“Ştiinţa modernă a avut ca efect, printre altele, rănirea
mortală a religiei, punând concret probleme la care doar esoterismul are
răspunsuri, şi pe care nimeni nu le mai rezolvă pentru că esoterismul nu este
ascultat, acum mai puţin ca niciodată. În faţa acestor probleme noi, religia
este dezarmată, şi împrumută stângace şi bâlbâit argumentele adversarului, ceea
ce o obligă să-şi falsifice încet propria perspectivă şi să renege din ce în ce
mai mult; doctrina ei nu este atinsă, desigur, dar falsele opinii împrumutate
de la cei care o neagă o macină pe negândite “din interior”, dovadă exegeza
modernă, aplatizarea demagogică a liturghiei, darwinismul teilhardian, “preoţii
muncitori” şi “arta sacră” de obedienţă suprarealistă şi “abstractă”.
Descoperirile ştiinţifice nu dovedesc nimic împotriva poziţiilor tradiţionale
ale religiei, bineînţeles, dar nimeni nu mai poate s-o arate; prea mulţi
credincioşi cred dimpotrivă că religia trebuie “să scuture praful secolelor”,
adică “să se elibereze” de tot ceea ce constituie – sau manifestă – propria ei
esenţă; absenţa cunoştinţelor metafizice sau esoterice pe de o parte şi forţa
sugestivă ce emană din descoperirile ştiinţifice şi de asemenea din psihozele
colective pe de o parte, fac din religie o victimă aproape fără apărare, o
victimă care refuză chiar într-o mare măsură utilizarea argumentelor de care
dispune. Ar fi totuşi facil, în loc să alunece în eroarea celuilalt, să
demonstreze că lumea fabricată de scientism tinde peste tot să facă din mijloc
un scop şi din scop un mijloc, şi că
ajunge fie la o mistică a invidiei, a amărăciunii şi a urii, fie la un
materialism îngâmfat şi meschin; că ştiinţa, deşi neutră în sine – pentru că
faptele sunt fapte -, este totuşi o sămânţă de corupţie şi anihilare în mâinile
omului care în medie nu are o cunoaştere
suficientă a naturii profunde a Existenţei pentru a putea integra – şi prin
asta a neutraliza – faptele ştiinţifice într-o viziune de ansamblu a lumii; că
urmările filosofice ale ştiinţei implică contradicţii masive; că omul nu a fost
niciodată atât de prost cunoscut şi atât de prost interpretat ca începând cu
momentul în care s-a trecut la “razele X” ale unei psihologii fondate pe
postulate radical false şi contrarii naturii lui.” (Frithjof Schuon, Chute et
déchéance)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire