... Oamenii raselor îndepărtate
ale Occidentului au declarat că toată Ştiinţa este vrednică de a fi dorită de
către toţi. De aceea ei s-au aruncat fără preget în vârtejul noţiunilor
acumulate de întreaga umanitate. În acest atac fără cuget al tuturor fortăreţelor
Ideii, în această compilaţie dezordonată a tuturor scrierilor şi a tuturor
verbelor, şi-au pierdut ghidul infailibil al spiritului de sinteză. Rămânând
abia la jumătatea ascensiunii până la vârful munţilor pe care ar fi trebuit
să-i urce, nu au ajuns să admire priveliştea care se descoperă în întregime
doar în ochii savantului veritabil. De aceea au pus slăbiciunea vederii lor pe
seama imperfecţiunii lucrurilor, şi au stabilit limite imposibil de trecut
pentru cunoaşterea omenească.
Graţie cunoaşterii insuficiente
pe care o aveau, au negat secretele ştiinţei totale. Atunci, alţi oameni ai
aceloraşi ţări au declarat că răspândirea ştiinţei este rea. Au comparat-o cu o
otravă care, dozată de o mână experimentată, fortifică organismul sau pune în
mişcare inteligenţa, în timp ce, luată de un neîndemânatec, aruncă unul
împotriva altuia elementele omeneşti revoltate, şi distruge fiinţa într-o
sfâşiere furioasă.
Cu toate acestea, frăţioare,
niciun nivel al Ştiinţei nu este dăunător, cu condiţia să fie înţeles. Adică nu
trebuie să urcăm la a doua treaptă a cunoştinţelor decât după ce ne simţim
siguri de prima. Aproape totul este de neînţeles pentru om, dar nimic nu este
ininteligibil. Cu alte cuvinte, ignoranţa ta nu este imputabilă înălţimii
conceptelor, ci inferiorităţii tale personale. Deci nu trebuie niciodată să ne
temem să lucrăm ca să le dobândim. Lucrul de care trebuie să ne temem, este că
nu suntem pregătiţi pentru asta, căci nu trebuie să ne pregătim doar intelectul,
ci şi inima şi corpul.
Dacă corpul tău comandă în
diferite cazuri, dacă dorinţele tale sunt necesităţi pentru tine, nu eşti
pregătit să cunoşti. Dacă inima ta nu este dreaptă şi curăţită de orice
pasiune, sau dacă tu cauţi în ştiinţă doar o aprobare pentru convingerile tale
sau o justificare pentru sentimentele tale sau, într-un cuvânt, orice altceva
decât cucerirea Ideii, nu eşti pregătit să cunoşti, căci aplecarea perversă a
inimii tale te va conduce pe căi fără ieşire.
Să ştii, pentru început, că
Ştiinţa este formată dintr-un şir de afirmaţii ascendente, iar în ziua în care
vei ajunge prin studiul tău la negarea unui principiu sau a unui ordin general,
te vei fi înşelat, şi va trebui să reîncepi după ce vei ruga Cerul să te ierte
pentru insuficienţa ta.
Lucrează cu intelectul clar şi
înflăcărat, dar de asemenea cu un corp mut şi docil, şi cu o inimă smerită şi
fără ocolişuri. Astfel, nu va trebui deloc să te temi de rătăciri, iar puţinul
pe care-l vei înţelege nu te va împinge decât către curiozitatea sănătoasă, şi
nu spre negaţia imbecilă a ceea ce încă nu ştii.
Dacă scrii sau vorbeşti – şi vei
fi forţat de natura invincibilă pe care ţi-au lăsat-o moştenire strămoşii tăi
occidentali – ai mare grijă de ştiinţa pe care o vei răspândi. Aici, ea e
dulce, trecând de la vocea mea lentă la urechile tale atente şi la spiritul tău
discret. Te-a încântat, în lungile nopţi ale iernilor noastre blânde, în
spiralele fumului, sau în furtunoasele nopţi ale verilor noastre, când priveam
astrele fără să le punem întrebări, pentru că le cunoşteam secretele. Dar ai
grijă ca, răspândită în afară, să nu fie ca un dragon răzbunător sau ca un
tigru malefic. Căci, după cum ajunge în suflete bune sau rele, va fi precum
lama sabiei a cărei strălucire răspândeşte lumina, sau al cărei tăiş
însângerează. Eşti un ambasador încărcat de daruri periculoase.
Fii convins de altfel că, pentru
zece care te vor citi, pentru unul care va înţelege, zece mii vor ignora în
continuare şi, dispreţuind fructul bun, nu se vor atinge, plini de teamă, de
pulpa veninoasă. La ce bun, aşadar, să faci o altă operă decât cea pentru tine?
şi de ce să-ţi diminuezi regalul intelectual al unei mâncări pe care o vei
oferi degeaba unor apetituri grosiere?
Nu ignora faptul că orice
producţie este o diminuare a sinelui, şi că tu vei fi mai puţin puternic, odată
ideile tale răspândite, decât dacă le păstrezi pentru tine. Am împlinit pentru
tine o misiune pe care nu aş împlini-o pentru o mulţime fără pericol pentru ea
şi pentru mine...
Dar să ştii că ştiinţa pe care
ţi-am divulgat-o este nimic faţă de a mea, că a mea este nimic faţă de a
Scripturilor, că cea a Scripturilor este nimic faţă de cea care Este. Doar
aceasta, dacă ar putea-o înţelege, i-ar putea scoate pe compatrioţii tăi din
eroarea finală. Dacă aş prevedea-o, totuşi, ţi-aş da-o fără să ezit, şi fără
să mă gândesc că le schimb destinele.
Yiking, Maestrul nostru, a spus:
“Tropăind pe promoroaca obiceiului rău, apare ghiaţa răului şi a nefericirii”.
Or, sunt secole de când Occidentul tropăie pe promoroacă, şi a ieşit din asta
un zid de ghiaţă pe care căldura adevărului nu-l va topi niciodată.
Aţi ars temple, aţi ruinat copii,
aţi împrăştiat osemintele Strămoşilor. Astfel făcură cândva mongolii în nordul
Imperiului, dar nu aceasta este cea mai mare dintre erorile voastre... Cândva,
aţi dat înapoi în faţa avantgardei uneia dintre cele douăzeci şi două armate a
imperiului [1]. Gândiţi-vă ce aţi face dacă s-ar înarma în întregime împotriva
voastră. Dar nu acest pericol vă paşte...
Iată cea mai mare crimă pe care
aţi făcut-o: în timp ce noi le-am păstrat cu pioşenie, voi v-aţi uitat originea
şi destinul. Ignoraţi şi ceea ce sunteţi, iar savanţii voştri, aplaudaţi de
voi, pretind că sunteţi fii de maimuţe. Atunci când, din întâmplare, vă
amintiţi numele Absolutului, este pentru a-l terfeli în noroiul ignorantului
vostru dispreţ. Aţi stins, în favoarea corpului imbecil, toate luminile
intelectului. În schimbul perfecţiunii rotiţelor orologiilor şi ale maşinilor
voastre, aţi pierdut cunoaşterea mişcării Universului. Iar voi bântuiţi plini
de orgolii în întunericul cel mai deplin, într-atâta încât tu – şi te consider
un ales printre ai tăi – eşti orbit ca de soare de la flacăra plăpândă pe care
ţi-am pus-o în mână.
Vezi, om al îngheţului, câţi
sunteţi şi câţi suntem. Fără să-i calculăm nici pe mongoli, nici pe giaochi,
nici pe nhetbani, doar chinezii sunt de două ori mai numeroşi în China decât
albii în Europa. Şi există fraţi de-ai noştri în India, în insule şi până în
America. Imperiul, care are porţiuni fertile, dar care conţine şi deşerturi imense,
şi munţi înalţi, şi savane neproductive, în curând nu va mai putea să ne
reţină, nici să ne hrănească. Acolo unde, în urmă cu cinci sute de ani, nu era
decât un singur om, sunt acum zece, şi nu există niciun bob de orez în plus
pentru a-i hrăni. Timp de mulţi ani, se vor strânge unii lângă alţii, şi nu vor
mânca pe săturate. Şi asta atât de mult timp cât, nici tu, nici eu, nici fiii
noştru nu vor vedea petrecându-se altceva.
Dar va veni ziua când nu vor mai
putea trăi astfel. Atunci, fraţii cei mici, lăsând orezăria în seama celui mai
mare, se vor ridica şi vor lua cu ei tabletele ancestrale. Şi vor pleca fără
regrete, căci vor duce astfel căminul şi spiritul rasei. Nu vor fi nici o sută,
nici o mie, ci de zece mii de ori zece mii. Vor ajunge, şi nu vor avea nevoie
nici de arme, nici de violenţă, pentru că vor fi prea mulţi.
Imensa şi neîncetat crescânda
fecunditate a rase vă va împinge în mare, vă va alunga din regatele voastre şi
va lua ultimul bob de orez de la gurile voastre înfometate. Vor veni ani de-a
rândul. Uneori, în visurile mele, mintea mea lucidă zboară până în viitor, şi
văd, văd lungi şiruri mergând interminabil spre ceţurile ţării tale. Şi aud, pe
cărările care merg spre Occident, sandalele acestor mii de oameni. Inimile
noastre emoţionate să salute noaptea timpurilor din care vor ieşi.
Vor sosi. În faţa numărului
înfricoşător, nu veţi avea recurs decât la Dumnezeul vostru, căci orice forţă
ar fi inutilă. Şi atunci uitarea Cerului şi ignoranţa din minţile voastre vă
vor fi fatale, iar injuriile pe care le-aţi proferat se vor ridica spre ruina
voastră. Nici civilizaţiile voastre efeminate, nici sistemele voastre
materialiste, nici plasticurile voastre perverse, nici actele voastre senzuale nu vă vor da măcar curajul de care e nevoie pentru a muri bine. Corpurile
voastre, slăbite de o enervare voluntară, sufletele voastre, obosite de
ameţeala filosofiilor voastre, spiritele voastre, încleiate de o negaţie care
durează de douăzeci de secole, toţi vă veţi rostogoli în torentul viciilor. Şi
veţi dispărea în faţa Rasei antice care a ştiut să-şi menţină intact principiul
Înţelepciunii eterne, care luminează în faţa strămoşilor noştri comuni.
Aceasta este consolarea noastră,
umili învăţăcei care vom muri cu Scripturile în braţe înainte ca ele să ne fi revelat
totul, de a fi prezis şi pregătit victoria finală a înţelepţilor, şi de a fi
ridicat, în speranţa copiilor noştru, premisele recompenselor cuvenite
fidelilor servitori ai lui Tao...
Mergi deci, dar ai grijă la
valoarea efortului tău. Nu fi niciodată un vulgarizator. Fie ca învăţătura ta
să nu se lumineze decât pentru câţiva şi să rămână obscură pentru mulţime. Fă,
dacă poţi, adepţi. Deşi calea ta nu poate schimba nimic din Calea finală,
urmeaz-o cu mândrie. Dar urmează, pas cu pas, fără ca vreodată să te opreşi,
Misterul. Dacă ai ezita o clipă, asemenea unui tigru hăituit, s-ar întoarce
asupra ta şi te-ar absorbi. Şi, orice lumină ar dobândi mintea ta timp de mulţi
ani, gândeşte-te că nu eşti nimic pe lângă alţi oameni, care nu sunt nici ei
nimic faţă de adevăr. Şi fie atunci ca rugăciunea ta să-ţi compenseze ştiinţa.
***
Încă un avertisment. Lumea care
te înconjoară nu este nimic mai mult decât faci în gândirea ta. Ai aflat că,
într-adevăr, între Ideal şi Formă, nu există nimic decât un mod al realităţii.
Generarea conceptului ideal poate atinge perfecţiunea indefinită. Dar lucrul
punerii în operă îl coboară pe lucrător, şi nu ajunge decât la un rezultat
dezamăgitor. Or, va trebui să trăieşti în lumea exterioară, care nu este decât
detestabilul reflex al nenumăratelor aspiraţii materiale. Tu însuţi, te vei
simţi învăluit de emanaţiile descurajante ale Pământului, şi prin acestea
imobilizat, diminuat, constrând în efortul tău.
Emanaţia unei colectivităţi este
la nivelul celui mai jos dintre segmentele sale. Vei fi atras deci prin
succţiuni puternice şi neprevăzute spre un destin mediocru. Le vei rezista. Le
vei combate. Cu ajutorul învăţăturilor noastre, le vei învinge. Dar suma
gândirii şi a energiei pe care o reprezinţi va fi, parţial, folosită în această
luptă. Şi tot ceea ce dai astăzi Ideii – pe care oamenii o numesc uneori Visul
– va fi diminuată cu aceeaşi măsură. Mai obosit, vei progresa deci mai puţin,
iar încetineala ta îţi va fi adesea cauza marilor tale prăbuşiri.
Într-adevăr, care va fi
consecinţa acestei stări? O diminuare generală a intelectului tău şi, dacă nu
eşti cu băgare de seamă, o cădere a tuturor ideilor tale pe un plan, poate încă
înalt, dar inferior intelectual. Ca şi cum, după ce le-ai văzut, împodobite cu
reflexe divine, Ideile respirând cu nobleţe în sufletul tău (idei cărora
conceptul tău le-a dat, dincolo de toate formele, o fiinţă), le-ai vedea, deşi
în continuare asemănătoare lor însele în esenţă, constrânse să joace aceeaşi
epopee coborâtă la nivelul farsei, pe o scenă inferioară, şi acoperite de cârpe
vulgare. Nu te vei consola niciodată în privinţa acestei situaţii. În fiecare
zi, inima ta va suferi din cauza unei astfel de profanări, şi în fiecare zi vei
suferi pentru involuntara dezonoare pe care o suferă Spiritul în tine, în ciuda
ta, din cauza contingenţei iluzorii.
Presupune chiar – şi aici merg
până la imposibilitatea materială – o solitudine în care, departe de oameni,
sau stăpân peste puţine, nu ai mai avea decât să învingi complicea inerţie a
naturii: niciodată nu-ţi vei realiza Visul. Niciodată, cu elemente materaiel,
nu vei traduce perfecţiunea stabilă a acestor concepte şi, printre operele cele
mai bogate ale imaginaţiei, nu vrei reprezenta niciodată în ochii tăi şocaţi
altceva decât aparenţe vulgarizate. Vei ajunge la mediocru, la pasabil, în cel
mai bun caz la binişor, niciodată la bine. Nu vei trece niciodată de la
Comparativ la Afirmativ, şi te vei pierde în această cursă imposibilă.
Niciodată nu vei face, nici măcar nu vei simula, Adevărul din tangibil şi
vizibil. Lovindu-te de Inaccesibil, te vei întrista că nu poţi să acţionezi
conform gândirii tale şi, dezgustat de lucrurile care nu sunt decât aparenţe, şi
de pretinse mărci ale realizării care nu sunt decât lanţuri de-a curmeziş pe
cărarea Adevărului, vei aspira cu înflăcărare spre alte destinaţii.
Vreau să ţi-o spun, îţi vei dori
moartea, căci ştii că moartea este cea care rupe lanţurile, distrugătoarea
imperfecţiunilor originare, a nevoilor inferioare de a vedea, de a gusta, de a
acţiona, nevoi care ne leagă de materia străină şi totuşi a noastră.
Vei fi deci ispitit. În lungile
curse pe nisipurile alterate ale erorii, moartea îţi va părea izvorul în care
ţi-ai putea potoli setea de adevăr. Vei fi ispitit de ea, atunci când vei simţi
la îndemâna ta, sub forma unei seve concentrate de arbore sau a unui fum gros,
soluţia tuturor problemelor cu care ţi-ai martirizat mintea.
În ascensiunea indefinită pe
care, din voinţa continuă a cerului şi trecător dintr-a ta, îţi parcurge fiinţa
– ascensiune căreia i-ai găsit, la naştere, progresul anterior concentrat în
fabilităţile, pasiunile şi dorinţele tale naturale – ştii bine că moartea este
trecerea dintr-un eşalon într-altul, pe care îl vei urca atunci când
eforturile, îndeplinite pentru nivelul pe care-l părăseşti, îţi vor aduce o
ameliorare. Or, pentru noi, deci pentru tine, această trecere, ale cărei
modalităţi sunt necunoscute, dar care nu este mai puţin sigură, nu poate şi nu
trebuie să fie decât cea mai mare dorinţă a existenţei tale prezente, pentru că
doar ea îţi va da siguranţa apropierii de Scop, întotdeauna căutat, uneori
întrevăzut, niciodată cucerit. Această moarte, care apropie de Spirit şi
îndepărtează de materie, este concomitent fericirea celor ale spiritului, şi
groaza celor ale materiei. Venirea ei, la o oră precisă, este inevitabilă. Inevitabil
de asemenea rezultatul său. Meritul tău personal, suferind din cauza
întunericului, va fi atunci acela de a rămâne prosternat în faţa lumii mai
degrabă decât de a o fi înfruntat cu privirea cutezătoare. Să ştii că doar
spiritele au ochii fără gene şi pleoape, al căror privire clară nu suferă din
cauza soarelui.
Să-ţi doreşti deci moartea, dar
să n-o cauţi. Nu va veni decât atunci când o vei fi meritat. Acceptă viaţa
prezenta ca o expiere a mediocrităţilor anterioare, rodul unei responsabilităţi
limitate şi deja stinse, şi a căror memorie obscură, dar constantă, nu te-a
părăsit. Nu scurta tu însuţi această penitenţă. Căci, dacă tu chemi Moartea
fără ca ea să vină la tine, şi atunci, curios şi nerăbdător, mergi tu spre ea, şi
o constrângi să-ţi dea mai devreme comorile pe care nu le datorează decât după
un şir de eforturi şi de merite, nu te vei bucura de binele rău dobândit decât
ca posesor necinstit. Iar în următoarea viaţă pe care ţi-o vei fi obţinut prea
devreme, darurile care ţi se cuveneau se vor întoarce împotriva ta, şi vor fi
chiar ele pedeapsa celui ce le-a răpit.
Cu toate acestea, fii cu băgare
de seamă la ce-ţi voi spune în continuare. Circumstanţele morţii nu sunt mai
indiferente decât cele ale naşterii. Să laşi întâmplarea să aleagă epoca şi condiţiile
în care ne vom apropia de Cer este ultimul dintre sacrilegii, care nu are egal
în afara josniciei supreme de a lăsa consimţământul obosit al unei femei sau
excitaţia nervoasă a alcoolului să determine naşterea copiilor noştri. Stăpân
şi autor responsabil, deşi cu o autoritate limitată, a tuturor actelor vieţii
tale terestre, mai trebuie mai ales să fii maestru al celui din urmă, în ceea
ce are cel mai puţin terestru, şi să-l dirijezi în sensul în care ţi-ai
orientat întreaga viaţă. Ruşine ignoranţilor şi laşilor care se încredinţează,
pentru binele lor viitor, exclusiv în seama fiinţelor superioare, şi care oferă
Cerului prosteşte inerţia corpului, inimii şi minţii lor, ca pe un dar vrednic
de afecţiune. În raport cu Universalul, Numărul Total, pe care tu-l numeşti
Dumnezeu, există. Dar pentru tine, omule, el nu există decât în tine.
Arcana foarte profundă a raţiunii
celor Zece Mii de Fiinţe conciliază libertatea intereselor tale viitoare cu
supunerea faţă de Voinţa supremă. Prin moartea ta, poţi forţa modificarea
perfecţionării tale. Dar nu dobândeşti dreptul la această constrângere decât
dacă ai pregătit şi combinat circumstanţele care trebuie să însoţească
dezagregarea elementelor tale. Într-o viaţă dereglată un mic efort ar fi
ridicol, printre circumstanţe neprevăzute, o întreagă viaţă de ştiinţă şi de
virtute ar deveni inutilă. Te-ai considera pregătit, tu, clarvăzătorule, dacă
ai întâlni la întâmplare moartea în lâncezeala festinurilor copioase sau a
femeilor generoase? Toate actele meritând pregătire, acesta din urmă, moartea
ta, cere şi el una, cu atât mai lungă şi mai subtilă cu cât determină numeroase
şi profunde consecinţe. Tu însuţi şi tot ce este în jurul tău, dacă vrei să
mori fericit, trebuie să fie perfect. Or, perfecţiunea omenească este un punct
ce poate fi atins, dar unde nu ne menţinem niciodată. În chiar clipa în care
eşti perfect, trebuie să mori, şi tu trebuie să fi calculat etapele
perfecţiunii tale, astfel încât Moartea să apară ultima, şi s-o încoroneze.
În cele din urmă, aminteşte-ţi
că, asemenea corpului, spiritul este compus şi divizat. Tu nu vei obţine
splendoarea Unităţii decât adunând aceste cioburi împrăştiate. Influenţa
benevolă a Cerului precipită aceste aruncă aceste cioburi unele spre altele,
caută să le recunoşti şi să le primeşti, în felul acesta vei trăi cu adevărat,
după ce ai părut că trăieşti...
... Am să tac de acum, să-ţi spun
mai mult ar fi să grăbesc în mod supărător momentul în care vei deschide ochii.
Nu acesta este rolul meu, este doar al tău. În ziua aceea, ştii unde să găseşti
subtilii intermediari care împiedică spiritul să se clatine şi inteligenţa să
se întunece. Învăţătura Înţelepţilor nu merge mai departe, dincolo de ea, vei
fi îngrijit de vederea directă a Luminii.
***
Iată ultimele mele sfaturi pentru
tine. Ar fi fost mai bine fără îndoială ca tu să fi rămas printre noi. Banyanii
grădinii se obişnuiseră cu prezenţa ta. Copiii îţi surâdeau, câinii nu te mai
lătrau când treceai. Inimile cele mai închise îţi deschiseseră profunzimile.
Iar tu citiseşi în rasa mea ca într-o carte familiară. În pacea prietenilor
superbi şi a fântânii acoperită pentru totdeauna de muşchi, sub căldura
sălbatică a apusurilor şi sub umbra benevolă a acoperişului jalnic, la baza
altarului unde veghează Spiritul Strămoşilor, vei fi găsit întotdeauna hrana
ştiinţei servită prea copios pentru foamea ta. Corpuri imobile, spiritele
noastre uşoare şi subtile ne vor fi condus printre noţiunile omeneşti, până la
uşa Cerului transformator. Tu vei fi găsit întotdeauna aici bolul cu orez care
alungă foamea, ceaşca de ceai care alungă setea, şi fumul parfumat care duce la
extaz. Vei fi trăit în pace, uitând până şi numele oamenilor şi ale lucrurilor
de afară, într-un asemenea repaos încât cel al Morţii ţi-ar fi părut
preferabil. Nu poţi? Nu îndrăzneşti? Fie care voinţa Cerului să se
îndeplinească. În furtună, aminteşte-ţi de sfatul meu. Când vei fi în ceţuri şî
în lupte, aminteşte-ţi de grădina ştiinţei şi de lumina care se găseşte şi în
grădina calmului şi a fericirii. Iar dacă, în somnul greu care-ţi va tăia
oboseala, Spiritul tău fidel te conduce la pragul meu, aminteşte-ţi că uşa este
întotdeauna deschisă în faţa paşilor prietenului.
Soarele se ridică. Du-te,
frăţioare. Fie ca nimic să nu te înspăimânte. Înarmat cu Calea, tu eşti sacru
pentru materie. Nu te lăsa emoţionat de abandonul multitudinilor, cel care are
flacăra nu merge niciodată singur. Mergi în pace, eşti purtătorul adevărului.
Note:
Note:
[1] Aluzie la lupta de la
Bang-Bô, de-a lungul Marelui Zid Chinezesc, în vice-regatul lui Quangsi, în
timpul campaniei lui Tonkin, în 1885.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire