urmă. Ivan operează tumoarea, dar o transformă în metastază. “Toate datinile şi legendele sunt unanime: în marile epoci tradiţionale, când ambianţa era în întregime mitologică, lumea era bântuită de duhuri rele, în mod necesar dealtminteri, căci unde se manifestă o mare lumină, se desfăşoară firesc şi o mare umbră; dar responsabilii acestor civilizaţii tradiţionale fixau cu înţelepciune aceste duhuri în locuri caracterizate, riguros identificate: bălţi, mlaştini, scorburi, pustietăţi, cimitire, unde nu puteau face mare rău; toată lumea ştia că acolo era casa lor; putea prin urmare să-i ocolească. Cine se temea de ei nu avea decât să-i înconjure şi să nu-i zădărască. O casă pustie bântuită de draci este o închisoare de draci. A-i alunga de acolo, unde toată lumea îi ştia, înseamnă să deschizi burduful lui Eol. Răul se depersonalizează şi devine o substanţă anonimă malefică, neidentificabilă, încălcând toată suprafaţa pământului, sate, oraşe, oameni, cele mai ascunse colţişoare ale naturii şi ale sufletului, literalmente nedetectabilă.” (p. 28)
Discuţia pe care o are Ivan la Poarta Raiului, cu Sfântul Petru, este un ritual de iniţiere în care recipiendarul este examinat şi probat de recipient. Totul este însă ratat de la început, de când Ivan rosteste monosilaba “eu”, căci în lumea cauzală nu se poate pătrunde decât în măsura în care dispare eul. Lamentabilul erou al basmului întoarce astfel spatele Raiului.
“Poarta Raiului, Janua Coeli, prin faptul că îi este inerentă dubla putere de a primi şi de a respinge, asumă un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare. Mai precis, sub acest din urmă chip apare celui care încearcă să treacă prin ea, până când dovedeşte că are calificările necesare pentru a o străbate; atunci devine poartă de mizericordie.” (p. 30)
Ivan, la Poarta Raiului, atunci când este întrebat “Cine eşti?”, răspunde catastrofal “Eu, Ivan.” Ar fi trebuit să răspundă “Eu sunt Tu”, formulă de osmoză cu Raiul, sau, mai bine, cu formula de identitate cu Supremul: “Sunt Nimeni.” Şi mai bine, cel mai bine ar fi fost să rămână mut, ceea ce înseamnă: “Eu sunt Tăcerea.”
“Paradisul este o finalitate necesară, inevitabilă a tot ce nu-şi are raţiunea suficientă în el însuşi, fiinţă sau univers. Toate lucrurile tind spre Rai ca spre centrul lor inevitabil, după cum orice corp geometric în trei dimensiuni se resoarbe în plan, acesta în linie, linia la punct, indiferent de gradul lor de “consimţământ”. Nu putem evita Paradisul; iluzia că ne depărtăm de el este sancţionată prin faptul că ne găsim în faţa aspectului sumbru al Raiului, adică Infernul.” (p. 32-33)
Ivan şi-a dovedit descalificarea iniţiatică atât la Poarta Raiului cât şi la porţile Iadului. Ivan începe pe dos călătoria iniţiatică aşa cum este descrisă în toate tradiţiile lumii, în ordinea ei clasică, Infern, Purgatoriu şi Paradis. Ivan zăpăceşte rânduiala. “Parodie de voiaj iniţiatic debutând cu dezrobirea dracilor din închisoarea lor şi împrăştierea în întreaga lume; la rai se ridiculizează; numai raiul îl degustă în cunoscător, fără dezgust, dar şi fără luciditate.” (p. 35)
Epuizarea prealabilă a posibilităţilor noastre anteumane, înainte de a urca la stele, este condiţia sine qua non a realizării iniţiatice ulterioare, în toate miturile lumii, de la Ghilgameş, Tamuz, Ulyse, Enea, Dante, şi până la Feţii noştri Frumoşi.
Dumnezeu va tolera misiunea autoasumată de Ivan, aceea de paznic la Poarta Raiului, pentru că este necesară în scopul lichidării rămăşitelor malefice ale ciclului cosmic. Ivan însă nu mai este un profan, el a atins atât Paradisul cât şi Raiul, profanul este cel care le ignoră. În esoterismul musulman se spune că cel respins de la poarta Raiului nu se mai întoarce de acolo ca un om ca toţi oamenii, ci se întoarce în lume ca magician negru.
Funcţia de păzitor al Raiului nefiindu-i încredinţată lui Ivan, el este un obstacol între oameni şi Rai.
Moartea ca fenomen este termenul unei alternative a cărei celălalt termen este Viaţa. Existenţa şi propagarea lumii Devenirii se bazează pe dualitatea celor doi termeni. “În loc să vadă moartea ca pe o necesitate augustă, condiţionând trecerea într-o altă formă de viaţă, Ivan o consideră stupid ca pe un duşman personal al lui şi aici este reprezentativ al lumii moderne, în încercările de a o atenua, considerând-o numai sub un unghi în întregime negativ, de a o minimaliza, sau chiar a o înlătura.” (p. 38)
Criteriile de valoare şi reacţiile lui Ivan sunt de tip individual, sentimental şi subiectiv, fapt ce le face cu totul nule.
Dumnezeu intervine în cele din urmă cu sentinţa: “Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său” – formulă a echilibrului şi a ondulaţiei universale restabilind la sfârşitul ciclului ordinea cosmică răvăşită de un prost.
Bilanţul psihostazei lui Ivan:
- nemăsura (hybris);
- deritmia;
- incapacitatea de a prinde natura exactă a lumii între cei doi poli ai ei, Paradisul şi Infernul;
- confuzia prin identificarea superiorului cu inferiorul;
- confuzia dintre calitate şi cantitate;
- convingerea că buna intenţie este suficientă pentru bunul mers al lumii.
“O observaţie foarte importantă: “puterea cheilor” în sens absolut, “turbinca” prototip a avut-o şi o are pe vechie Sf. Petru. Ivan a posedat-o temporar. Aceasta înseamnă că Ivan a fost mai degrabă reprezentant al lui Sf. Petru şi indirect al lui Dumnezeu pe pământ; altfel spus, totdeauna Sf. Petru trebuie să aibă un reprezentant pe pământ, cu mandat temporar. Este în natura lui “Lex perennis” ca Dumnezeu, înainte şi după Ivan, s-o fi încredinţat şi altora, pentru că este în natura lucrurilor ca lumea să nu poată subzista fără “prezenţa reală” a turbincii. Lipsa ei ar atrage risipirea temeliilor lumii. Lipsa unui mandatar uman este de neconceput. Cititorul poate nici nu bănuieşte implicaţiile ce se pot deduce din cele spuse mai sus…” (p. 41)
În încheiere: “Dumnezeu scoate moartea din sicriu, dar moartea nu-l mai vrea pe Ivan. Şi l-a lăsat de izbelişte. Nu ca să trăiască, ci ca să-şi târâie o supravieţuire câtu-i lumea şi pământul, în zona intermediară a timpurilor, unde dospesc copiii nebotezaţi, ipochimenii şi cei care se leapădă cu dezgust şi de rai şi de iad. Moartea nu i-a mai disputat o “nemurire” câştigată cu un prometeism de beţivan. Dar tăiat şi de cer şi de rădăcina tenebroasă a lumilor, nu are nici o consistenţă, iederă a dărâmăturilor, spirit rătăcitor. Nu poate muri în acest ciclu, pentru că în realitate nu a făcut niciodată ceea ce trebuia să realizeze pentru a trăi cu adevărat şi veşnic.” (p. 45)
Ivan Turbincă devine un spirit rătăcitor, incapabil să se încadreze în armonia cosmică.