“Dar dacă răul concret este parţial de neînţeles pentru om,
binele practic abstract – binele spiritual – este şi el la fel de mult; degeaba
ştie omul că rugăciunea îl aduce în faţa lui Dumnezeu şi în contact cu Mila Sa,
dacă ar fi în stare să-l înţeleagă complet şi de o manieră concretă, ar fi
scutit de multe tulburări şi preocupări; şi ar percepe mai bine, escatologic
vorbind, că răul nu poate decât să-l atingă superficial, dar nu să-l învingă pe
omul liber, responsabil şi nemuritor care se dăruieşte lui Dumnezeu.
Dar să revenim la chestiunea posibilităţii privative în
sine: fără ocolişuri, nu trebuie să căutăm prea departe cauzele perplexităţii
umane în faţa răului concret; dacă un anume fenomen al răului ne pare de
neînţeles, nu este atât de mult pentru că înţelegerea noastră are limite cât
pentru simplul motiv că nu e nimic de înţeles, decât într-un mod abstract,
adică putem înţelege perfect că răul este fie o privaţiune, fie un exces şi că
este necesar din cutare raţiuni metafizice; noi înţelegem răul ca atare, dar nu
înţelegem un anume rău. Înţelegerea concretă a absurdului este o contradicţie
în termeni, absurdul fiind tocmai ceea ce nu oferă nimic înţelegerii noastre,
în afara simplei sale posibilităţi şi a evidentei sale falsităţi. Dacă ultimul
nostru refugiu este Dumnezeu, intelectual cât şi moral, este pentru că doar El
este absolut inteligibil, fie că am înţeles a priori sau nu; El singur fiind
ceea ce este, totala inteligibilitate coincizând cu Fiinţa pură.” (Frithjof
Schuon, Du divin à l’humain)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire