Moise Maimonide, Asupra metaforelor aplicate lui Dumnezeu, (fragment)

Am spus deja, într-unul din capitolele acestui tratat, că este o mare diferentă între a conduce pe cineva la [simpla noţiune a] existenţei unui lucru, şi aprofundarea esenţei şi a substanţei acelui lucru. Într-adevăr, putem dirija [mintea cuiva] spre existenţa unui lucru, chiar prin intermediul accidentelor sau a acţiunilor sale, sau chiar şi folosindu-ne de raporturile foarte îndepărtate [care există] între acest lucru şi altele. Dacă, de exemplu, ai vrea să faci cunoscut suveranul unui ţinut unui locuitor al ţării sale care nu-l cunoaşte, ai putea, pentru a-l face cunoscut şi a atrage atenţia asupra existenţei sale, să procedezi în multe feluri. Ai spune, de exemplu: Este o persoană înaltă, cu tenul alb şi cu părul cărunt, şi astfel l-ai transmite prin accidentele sale. Sau ai putea spune: Este cel în jurul căruia se vede o mare mulţime de bărbaţi călare şi pe jos, care este înconjurat de săbii scoase din teacă, deasupra capului căruia se ridică drapele, şi în faţa căruia răsună trompetele. Sau: Este cel care locuieşte palatul din cutare oraş al acestui ţinut. Sau: Este cel care a ordonat ridicarea acestui zid sau construirea acestui pod. Sau în sfârşit [l-ai desemna] prin alte dintre acţiunile sale şi raporturile sale cu anumite lucruri. Ai putea de asemenea să-i indici existenţa prin circumstanţe mai puţin vizibile decât acestea. Cineva, de exemplu, te-ar întreba: Are această ţară un suveran? şi i-ai răspunde: Da, fără îndoială. Dar [ţi-ar replica] unde este proba? "Vameşul acela, i-ai răspunde tu, este, aşa cum vezi, un bărbat fragil, cu corp firav, şi are în faţa lui această mare cantitate de monezi de aur, iar celălalt individ, corpolent şi puternic, dar sărac, aflat în faţa lui, îi cere să-şi facă milă cu ceva, lucru pe care vameşul nu-l face, bruscându-l, dimpotrivă, şi respingându-l cu vorbele. Dar [săracul], dacă n-ar fi frica de suveran, s-ar grăbi să-l omoare sau să-l îmbrâncească, şi i-ar lua banii din mâini – iată deci o probă că acest stat posedă un rege.” Aşa i-ai demonstra existenţa prin buna ordine care domneşte în ţară, şi a cărei cauză este teama pe care o inspiră suveranul şi expectativa de a fi pedepsit de către el.

În tot ceea ce am citat ca exemplu, nu există nimic care să indice esenţa suveranului şi veritabila sa substanţă în calitate de suveran. Este ceea ce s-a întâmplat în toate cărţile profeţilor, şi de asemenea în Pentateuh, atunci când era vorba ca Dumnezeu să fie cunoscut oamenilor. Căci, cum era necesar ca toată lumea să fie îndreptată spre [cunoaşterea lui] Dumnezeu şi [să înţeleagă] că El posedă toată perfecţiunea – adică nu există doar aşa cum există pământul şi cum există cerul, ci există ca fiinţă vie având cunoaşterea, puterea, acţiunea şi alte lucruri a căror existenţă trebuie crezută şi pe care le vom expune mai încolo – mintea omului a fost convinsă prin ideea de corporeitate că El există, şi prin ideea de mişcare că El este viu. Într-adevăr, vulgul nu consideră decât corpul ca fiind un lucru cu existenţă solidă, adevărată, indubitabilă. Tot ceea ce nu este el însuşi un corp, ci se găseşte într-un corp, este [considerat ca] existând, dar cu o existenţă mai mică decât cea a corpului, având nevoie de un corp pentru a exista. Dar ceea ce nu este câtuşi de puţin un corp, nici nu se găseşte într-un corp nu este, conform considerentelor ordinare ale oamenilor şi mai ales conform imaginaţiei, nu lucru care să aibă existenţă. În egală măsură, vulgul nu-şi formează despre viaţă altă idee decât cea de mişcare, şi tot ceea ce nu se mişcă spontan în spaţiu nu este deloc viu [în ochii săi], deşi mişcare nu este în substanţa a ceea ce trăieşte, ci este doar un accident inerent. La fel, percepţia care ne este cea mai familiară se face prin simţuri, mai ales prin auz şi vedere. Nu obţinem cunoaşterea a ceva şi nu putem să conştientizăm transmiterea unei idei, de la spiritul unui individ la cel al altui individ, decât prin intermediul limbajului, adică al sunetului pe care-l articulează buzele şi limba, şi celelalte organe ale vorbirii.

Deci atunci când s-a dorit ca spiritul nostru să priceapă că Dumnezeu percepe şi că anumite lucruri sunt comunicate de către El profeţilor, astfel încât aceştia să ni le comunice, El ne-a fost prezentat [pe de o parte] ca şi cum ar înţelege şi ar vedea, - ceea ce e totuna cu a spune că El percepe lucrurile ce se pot vedea şi că aud şi că le spune, - şi ne-a fost prezentat [pe de altă parte] ca şi cum ar vorbi, - ceea ce e totuna cu a spune că anumite lucruri sunt comunicate de către El profeţilor. Şi aici este sensul profetismului, lucru ce va fi expus cu mare grijă. Mai apoi, cum noi nu înţelegem că ceva poate fi produs altfel decât prin acţiune, Dumnezeu ne-a fost prezentat ca făcând. Şi mai mult, cum vulgul nu înţelege prin “ceea ce este viu” decât ceea ce este dotat cu un suflet, Dumnezeu ne-a fost zugrăvit ca având un suflet, ceea ce înseamnă că El este viu.

Or, cum nu am putea concepe ca noi ceilalţi să putem îndeplini toate acţiunile altfel decât prin intermediul organelor corporale, i s-au atribuit metaforic lui Dumnezeu toate organele: cele prin care se face mişcarea locală, adică picioarele şi talpa picioarelor, cele prin care are loc auzul, vederea şi mirosul, adică urechea, ochiul şi nasul, cele prin intermediul cărora se vorbeşte, adică gura, limba şi vocea, în sfârşit cele prin care fiecare dintre noi munceşte, adică mâinile, degetele, palma şi braţul. Rezultă din toate acestea, pe scurt, că I-au fost atribuite metaforic lui Dumnezeu (fie lăudat deasupra oricărei imperfecţiuni!) organele corporale, în scopul de a se indica prin ele acţiunile sale, şi că aceste acţiuni înseşi I-au fost atribuite metaforic, pentru a indica prin aceasta o perfecţiune oarecare care nu consistă deloc în acţiunea însăşi. Astfel, de exemplu, I s-a atribuit ochiul, urechea, mâna, gura şi limba, în scopul indicării prin acestea a vederii, auzului, acţiunii şi cuvântului. Dar vederea şi auzul I-au fost atribuite pentru a indica percepţia în general. Din această cauză vei vedea că limba ebraică înlocuieşte percepţia unui sens cu percepţia unui alt sens. De exemplu: “Vedeţi cuvântul lui Dumnezeu” (Ieremia 2, 31) pentru “ascultaţi”, căci ceea ce s-a dorit să se spună prin asta este: “înţelegeţi sensul cuvântului Său”. La fel: “Iată mirosul fiului meu” (Facerea 27, 27) pentru “simţi mirosul fiului meu”, căci este vorba de percepţia mirosului. Conform acestora s-a spus: “Şi tot poporul vedea tunetul” (Ieşirea 20, 15), deşi, de altminteri, această scenă a fost o viziune profetică, lucru care este cunoscut, proclamat de tradiţiile naţionale. Acţiunea şi cuvântul I-au fost atribuite pentru a indica o influenţă oarecare emanând de la El, aşa cum vom arăta mai încolo.

Astfel, orice organ corporal pe care-l găseşti [atribuit lui Dumnezeu], în toate cărţile profetice, este sau un organ locomotoriu pentru a indica viaţa, sau un organ senzitiv pentru a indica percepţia, sau un organ tactil pentru a indica acţiunea, sau un organ al vorbirii pentru a indica influenţa Inteligenţei asupra profeţilor, aşa cum vom arăta. Toate aceste metafore ne conduc la întărirea ideii că există o fiinţă vie care face tot ceea ce se află în exteriorul ei, şi care-şi percepe opera. Vom explica, atunci când vom aborda negarea atributelor, în ce fel toate acestea se reduc la un singur lucru, adică la esenţa lui Dumnezeu. Căci scopul acestui capitol nu este altul de cât să explice sensul organelor corporale atribuite lui Dumnezeu (fie ca El să fie slăvit deasupra tuturor imperfecţiunilor!), şi [să arate] că toate nu fac decât să indice acţiunile cu care sunt în legătură, - acţiuni care, pentru noi, constituie o perfecţiune, - în scopul de a ne face să pricepem că El posedă toate felurile de perfecţiune, conform a ceea ce ni s-a arătat prin adagiul: “Scriptura s-a exprimat după limbajul oamenilor” (Iebamoth 71a). În ceea ce priveşte organele de locomoţie atribuite lui Dumnezeu, se spune, de exemplu: “Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele!” (Isaia 66, 1), “[...] locul pe care-Mi pun tălpile picioarelor Mele” (Iezechiel 43, 7). În ceea ce priveşte organele tactile atribuite lui Dumnezeu: “Mâna Domnului” (Ieşirea 9, 3), “Degetul lui Dumnezeu” (Ieşirea 31, 18), “Lucrul degetelor Tale” (Psalmul 8, 4), “Şi ai pus asupra mea palma Ta” (Psalmul 139, 5), “Braţul Domnului cui se va descoperi?” (Isaia 53, 1), “Dreapta Ta, o Doamne” (Ieşirea 15, 6). I s-au atribuit organele vorbirii: “Gura Domnului a vorbit” (Isaia 1, 20), “... şi Şi-a deschis buzele ţie” (Iov 11, 5). “Vocea Domnului, cu forţă” (Psalmul 29, 4), “Şi limba lui e ca un foc arzător” (Isaia 30, 27). În cele din urmă, i s-au atribuit organe de simţ: “Ochii Lui văd, pleoapele Sale îi cercetează pe fiii lui Adam” (Psalmul 11, 4), “Ochii celui Veşnic parcurg” (Zaharia 4, 10), “Înclină, o Doamne, urechea ta şi ascultă” (Regi II 19, 16), “Aţi aprins un foc în nasul meu” (Ieremia 17, 5). Dintre organele interne, nu I s-a atribuit decât inima, pentru că acesta este sinonim cu “inteligenţa”, şi pentru că [inima] este principiul vieţii fiinţei vii. Într-adevăr, prin expresiile: “măruntaiele mele au gemut pentru el” (Ieremia 31, 20), “Geamătul măruntaielor mele” (Isaia 63, 15), s-a vrut să se desemneze şi “inima”, căci “măruntaiele” este un substantiv care se foloseşte într-un sens general şi într-un sens particular, desemnând îndeosebi “intestinele”, şi în general orice “organ intern”, deci şi “inima”. Dovada acestui lucru este că s-a folosit construcţia: “Şi Legea Ta este în măruntaiele mele” (Psalmul 40, 9) ca echivalent al: “în inima mea”. Din această cauză s-a spus în versetele cu pricina: “Măruntaiele mele au gemut, geamătul măruntaielor mele”, căci verbul ama, “a geme”, se spune mai degrabă despre inimă decât despre celelalte organe interne. De exemplu: “Inima mea gemu (oma) în mine” (Ieremia 4, 19). La fel nu I s-au atribuit deloc “umărul”, pentru că acesta este îndeobşte considerat ca instrument de transport, şi pentru că lucrul transportat este în contact cu el. Cu atât mai mult nu I s-au atribuit organele alimentării, pentru că denotă, din prima privire, o imperfectiune manifestă.

În realitate, condiţia tuturor acestor organe, atât exterioare cât şi interioare, este aceeaşi. Toate sunt intrumente pentru diverse acţiuni ale sufletului. Unele servesc nevoii de conservare a individului un anumit timp, şi aşa sunt toate organele interne. Altele servesc nevoii conservării speciei, asemenea organelor generării. Altele servesc la amelioarea condiţiei individului şi la îndeplinirea acţiunilor sale, şi aşa sunt mâinile, picioarele şi ochii, care servesc la îndeplinirea mişcării, muncii şi perceperii. În privinţa mişcării, este necesar ca animalul să se îndrepte spre ceea ce-i este convenabil şi să evite ceea ce-i este contrariu. Simţurile îi sunt necesare pentru a distinge ceea ce-i este contrariu de ceea ce-i este convenabil. Omul are nevoie de muncă pentru a-şi pregăti alimentele, veşmintele şi locuinţa, căci toate acestea sunt necesare naturii sale, vreau să spun că el trebuie să pregătească ceea ce-i este convenabil. Anumite forme de îndemânare se găsesc şi la anumite animale, pentru că au nevoie de cutare sau cutare prelucrare. Or, nimeni nu se îndoieşte, mi se pare, că Dumnezeu nu are nevoie de nimic pentru a-şi prelungi existenţa, nici nu-şi ameliorează deloc condiţia. În consecinţă nu are deloc organ, adică nu este un corp, şi acţiunile Sale au loc doar prin esenţa Sa, şi nu prin intermediul unui organ. Facultăţile, nu ne îndoim, ţin de organe, şi în consecinţă El nu posedă câtuşi de puţin vreo facultate, vreau să spun că nu se află în El, în afara Esenţei Sale, nici un lucru prin care să acţioneze, să ştie sau să vrea. Căci atributele sunt facultăţi, în care nu s-a schimbat decât numele, nimic altceva. Dar nu acesta este scopul acestui capitol.

Doctorii [Legii] au enunţat o sentinţă foarte profundă, care respinge toate falsele idei care ar putea să apară porind de la atributele corporale menţionate de către profeţi [vorbind despre Dumnezeu]. Şi această sentinţă îţi arată că ideea corporalităţii [lui Dumnezeu] nu aparţine nicidecum doctorilor, şi că nu există nimic la ei care ar putea duce la eroare sau la îndoială. Din această cauză vei descoperi că peste tot, în Talmud şi în Midraşot, ei imită constant expresiile profeţilor, ştiind bine că este vorba despre un lucru care ne protejează de îndoială şi dincolo de greşeală, totul fiind spus mai degrabă sub formă de alegorie şi pentru a îndrepta minţile spre Fiinţă. Or, cum am folosit constant această alegorie, în care Dumnezeu este comparat cu un rege care ordonă şi interzice, care pedepseşte şi recompensează oamenii din ţara sa, şi care are servitori şi funcţionari pentru a transmite ordinele şi pentru a executa ceea ce El vrea să fie făcut, şi ei, vreau să spun doctorii, au perseverat peste tot în această comparaţie, şi s-au exprimat conform a ceea ce cerea această alegorie [atribuindu-I lui Dumnezeu acţiunea] de a vorbi, de a răspunde, de a da ordine, şi alte acţiuni asemănătoare ale regilor. Şi făceau aceasta liniştiţi, ştiind că nu va ieşi de aici nici confuzie, nici îndoială. Sentinţa foarte profundă la care am făcut aluzie este conţinută în aceste cuvinte din Bereşit rabba (27): “Profeţii au avut o mare îndrăzneală să asimileze creatura Creatorului ei, de exemplu spunând: Iar sus pe acest tron era ca un chip de om" (Ezechiel 1, 26). Astfel ei [doctorii] au declarat vădit că în general aceste figuri pe care le percepeau toţi profeţii în viziunea profetică erau figuri create, ale căror Creator era Dumnezeu. Şi acest lucru este adevărat, căci orice figură din imaginaţie este creată. Expresia “au avut o mare îndrăzneală” (gadol co’han) este cu adevărat remarcabilă – [doctorii se exprimă] ca şi cum acest lucru le-ar fi părut foarte grav. (Într-adevăr, ei se exprimă întotdeauna astfel pentru a indica ceea ce ei găsesc grav într-un cuvânt care a fost spus sau într-un act care a fost făcut, şi care are, aparent, ceva neconvenabil. De exemplu, în pasajul următor (Iebamoth 104a): “Doctorul cutare ordonă îndeplinirea actului cu papuci de casă, în particular, şi în timpul nopţii; şi a fost o mare îndrăzneală (ravguvere), spuse un alt doctor, să fie făcut în particular.” Ravguvere (în aramaică) este acelaşi lucru ca şi gadol co’ho (în ebraică). Este ca şi cum s-ar fi spus: cât este de grav ceea ce profeţii au făcut indicându-L pe Dumnezeu Însuşi prin intermediul creaturilor pe care El le-a creat. Trebuie într-adevăr să te laşi pătruns de acest lucru, căci ei [doctorii] au declarat că erau lipsiţi de credinţa în corporeitatea [lui Dumnezeu], şi că orice figură sau orice lucru circumscris care ar apărea în viziunea profetică era un lucru creat, dar că ei [profeţii] au asimilat creatura Creatorului său, aşa cum se exprimă doctorii. Dacă totuşi i-ar plăcea cuiva să gândească rău la adresa lor, după aceste lămuriri, din pură maliţie şi pentru a denigra oameni pe care nu i-a văzut deloc şi la adresa cărora ignoră toate circumstanţele, nu ar rezulta de aici nici o pierdere pentru ei.

Am spus deja în mai multe rânduri că tot ceea ce vulgul concepe ca o imperfecţiune sau care nu ar putea fi imaginat ca fiind compatibil cu Dumnezeu, cărţile profetice nu l-au atribuit nici măcar metaforic lui Dumnezeu, deşi este vorba despre lucruri care se găsească în aceeaşi condiţie ca şi lucrurile care I-au fost atribuite. Aceasta se explică prin faptul că lucrurile care I-au fost atribuite sunt reputate, oarecum, ca perfecţiuni, sau, cel puţin, pot fi imaginate [ca aparţinând lui Dumnezeu]. Acest lucru fiind stabilit, trebuie să explicăm de ce I s-au atribuit metaforic lui Dumnezeu auzul, vederea şi mirosul, în vreme ce nu i s-au atribuit câtuşi de puţin nici gustul nici pipăitul, căci El este în aceeaşi condiţie de elevaţie cu privire la toate cele cinci simţuri – toate constituie o imperfecţiune în privinţa percepţiei, chiar şi pentru cel care nu percepe decât prin simţuri, pentru că acestea sunt afectate pasiv, impresionate [de ceva exterior], discontinue şi supuse suferinţei, ca şi celelalte organe. Atunci când spunem că Dumnezeu vede, sensul este că El percepe lucrurile vizibile, şi [atunci când spunem] că El aude, acest lucru înseamnă că El percepe obiectele auzului. Am putea deci să-I atribuim gustul şi pipăitul interpretându-le în sensul că El percepe obiectele gustului şi cele ale simţului tactil. Într-adevăr, condiţia percepţiei este aceeaşi pentru toate [simţurile], şi dacă este îndepărtată de Dumnezeu percepţia care aparţine unuia [dintre simţuri], trebuie îndepărtată percepţia tuturor, vreau să spun a celor cinci simţuri. Dar imediat ce se afirmă despre El percepţia unuia dintre ele, trebuie ca El să perceapă obiectele tuturor celor cinci. Totuşi, găsim în Scripturi: “Domnul vede”, “Domnul aude”, “Domnul miroase”, dar nu şi: “Domnul gustă”, nici “Domnul atinge”. Cauza este faptul că s-a stabilit în imaginaţia tuturor că Dumnezeu nu poate fi în contact cu corpurile aşa cum este un corp cu altul, pentru că [oamenii] nu-L pot vedea. Or, aceste două simţuri, vreau să spun gustul şi pipăitul, nu-şi percep obiectele senzaţiilor lor decât atingându-le, în timp ce vederea, auzul şi mirosul îşi percep obiectele senzaţiei lor chiar şi când corpurile dotate cu calităţi [perceptibile] se găsesc la distanţă. Din această cauză, conform imaginaţiei vulgului, era permis [să fie atribuite lui Dumnezeu]. Mai apoi, atribuindu-I metaforic aceste simţuri, scopul era să se indice că El percepe acţiunile noastre, or, văzul şi auzul erau suficiente pentru asta, vreau să spun că prin intermediul acestor simţuri percepem tot ceea ce altcineva face sau spune. Astfel doctorii, într-un ansamblu de exhortaţii, au spus, sub formă de admonestări şi avertismente: “Să ştii că există deasupra ta un ochi care vede şi o ureche care aude” (Av. 2, 1).

Vei şti deci, examinând [lucrul] de aproape, că toate [simţurile] se găsesc în aceeaşi condiţie, şi că, aşa cum s-a îndepărtat de la Dumnezeu percepţia tactilă şi cea gustativă, trebuie, din acelaşi motiv, să îndepărtă cea a vederii, a auzului şi a mirosului. Căci toate acestea sunt percepţii corporale, pasiuni, condiţii muabile, chiar dacă unele apar drept imperfecţiuni, iar altele perfecţiuni. La fel imaginaţia apare ca o imperfecţiune, în vreme ce în gândire şi în înţelegere, imperfecţiunea nu este manifestă. Din această cauză nu s-a folosit deloc metaforic, vorbind despre Dumnezeu, cuvântul ra’ayon, care desemnează “imaginaţia”, în vreme ce s-au folosit cuvintele ma’haşaba şi tebuna, care desemnează “gândirea” şi “înţelegerea”. De exemplu: “planurile pe care El le-a gândit” (Ieremia 49, 20), “şi cu priceperea Sa a întins cerurile” (Ieremia 10, 12). S-a întâmplat şi pentru percepţiile interioare ceea ce s-a întâmplat pentru percepţiile sensibile şi exterioare, adică unele sunt metaforic atribuite [lui Dumnezeu], în vreme ce altele nu. Si toate acestea “după limbajul oamenilor” – ceea ce ei cred că este o perfecţiune, I s-a atribuit, dar ceea ce este o imperfecţiune manifestă nu I-a fost deloc atribuit. Totuşi, dacă aprofondăm subiectul, El nu are nici un atribut esenţial şi real adăugat esenţei Sale, aşa cum vom demonstra.