René Guénon, Capitolul II. Monarhie şi Pontificat (Regele Lumii)

Titlul de «Rege al Lumii», în accepţiunea sa cea mai elevată, mai completă şi totodată mai riguroasă, i-a fost atribuit pe drept cuvânt lui "Manu", Legiuitorul primordial şi universal al cărui nume se regăseşte, sub diferite forme, la numeroase popoare antice; să amintim doar, în acest sens, pe "Mina" sau "Menes" al Egiptenilor, "Menw" al Celţilor şi pe "Minos" al Grecilor [1]. De altfel, acest nume nu indică un personaj istoric sau legendar, ci desemnează, în realitate, un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava").

Pe de altă parte, este important să menţionăm că acest principiu poate să se manifeste pornind de la un centru spiritual stabilit în lumea pământeană, de la o organizaţie însărcinată cu păstrarea integrală a comorii tradiţiei sacre, de origine «ne-omenească» ("apaurushêya"), prin intermediul căreia Ştiinţa primordială a fost comunicată de-a lungul veacurilor celor ce au fost în măsură să o primească. Conducătorul unei asemenea organizaţii, reprezentându-l întrucâtva pe "Manu" însuşi, va putea, pe drept cuvânt, să poarte acest titlu şi atributele ce derivă din el; în plus, datorită nivelului de cunoaştere la care trebuie să fi ajuns pentru a-şi putea exercita funcţia, el se identifică în mod real cu principiul al cărui exprimare omenească este, şi în faţa căruia individualitatea sa dispare. Aşa se întâmplă cu "Agarttha", dacă acest centru a primit, cum spune Saint-Yves, moştenirea anticei «dinastii solare» ("Surya-vansha"), care a sălăşluit o vreme la Ayodhya [2] şi care se trăgea din "Vaivaswata", "Manu" al ciclului actual. După cum am mai spus, Saint-Yves nu îl considera totuşi pe conducătorul suprem al "Agartthei" drept «Rege al Lumii», ci îl prezintă ca «Suveran Pontif» şi, în plus, îl aşează în fruntea unei «Biserici brahmanice», denumire care derivă dintr-o concepţie cam prea occidentalizată [3]. Cu excepţia acestei ultime observaţii, spusele lui Saint Yves completează, în această privinţă, ceea ce afirma Ossendowski la rândul său; s-ar crede că fiecare dintre cei doi a văzut numai aspectul ce corespundea direct propriilor tendinţe şi preocupări dominante, pentru că, de fapt, este vorba despre o dublă putere, în acelaşi timp sacerdotală şi regală. Caracterul «pontifical», în sensul cel mai adevărat al acestui cuvânt, aparţine într-adevăr, prin excelenţă, capului ierarhiei iniţiatice, fapt ce necesită o explicaţie: ad-literam, "Pontifex" [4] înseamnă «constructor de punţi», titlu roman care este, oarecum, prin originea sa, un titlu «masonic»; simbolic, însă, "Pontifex" este cel ce îndeplineşte funcţia de mediator, stabilind comunicarea dintre această lume şi lumile superioare.

Astfel, curcubeul, «puntea cerească», este un simbol natural al «pontificatului», şi toate tradiţiile îi atribuie semnificaţii perfect convergente: la Evrei, el este semnul alianţei lui Dumnezeu cu poporul său; în China, este semnul unirii Cerului cu Pământul; în Grecia, o reprezintă pe Iris, «mesagera Zeilor»; şi aproape peste tot, la Scandinavi, Perşi, Arabi, în Africa centrală, ba chiar şi la unele popoare din America de Nord, este puntea ce leagă lumea sensibilă de cea suprasensibilă.

În Roma antică, uniunea celor două puteri, sacerdotală şi regală, era reprezentată prin imaginea lui "Janus", simbol extrem de complex şi având mai multe semnificaţii; cheile de aur şi de argint reprezentau, în acest context, cele două iniţieri corespunzătoare [5]. Este vorba, ca să folosim terminologia hindusă, de calea "Brahmanilor" şi de cea a "Kshatriya-ilor"; dar în vârful ierarhiei se ajunge la principiul comun din care şi unii şi ceilalţi îşi trag atributele respective, dincolo de ceea ce îi separă, întrucât acolo este izvorul oricărei autorităţi legitime, în orice domeniu s-ar exercita aceasta; iar iniţiaţii din "Agarttha" sunt "ativarna", adică dincolo de caste» [6]. Exista, în evul mediu, o expresie ce reunea în sine, într-un mod ce merită subliniat, cele două aspecte complementare ale autorităţii: pe atunci, se vorbea adeseori despre un tărâm misterios numit «regatul preotului Ioan» [7]. Era o epocă în care ceea ce s-ar putea numi «învelişul exterior» al respectivului centru era constituit, în mare parte, din Nestorieni (sau din cei pe care îi numim, pe drept sau nu, astfel) şi din Sabei [8]; iar cei din urmă îşi atribuiau numele de "Mendayyeh Yahia", adică «discipoli ai lui Ioan». În legătură cu acest subiect, putem observa imediat un lucru cel puţin ciudat, anume acela că multe grupuri orientale cu caracter foarte închis, de la Ismaeliţi sau discipolii «Bătrânului de pe Munte» la Druizii din Liban, şi-au asumat, aidoma ordinelor cavalereşti occidentale, titlul de «paznici ai Ţării Sfinte». Cele ce urmează vor ajuta, fără îndoială, la o mai bună înţelegere a semnificaţiei acestui fapt; s-ar putea spune chiar că Saint-Yves a găsit un termen foarte corect, poate mai potrivit decât şi-ar fi imaginat, atunci când vorbeşte despre «Templierii din "Agarttha"». Pentru a nu fi nedumeriţi de expresia «înveliş exterior», pe care am folosit-o mai sus, vom adăuga că trebuie să ne fie foarte clar faptul că iniţierea cavalerească era mai cu seamă o iniţiere a "Kshatriya-ilor"; ceea ce explică, între altele, rolul preponderent jucat în aceasta de simbolismul Iubirii [9].

Plecând de la aceste ultime consideraţii, ideea unui personaj care este sacerdot şi rege în acelaşi timp, nu este prea răspândită în Occident, deşi, chiar la originile Creştinisimului, ea era reprezentată într-un mod destul de evident de «Regii Magi»; deja în evul mediu puterea supremă (cel puţin dacă ne luăm după aparenţele exterioare) era împărţită între Papalitate şi Imperiu [10]. Atare separaţie poate fi considerată drept semn al unei organizări incomplete la vârf, dacă putem spune aşa, întrucât lipseşte din ea principiul comun din care derivă şi de care depind regular cele două puteri; prin urmare, adevărata putere supremă trebuia să se găsească în altă parte. Dimpotrivă, în Orient, menţinerea unei separări la chiar vârful ierarhiei este un lucru excepţional, aşa ceva întâlnindu-se doar în unele concepţii budiste; şi aici ne referim la incompatibilitatea declarată între funcţia de "Buddha" şi cea de "Chakravartî" sau «monarh universal» [11], acolo unde se spune că "Shakya-Muni", la un moment dat, trebuie să aleagă între una şi cealaltă. Este oportun să adăugăm că termenul "Chakravartî", care nu are nimic specific budist, se adaptează foarte bine, în raport cu datele tradiţiei hinduse, funcţiei lui "Manu" sau a reprezentanţilor acestuia: literalmente este «cel ce învârte roata», adică acela care, aşezat în centrul tuturor lucrurilor, le dirijează mişcarea, fără a lua el însuşi parte la ea, sau care, potrivit expresiei lui Aristotel, este «motorul imobil» al acestora [12].

Atragem în mod deosebit atenţia asupra acestui fapt: centrul despre care este vorba este punctul fix pe care toate tradiţiile îl desemnează în mod unanim şi simbolic drept «Pol», pentru că în jurul lui se roteşte lumea, reprezentată în general de roată, atât la Celţi cât şi la Chaldeeni şi Hinduşi [13]. Aceasta este adevărata semnificaţie a "svasticii", semn pe care îl găsim răspândit peste tot, din Extremul Orient în Extremul Occident [14], şi care este în esenţă «semnul Polului». Sensul său real este arătat aici, cu siguranţă, pentru prima dată în Europa modernă. Cercetătorii contemporani, au căutat în van să explice acest simbol prin cele mai fanteziste teorii; obsedaţi, în marea lor majoritate, de o idee fixă, ei au vrut să vadă în acesta, ca şi în multe alte lucruri, un semn în exclusivitate «solar» [15], ceea ce, chiar dacă uneori a devenit, nu s-a întâmplat decât accidental şi pe căi colaterale. Alţii s-au apropiat mai mult de adevăr, considerând "svastica" drept simbol al mişcării; însă această interpretare, deşi nu este falsă, este foarte reductivă, întrucât nu este vorba despre o mişcare oarecare, ci de o mişcare de rotaţie care se desfăşoară în jurul unui centru sau a unei axe imobile; şi, repetăm, elementul esenţial la care se referă în mod direct simbolul respectiv este punctul fix [16].

Din cele spuse până acum, se poate înţelege că «Regele Lumii» trebuie să aibă o funcţie în principal ordonatoare şi regulatoare (de observat că nu fără temei acest din urmă cuvânt are aceeaşi rădăcină cu "rege"), funcţie care poate fi rezumată într-un cuvânt drept «echilibru» sau «armonie», şi care este exprimată în mod exact în sanscrită prin termenul "Dharma" [17]: adică reflectarea, în lumea manifestă, a imutabilităţii Principiului suprem. Se poate astfel înţelege, pe baza aceloraşi consideraţii, de ce «Regele Lumii» are ca atribute fundamentale «Dreptatea» şi «Pacea», care sunt tocmai formele îmbrăcate în mod specific de echilibru şi de armonie în «lumea omului» ("manava-loka") [18]. Şi acesta este un aspect de maximă importanţă; pe care, dincolo de semnificaţia sa generală, îl semnalăm celor care sunt cuprinşi de o frică himerică, al cărei ecou se regăseşte şi în ultimile rânduri ale cărţii lui Ossendowski.

Note:

[1] Pentru Greci, "Minos" era deopotrivă Legiuitorul celor vii şi Judecătorul celor morţi; în tradiţia hindusă aceste două funcţii aparţin respectiv lui "Manu" şi lui "Yama". Aceştia sunt de altfel reprezentaţi ca fraţi gemeni, ceea ce arată că este vorba despre dedublarea unui principiu unic, considerat sub două aspecte diferite.

[2] Acest sediu al «dinastiei solare», dacă este considerat simbolic, poate fi asemănat cu «Citadela solară» a Rozacrucienilor, sau cu «Oraşul Soarelui» a lui Campanella.

[3] Numele de «Biserică brahmanică», de fapt, a fost folosit în India numai de secta heterodoxă şi modernă "Brahma-Samaj", creată la începutul secolului al 19-lea ca urmare a influenţelor europene, îndeosebi protestante, şi care s-a împărţit repede în numeroase ramuri rivale, iar astăzi a dispărut aproape în totalitate; ca o curiozitate, putem observa că unul dintre fondatorii acestei secte a fost bunicul poetului Rabindranath Tagore.

[4] Sfântul Bernard spune că «Pontiful, după cum arată etimologia numelui său, este un fel de punte între Dumnezeu şi om» ("Tractatus de Moribus et Officio Episcoporum", III, 9). - Există în India un termen care este echivalentul latinului "Pontifex" : este cuvântul "TÎrthamkara", care s-ar traduce literal «cel ce trece un râu sau care face o trecere»; această trecere la care se face aluzie este calea Eliberării ("Moksha"). Există 24 de "TÎrthamkara", precum bătrânii din "Apocalipsă", care, de altfel, constituie şi ei un Colegiu pontifical.

[5] Dintr- un alt punct de vedere, aceste chei sunt respectiv cele ale «marilor Mistere» şi ale «micilor Mistere». - în anumite reprezentări ale lui "Janus", cele două puteri sunt chiar simbolizate de o cheie şi un sceptru.

[6] Să observăm, în legătură cu aceasta, că organizarea socială din evul mediu occidental pare a fi copiat, în linii mari, instituţia castelor: clerul corespundea "Brahmanilor", nobilimea "Kshatriya-ilor", starea a treia "Vaishya-ilor", iobagii "Sh–dra-ilor".

[7] Se vorbeşte mai mult despre «preotul Ioan», în epoca sfântului Ludovic, în călătoriile lui Pian del Carpine şi ale lui Rubruquis. Lucrurile sunt complicate de faptul că, potrivit unora, au existat până la patru personaje care au purtat acel titlu: în Tibet (sau Pamir), în Mongolia, în India şi în Etiopia (acest ultim cuvânt avea pe atunci, de altfel, o semnificaţie foarte vagă); însă probabil că este vorba despre reprezentanţi diferiţi ai unei singure puteri. Se mai spune că şi Gingis-Khan a încercat să atace regatul preotului Ioan, dar acesta l-ar fi respins, aruncând fulgere contra armatelor sale. În fine, din epoca invaziilor musulmane, preotul Ioan ar fi încetat să se mai manifeste, şi ar fi reprezentat în exterior de "Dalai-Lama".

[8] În Asia centrală, şi mai ales în regiunea Turkestanului, s-au găsit cruci nestoriene foarte asemănătoare ca formă cu crucile cavalerilor; unele dintre ele, în plus, purtau în centru imaginea unei "svastici". – Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că Nestorienii, ale căror relaţii cu Lamaismul par incontestabile, au avut un rol important şi destul de enigmatic, la începuturile Islamului. Sabeii, pe de altă parte, au exercitat o mare influenţă asupra lumii arabe pe timpul Califilor din Bagdad; unii susţin, de altfel, că în rândurile lor s-ar fi refugiat, după un popas în Persia, ultimii neoplatonicieni.

[9] Am semnalat deja această particularitate în studiul nostru, "Esoterismul lui Dante".

[10] În Roma antică, din contra, "Imperatorul" era în acelaşi timp "Pontifex Maximus". – Chiar şi teoria musulmană a Califatului uneşte, cel puţin parţial, cele două puteri, aşa după cum se întâmplă şi în concepţia extrem- orientală a "Wang"-ului (vezi "Marea Triadă", cap. XVII).

[11] Am arătat altundeva analogia care există între concepţia de "Chakravartî" şi ideea de Imperiu la Dante, trebuind menţionată, în această privinţă, opera "De Monarchia" a celui din urmă.

[12] Tradiţia chineză foloseşte, într-un sens foarte apropiat, expresia «Mijloc Invariabil». – Să mai notăm şi faptul că, în conformitate cu simbolismul masonic, Maeştrii se reunesc în «Camera de Mijloc».

[13] Simbolul celtic al roţii s-a păstrat în evul mediu; se pot găsi multe exemple în bisericile romano-catolice şi până şi rosariul gotic pare a fi derivat din acest simbol, pentru că există o legătură sigură între roată şi florile emblematice, precum trandafirul în Occident sau lotusul în Orient.

[14] Acest semn nu a fost străin nici hermetismului creştin: am văzut, în vechea mănăstire a Carmeliţilor din Loudun, simboluri foarte ciudate, datând din a doua jumătate a secolului 15, în care "svastica", alături de semnul (...) despre care vom vorbi mai târziu, are o importanţă centrală. Este bine să observăm, în acest sens, că aceşti Carmeliţi, veniţi din Orient, leagă întemeierea Ordinului lor de Ilie şi de Pitagora (după cum Masoneria, la rândul ei, se leagă fie de Solomon, fie de Pitagora însuşi, ceea ce constituie o asemănare foarte importantă), şi că, pe de altă parte, unii susţin că aceştia, în evul mediu, aveau o iniţiere foarte asemănătoare cu cea a Templierilor, ca şi călugării din Mercede; se ştie că acestdin urmă Ordin şi-a dat numele unui grad din Masoneria scoţiană, despre care am vorbit pe larg în"Esoterismul lui Dante".

[15] Aceeaşi observaţie se poate aplica în mod special roţii, a cărei adevărată semnificaţie de-abia am arătat-o.

[16] Să cităm, doar în treacăt, opinia, mai fantezistă ca altele, care face din "svastică" schema unui instrument primitiv, destinat aprinderii focului; dacă este adevărat că uneori acest simbol poate avea o certă legătură cu focul, fiind în particular o emblemă a lui "Agni", acest lucru depinde, însă, de cu totul alte motive.

[17] Rădăcina "dhri" exprimă mai ales ideea de stabilitate; forma "dhru", care are acelaşi sens, este rădăcina lui "Dhruva", nume sanscrit al Polului, iar unii o leagă de numele grec al stejarului, "drus"; în latină, de altfel, cuvântul "robur" înseamnă în acelaşi timp stejar şi forţă, fermitate. La Druizi (al căror nume trebuie citit poate "dru-vid", unirea forţei cu înţelepciunea), ca şi la Dodona, stejarul reprezenta «Arborelui Lumii», simbol al axei fixe care leagă Polii.

[18] Să amintim aici textele biblice, în care Dreptatea şi Pacea erau strâns legate: «Justitia et Pax osculatae sunt» (Psalmii, LXXXIV, 11), «Pax opus Justitiae», etc.