Moise Maimonide, Despre credinţă (fragment)

Să ştii, o lectorule al tratatului de faţă, că credinţa nu este ceva ce se pronunţă, ci ceva ce se concepe în intelect, crezând că lucrul este aşa cum e conceput. Aşadar, dacă atunci când este vorba despre opinii adevărate sau reputate astfel, te mulţumeşti să le exprimi în cuvinte, fără să le concepi sau să le crezi, şi, cu atât mai mult, fără să cauţi în ele o certitudine, este un lucru foarte simplu. Şi în felul acesta dai peste mulţi oameni stupizi care reţin credinţe despre care nu au absolut nici o idee. Dar dacă eşti dintre cei a căror gândire se ridică până la nivelul ridicat care este cel al speculaţiei, şi care are certitudinea că Dumnezeu este unul, de o unitate reală, aşa încât nu se găseşte în El nimic compus nici ceva care să fie virtual divizibil într-un mod oarecare, trebuie să ştii că Dumnezeu nu are nici un atribut esenţial, în nici o circumstanţă, şi că la fel cum nu poate fi admis că El ar fi vreun corp, la fel este inadmisibil ca El să posede vreun atribut esenţial. Cel care crede că El este unul, posedând numeroase atribute, exprimă în realitate, prin cuvântul său, că El este unul, dar în gândirea lui îl crede multiplu. Aceasta se aseamănă cu ceea ce spun creştinii: “El este Unul, totuşi el este Trei, şi Trei sunt Unul”, ceea ce revine la a spune: “El este unul, dar posedă numeroase atribute, şi El împreună cu atributele sale fac Unul”, îndepărtând corporeitatea şi crezând în simplicitatea absolută [a lui Dumnezeu], ca şi cum scopul nostru ar fi doar acela de a căuta în ce fel trebuie să ne exprimăm, şi nu ceea ce trebuie să credem. Nu poate exista credinţă decât atunci când a avut loc o conceptualizare, căci credinţa constă în a admite ca fiind adevărat ceea ce a fost conceput [şi a crede] că aceasta se află în afara intelectului aşa cum a fost concepută în intelect. Dacă acestei credinţe se adaugă [convingerea] că contrariul a ceea ce se crede este absolut imposibil şi că nu există în intelect nici un mijloc de a respinge această credinţă, nici de a gândi că contrariul ar putea fi posibil, atunci putem vorbi de certitudine.

Dacă alungi de la tine dorinţele şi obiceiurile, dacă eşti inteligent şi vei lua aminte la ceea ce voi spune, în capitolele următoare, despre negarea atributelor, vei avea în mod necesar o certitudine în această privinţă, şi atunci vei fi dintre cei care concep unitatea lui Dumnezeu, şi nu dintre cei care o pronunţă doar din vârful buzelor, fără a o concepe la nivel ideatic, şi care aparţin categoriei despre care s-a spus: “Tu eşti aproape de gura lor, dar departe de interiorul lor” (Ieremia 12, 2). Trebuie, într-adevăr, ca omul să fie dintre cei care concep adevărul şi-l înţeleg, deşi nu l-ar pronunţa, aşa cum s-a poruncit oamenilor virtuoşi, spunându-li-se: “Spuneţi în inima voastră, pe patul vostru, şi rămâneţi tăcuţi.” (Psalmul 4, 5).