“Dumnezeu este cea mai orbitoare dintre evidenţe. Orice
lucru are un centru; deci ansamblul lucrurilor – lumea – are şi ea un centru.
Noi suntem la periferia unui “ceva absolut”, şi acest “ceva” nu poate fi mai
puţin puternic, mai puţin conştient, mai puţin inteligent ca noi. Oamenii cred
că au “pământ solid” sub picioare şi că posedă o putere autentică; ei se cred
perfect “acasă” pe pământ şi-şi atribuie multă importanţă, în condiţiile în
care nu ştiu nici de unde vin, nici unde merg, şi sunt traşi prin viaţă ca de o
coardă invizibilă.
Toate lucrurile sunt limitate. Or cine spune limitare, spune
efect, şi cine spune efect, spune cauză; în felul acesta toate lucrurile, atât
prin limitare cât şi prin conţinuturi, îl dovedesc pe Dumnezeu, Cauza primă şi
nelimitată.
Sau încă: ce anume dovedeşte extrinsec Absolutul? Întâi de
toate relativul, pentru că nu are sens decât în raport cu absoluitatea pe care
o restrânge, şi în al doilea rând “absolutul relativ”, adică reflexia
Absolutului în relativ. Întrebarea dovezilor intrinseci sau directe ale
Absolutului nu are nevoie să fie pusă, dovada fiind în Intelectul însuşi şi în consecinţă
în toată fiinţa noastră, atât de mult încât dovezile indirecte n-ar putea decât
să joace rol de sprijin sau de cauze ocazionale; în Intelect, subiectul şi
obiectul se confundă sau se întrepătrund într-un anumit sens. Certitudinea
există practic, fără de care cuvântul n-ar exista; nu există deci niciun motiv
s-o negăm pe planul intelecţiunii pure şi universale.” (Frithjof Schuon, L’Homme
dans l’univers)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire