Dan Brown, Codul lui Da Vinci, (note de lectura)

[Nota: Dan Brown, fireşte, NU este un tradiţionalist, ba dimpotrivă, este un exponent al contra-iniţierii despre care vorbeşte René Guénon. Prezenţa acestei fişe pe blog este justificată strict la nivel informativ, fiind un abstras al fragmentelor de tip teoretic din romanul său.]

Începutul volumului: “Le Prieuré de Sion ― societate secretă fondată în 1099 ― este o organizaţie reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii Naţionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menţionate numele unor membri ai acestei organizaţii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo şi Leonardo da Vinci.
Opus Dei este o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stîrnit de curînd controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor şi cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporala". În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Naţional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York.
Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sînt reale.” – fireşte că toate aceste fapte/locuri/obiecte/oameni sunt exacte şi acest lucru cu greu l-ar pune cineva la îndoială. Totuşi, ce NU spune Dan Brown, este că elementele reale ale unei probleme nu constituie garanţia interpretării, a soluţiei ei. Ştim de exemplu că Stonehenge există, el e deci real, palpabil, dar nu-l putem folosi, pentru ca ne lipseşte sensul lui.

Jacques Saunière, custodele Muzeului, este împuşcat de un albinos.

Fragment de descriere naturalist-mecanistă: “Bătrînul se uită în jos şi văzu gaura pe care o lăsase glonţul în pînza albă a cămăşii. Era înconjurată de un inel sîngeriu, la cîţiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonţul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele ştia ce moarte lentă şi cumplită îl aştepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.”

Robert Langdon, profesor de simbolistică religioasă, Harvard University.

“Străvechile tradiţii spuneau că frăţia crease o hartă în piatră ― la clef de voûte, "cheia de boltă" ― o tăbliţă gravată ce dezvăluia locul în care se păstra, în mare taină, cel mai de seamă secret al... o informaţie atît de importantă, cu o asemenea forţă, încît constitu-ia însuşi temeiul existenţei confreriei.” – informaţia este redusă la dimensiunea ei materială.

Personajul Învăţătorul, care îşi arogă titlul de Maestru.

Mică prelegerea de teologie de birt: “Trebuie să-mi curăţ sufletul de păcatele zilei de azi." Păcatele acelea avuseseră însă un scop sfînt. Acte de nimicire a duşmanilor lui Dumnezeu fuseseră comise timp de secole de-a rîndul; cu siguranţă îi vor fi iertate! Şi totuşi, Silas ştia că mîntuirea cere sacrificii.”

“Silas îşi îndreptă apoi atenţia asupra unei frînghii groase, cu noduri, care aştepta încolăcită lîngă el. "Disciplina". Nodurile ei erau mînjite cu sînge închegat. Nerăbdător să simtă iar efectele purificatoare ale suferinţei fizice, Albinosul rosti o rugăciune scurtă. Apoi înşfăcă un capăt al frînghiei, închise ochii şi se izbi cu ea peste umăr, simţind cum nodurile îi zdrelesc carnea de pe spinare. Încă o dată. Apoi iar şi iar.” În realitate, durerea nu purifică nimic.
Perfect adevărat: “Langdon nu se simţea cîtuşi de puţin fericit, iar coincidenţa era o noţiune în care nu credea. După o viaţă dedicată studiului şi anal-izei conexiunilor ascunse dintre diferitele simboluri şi ideologii, Langdon considera că lumea nu e altceva decît o nesfîrşită reţea de stări şi evenimente profund conectate. "Conexiunile sînt adesea invizibile", obişnuia el să le explice studenţilor, "dar ele există întodeauna, ascunse chiar sub suprafaţă."

Iată şi sensul cuvântului «sacru», versiunea Dan Brown: “Pentru Langdon, Jardins des Tuileries reprezentaseră întotdeauna un pămînt sacru. Acesta a fost locul în care experimentase Claude Monet noi forme şi culori, dînd naştere curentului impresionist.”

Bla-bla simpluţ, nivel de ziar confortabil: “Noua intrare în Muzeul Luvru devenise aproape tot atît de cele-bră ca muzeul însuşi. Controversata şi ultramoderna piramidă de sticlă proiectată de arhitectul american de origine chineză, I.M. Pei stîrnea încă şi astăzi furia tradiţionaliştilor, care considerau că adao-sul distrugea demnitatea renascentistă a palatului. Pentru Goethe, arhitectura era muzica încremenită, iar criticii lui Pei descriau piramida ca pe un scîrţîit de cretă pe tabla de scris. Progresiştii însă considerau structura transparentă, înaltă de douăzeci şi doi de metri, o îmbinare sinergicâ a vechilor structuri cu metodele modeme ― o legătură simbolică între vechi şi nou, care armoniza Luvrul cu realităţile noului mileniu.” Asemenea formulări pot fi rostite în timpul unui documentar, pot apărea pe un pliant, se pot spune şi la o cafea. Nici o profunzime, totul ieftin şi clar.

Clişeu rocambolesc: “Palma uriaşă a căpitanului se înfăşură în jurul degetelor sale, cu o forţă care i le strivi aproape:” Numai că, după acest gest, Robert Langdon nu plânge, nu se zbate, nu ţipă, nu-l dă în judecată pe Bezu Fache. Semn că era şi el un meseriaş, nu?

Portret de dur: “Căpitanul Bezu Fache mergea ca un taur furios, cu umerii săi laţi traşi spre spate şi bărbia bine înfiptă în piept. Pârul negru, pe care îşi dăduse din belşug cu gel, îi lucea lins spre creştet, evidenţiindu-i nasul ca un cioc de vultur ce părea să-i ţîşnească dintre arcadele proeminente şi-l preceda parcă în mers aidoma provei unui vas de război. Ochii negri ca tăciunele păreau să ardă pămîntul din faţa lui, radiind o limpezime tăioasă ce nu-i dezminţea reputaţia de inflexibilă severitate în toate privinţele.”

Prima perlă, prima floare: “Oare Bezu Fache avea habar ca piramida aceasta fusese construită, la cererea expresă a preşedintelui Mitterand, din exact 666 de panouri de sticlă ― o solicitare bizară, care a fost mereu obiectul unei controverse pentru fanii conspi-raţiilor, care pretindeau că 666 este numărul Satanei.” Or, nu fanii conspiraţiilor pretind că 666 este numărul Satanei, ci chiar Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Oare atunci când s-a stabilit canonul Noului Testament erau în sală doar fanii conspiraţiilor? Plus că numărul 666 este dual, atât al Mesiei cât şi al Antichristului, detaliu care însă lui Dan Brown îi scapă.

Iar stilistică rocambolescă: “Luvrul însuşi avea un aer aproape mortuar.” – şi mai încolo: “Acum însă, era pustiu şi întunecat, atmosfera era îngheţată, de criptă.”

Despre activitatea ştiinţifică a lui Robert Langdon: “Căpitanul rămase tăcut, iar profesorul nu pomeni nimic despre motivul pentru care nu arătase manuscrisul nimănui. "Schiţa" de trei sute de pagini ― numita provizoriu Simbolurile sacrului feminin pier-dut ― propunea o interpretare cît se poate de neconvenţională a icono-grafiei religioase, fiind capabilă să stîrnească aprige controverse.”

Despre minunatele informaţii ale lui Robert: “Reflectat în luciul metalic al uşilor, zări acul de cravată al lui Fache ― un cruci-fix de argint bătut cu treisprezece pietre de onix negru. Surprin-zător! Simbolul era numit crux gemmata ― o cruce cu treisprezece geme ― o ideogramă creştină reprezentîndu-i pe Iisus şi pe cei doi-sprezece apostoli. Profesorul nu s-ar fi aşteptat ca un căpitan al Poliţiei Franceze să-şi afişeze atît de deschis preferinţele religioase. Dar, la urma urmei, se aflau în Franţa; creştinismul nu era aici atît o religie, cît, mai degrabă, un drept dobîndit prin naştere.”

Deliciu stilistic: “În noaptea aceasta însă, atmosfera din muzeu era apăsătoare. Umbre lungi se întindeau pretutindeni, iar înaltele plafoane boltite păreau un hău apropiat şi negru.”

Descriere comercială: “Murray Hill Place ― noul sediu naţional al Opus Dei şi totodată centru de conferinţe ― este amplasat la numărul 243 pe Lexington Avenue, în New York. Clădirea, cu o suprafaţă de 12 000 de metri pătraţi, care costase peste 47 de milioane de dolari, este placată cu cărămidă roşie şi calcar de Indiana. Proiectat de May & Pinska, sediul cuprinde mai bine de o sută de dormitoare, şase săli de mese, biblioteci, săli de conferinţe, de studiu şi birouri. La etajele doi, opt şi şaisprezece se află cîte o capelă decorată cu marmură şi marchetărie. Etajul al şaptesprezecelea este în întregime rezidenţial. Bărbaţilor le este rezervată intrarea principală, de pe Lexington Avenue; femeile folosesc o uşă de pe o strada laterală şi, cît timp se află în clădire, sînt "separate acustic şi vizual" de bărbaţi.”

Despre Opus Dei: “În calitatea sa de preşedinte general al congregaţiei Opus Dei, episcopul Aringarosa îşi petrecuse ultimii zece ani popularizînd mesajul "Lucrării Domnului" adică, literal, al lui Opus Dei. Fondat în 1928 de preotul spaniol Josemaría Escrivá, ordinul promova revenirea la valorile catolice tradiţionale şi le recomanda membrilor săi să accepte sacrificii uriaşe în spiritul Lucrării Domnului.
Filozofia tradiţionalistă a congregaţiei a luat naştere în Spania, înaintea regimului franchist, dar, o dată cu publicarea în 1934 a cărţii lui Escrivá, Calea ― 999 de subiecte de meditaţie pentru a împlini Lucrarea Domnului în viaţa personală, mesajul organizaţiei se propa-gase, practic, în lumea întreagă. Acum, cu peste patru milioane de exemplare ale cărţii traduse în patruzeci şi două de limbi, Opus Dei constituia o forţă internaţională. Sedii, centre de învăţămînt şi chiar universităţi luaseră fiinţă în aproape toate metropolele. Opus Dei era cea mai dinamică şi mai stabilă din punct de vedere financiar orga-nizaţie catolică. Din păcate însă, Aringarosa constatase că în aceasta eră a cinismului religios, a cultelor şi a evanghelizărilor prin inter-mediul televiziunii, forţa şi averea congregaţiei sale stîrneau nenumărate suspiciuni.”

Asimilarea Bisericii Catolice cu o simplă sectă: “Din nefericire, toate aceste incidente culminaseră cu fondarea Reţelei de Supraveghere a Opus Dei (RSOD). Pe popularul website al grupului ― www.odan.org ― erau prezentate relatări înfricoşătoare ale foştilor membri ai congregaţiei, care avertizau în privinţa riscurilor la care se expun nou-veniţii. Presa numea acum Opus Dei "Mafia lui Dumnezeu" sau "Secta lui Hristos".

Afirmaţie fără sens, de ca şi cum Papa ar reprezenta ceva mai mult decât o funcţie privilegiată (nulă în raport cu Dumnezeu): "Opus Dei este un ordin personal al Papei însuşi."

Povestea e presărată cu aluzii subtile la porcării cunoscute de toată lumea, ca această remarcă ce trimite la teoria reîncarnării: “Totul părea să se fi petrecut cîndva, într-o altă viaţă.”

Trucuri stilistice de roman poliţist ieftin: “Langdon simţi cum un fior de gheaţă îi urca pe coloana verte-brală, în faţa ochilor avea una dintre cele mai stranii privelişti pe care îi fusese dat să le vadă vreodată.”

Prima mostră de cunoaştere simbolologică a lui Langdon: “― Simbolurile au semnificaţii diferite în funcţie de circumstanţe, răspunse în cele din urmă. În esenţă, pentagrama este un simbol religios păgîn.”

Mică prelegere: “În zilele noastre, termenul "păgîn" a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului ― o eroare gravă. Cuvîntul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. "Paginii" erau, de fapt, ţăranii needucaţi, care practicau vechea religie întîlnită la ţară: a venerării naturii. Atît de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes, încît banalul termen "sătean" ― vilain ― a ajuns să definească un suflet ticălos. […] Pentagrama, […] este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente ― cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi yang. Cînd masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătînd spre abdomenul lui Saunière, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor ― un concept pe care istoricii religiei îl numesc "femininul sacru" sau "Zeiţa". […] În sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii sexuale şi a frumuseţii. […] Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. Zeiţa Venus şi planeta cu acelaşi nume constituiau o entitate unică. Zeiţa îşi avea locul ei pe cerul nopţii şi era cunoscută sub mai multe nume ― Venus, Steaua Răsăritului, Iştar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forţă, în relaţie cu natura şi cu Pămîntul-Mamă.”

Din nou despre pentagramă: “Langdon hotărî să nu-i mai povestească şi despre cea mai uimi-toare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeiţa Venus. În tinereţe, pe cînd studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schiţa la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atît de surprinşi au fost anticii de acest fenomen, încît Venus şi pentagrama ei au devenit simbolurile perfecţiunii, fru-museţii şi ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desemna momentul în care începeau Jocurile Olimpice. În prezent, puţini oameni ştiu că acest interval de patru ani între două ediţii ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Şi mai puţini ştiu însă că steaua cu cinci colţuri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuita în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.”

În filmele horror americane pentagrama apare ca simbol diabolic. Explicaţia lui Langdon: “Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnifi-caţia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vre-mea începuturilor sale. În cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgîne şi a converti masele la creştinism, Biserica a lansat o acţiune de defăimare a zeităţilor păgîne, acuzîndu-le că fo-losesc simboluri demonice.”

În rezumat, opiniile de mai sus: “Ceea ce pot să vă spun sigur este că, pentru un om ca Saunière, pentagrama era un simbol al zeităţii feminine. Corelaţia dintre acest simbol şi sacrul feminin este bine cunoscută de cei care studiază simbolistica şi istoria artei.”

Alte efecte stilistice ieftine: “Fără a-şi putea lua ochii de la textul tremurător, în lumina lanternei profesorul simţi cum ceaţa care învăluia toate evenimentele acestei nopţi devenea tot mai groasă.”

Ce a scris Jacques Saunière cu cerneală invizibilă: "13-3-2-21-1-1-8-5 / O, DRACONIAN DEVIL! / OH, LAME SAINT!"

În jurul lui Saunière acesta desenase un cerc. Poziţia lui refăcea Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci.

Câteva cuvinte despre Da Vinci: “Leonardo constituise întotdeau-na un subiect de studiu dificil pentru istoricii de artă, mai cu seamă pe fondul tradiţiei creştine. În ciuda geniului său vizionar, artistul fusese un homosexual declarat şi un adorator al ordinii divine a naturii, ambele plasîndu-l într-o poziţie de veşnic păcătos. În plus, excentricităţile sale îi conferiseră, într-adevăr, o aură demonică: da Vinci obişnuia să dezgroape cadavre pentru a studia anatomia uma-nă; ţinea jurnale misterioase, redactate într-un ilizibil scris invers; credea că posedă secretul alchimic de transformare a plumbului în aur şi chiar că-L poate păcăli pe Dumnezeu, creînd un elixir care era capabil să amîne moartea; pe de altă parte, printre invenţiile sale s-au numărat arme şi instrumente de tortură oribile pe care ni-meni, înaintea lui, nu şi le-a putut imagina. […] Numărul uriaş de opere de artă creştină n-a făcut decît să accentueze reputaţia de ipocrit spiritual. Acceptînd sute de comenzi foarte profitabile din partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucrări pe teme creştine nu ca pe o expresie a propriilor convingeri, ci pur şi simplu ca pe o afacere, o modalitate de a-şi asigura un trai îndestu-lat, luxos. Din nefericire, artistul era un farsor care se amuza adesea muşcînd pe furiş mîna care îl hrănea. În multe dintre picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, cîtuşi de puţin creştine ― un tribut adus propriilor sale credinţe şi un subtil bobîrnac în nasul Bisericii. Langdon susţinuse odată o conferinţă la National Gallery, în Londra, cu tema: "Viaţa secretă a lui Leonardo: simbolismul păgîn în arta creştină".”

Iată ce zice Langdon, după ce cântăreşte, după precizarea lui Dan Brown, bine: “Mă gîndeam că ideologia spirituală a lui Saunière era puternic înrudită cu aceea a lui da Vinci şi că amîndoi erau frustraţi de faptul că Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modernă. Poate că, imitînd un celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar să exprime preocuparea lor comuna referitoare la demonizarea divini-tăţii feminine în credinţa modernă.”

Despre Bezu Fache: “Uneori, căpitanul dădea dovadă de o intuiţie aproape supranaturală. "Dumnezeu îi şopteşte la ureche", spusese la un moment dat un agent, după o impresionantă demonstraţie a exactităţii celui de-al şaselea simţ al şefului lor. "Trebuie să recunosc un lucru, îşi spuse Collet, dacă există un Dumnezeu, atunci Bezu Fache e, cu siguranţă, unul dintre favoriţii săi." Căpitanul participa la Sfînta Liturghie şi se spovedea cu o regularitate zeloasă ― mult mai des decît o făceau majoritatea numelor mari din dorinţa unor bune relaţii sociale. Cînd papa vizitase Parisul, cu cîţiva ani în urmă, Fache făcuse tot posibilul pentru a fi onorat cu o audienţă. Acum, în biroul sau, trona la loc de cinste o fotografie a Taurului alături de papă.”

Crearea suspansului se face riguros după tehnicile policierului clasic.
Alăturări făcute pentru a produce transferuri: “Banii şi credinţa erau nişte factori de convingere extrem de puternici.”

Sophie Neveu aranjează numerele lăsate de Saunière în ordine crescătoare. Rezultatul: şirul lui Fibonacci (o progresie în care fiecare termen este egal cu suma termenilor precedenţi).

Mesajul complet lăsat de Saunière: "13-3-2-21-1-1-8-5 / 0. DRACONIAN DEVIL! / OH, LAME SAINT! / P.S. GĂSEŞTE-L PE ROBERT LANGDON"

Jacques Saunière a fost bunicul lui Sophie Neveu. Mesajul îi era adresat ei.
Insinuarea că societăţile secrete ar fi neortodoxe: “Seminarul de alături are un trecut bine documentat, cît se poate de neortodox, fiind odinioară locul clandestin de întrunire a unei serii întregi de societăţi secrete.”

Iată şi ceva despre Tarot: “Obişnuiau să joace Tarot?! Acest joc medieval de origine aparent italiană avea o încărcătură atît de mare de simbolism eretic ascuns, încît Langdon îi dedicase un capitol întreg din cartea pe care o pregătea. Cele douăzeci şi două de cărţi principale ale jocului aveau nume ca The Female Pope, The Empress sau The Star. Iniţial, Tarotul fusese conceput ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biserică; în prezent, trăsăturile sale mistice fuseseră preluate şi exploatate de ghicitoarele moderne.”

Despre numărul de aur: “În vreme ce pregătea proiectorul, profesorul le explicase studenţilor că numărul phi deriva din Şirul lui Fibonacci ― o progresie celebră nu numai pentru că suma oricăror doi termeni alăturaţi este egală cu termenul următor, dar şi fiindcă raportul oricăror doi ter-meni alăturaţi are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numărul 1,618, adică phi! În ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi ţine mai degrabă de atotprezenţa sa în natură. Plantele, animalele şi chiar fiinţa umană sînt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. Frecvenţa cu care este întîlnit pretutindeni în natură, continuase Langdon stingînd luminile din sală, nu poate fi considerată o simplă coincidenţă, astfel că anticii au presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savanţii din vechime chiar au numit acest număr "proporţia divină".”

Leonardo da Vinci a fost primul care a arătat că segmentele corpului omenesc sunt în proporţii care onorează numărul phi: “Măsuraţi-vă înălţimea, din creştet pînă în tălpi. Apoi măsuraţi distanţa de la ombilic pînă la podea şi împărţiţi-o pe prima la cea de-a doua. Ce număr credeţi că veţi obţine? […] phi! Unu virgula şase unu opt. Mai vreţi încă un exemplu? Măsuraţi-vă lungimea braţului, de la umăr pînă la vîrful degetelor şi apoi împărţiţi-o la distanţa dintre cot şi vîrful degetelor. Tot phi. Încă unul? Distanţa şold-podea împărţită la distanţa genunchi-podea. Iarăşi phi. Încheieturile degetelor de la mîini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus proporţiei divine.”

Haloimăs teoretic: “După cum vedeţi, prieteni, haosul care ne înconjoară este clădit pe o ordine bine definită. Cînd au descoperit numărul de aur, anticii au fost siguri că au identificat piatra de temelie pe care însuşi Dumnezeu a pus-o la crearea lumii şi, datorită lui, au început să venereze natura. Acum putem înţelege de ce. Mîna lui Dumnezeu este vizibilă pretutindeni în natură şi cîteva religii păgîne, care se închină în faţa Pămîntului Mamă, au supravieţuit pînă astăzi. Mulţi dintre noi celebrează natura exact aşa cum făceau păgînii de odinioară, dar fără a şti ce fac, de fapt. Sărbătorile care marchează venirea primăverii constituie un exemplu perfect... renaşterea naturii şi reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decît să joace după regulile naturii şi, fiindcă arta e doar o încercare a sa de a imita minunile create de mîna lui Dumnezeu, fiţi siguri că veţi întîlni proporţia divină de foarte multe ori la cursul de artă din semestrul acesta.”

Observaţie: “Puţini ştiau că, lăsînd la o parte rolul lor de distracţie pentru oamenii moderni, anagramele au o bogată istorie în ceea ce priveşte simbolismul sacru. Învăţăturile mistice ale Cabalei au la bază anagramele ― rearanjarea literelor din cuvintele scrise în ebraică, pentru a releva noi înţelesuri. Regii francezi din perioada renascentistă erau atît de convinşi că anagramele posedă o putere magica, încît angajau anagramişti pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii, analizînd cuvintele din diverse documente de mare importanţă. Romanii numeau stu-diul anagramelor ars magna ― "arta măreaţă".”

Despre meridianul zero: “Pe globul pămîntesc, Linia Rozei ― numita şi meridian sau linie de longitudine ― putea fi orice linie imaginară care unea Polul Nord cu Polul Sud. Exista, desigur, o infinitate de Linii ale Rozelor, fiindcă prin orice punct de pe glob putea fi trasat un meridian între cei doi poli. Primii navigatori au vrut însă dintotdeauna să ştie care dintre aceste linii putea fi considerată adevărata Linie a Rozei ― longitudinea zero ― cea de la care ar fi început măsurătoarea tuturor celorlalte meridiane ale globului. În prezent, linia aceasta trecea prin Greenwich, Anglia. Dar nu fusese întotdeauna aşa. Cu mult înainte ca Greenwich să fie considerat primul meridian, longitudinea zero a Pămîntului trecea prin Paris, chiar prin biserica Saint-Sulpice. Banda de alamă de aici era un memento al acestui prim meridian zero al lumii şi, cu toate că localitatea engleza îi răpise Parisului această onoare în 1888, iniţiala Linie a Rozei era încă vizibilă şi azi.”

La Prieuré de Sion – cult închinat unei zeităţi feminine păgâne. Printre membri: Leonardo da Vinci, Botticelli, Isaac Newon şi Victor Hugo. Semnul: fleur de lys.

Informaţii de istorie artistica: “În ciuda reputaţiei sale, Mona Lisa nu măsoară decît aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decît reproducerile sale care se vînd în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera înceţo-şată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele. De cînd a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa ― La Joconde, cum i se spune în Franţa ― a fost furata de două ori, ultima dată în 1911, cînd a dispărut din Le Salon Carré, supranumit de francezi "La salle impénétrable". Parizienii plîngeau pe străzi, iar în ziare apăreau arti-cole în care hoţii erau imploraţi să returneze tabloul. Doi ani mai tîrziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din Florenţa.”

Despre Mona Lisa: “Mona Lisa era celebră pur şi simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvîrşită realizare a sa. Purtase pînza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse şi, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărţi de această sublimă expresie a frumuseţii feminine. Cu toate acestea, mulţi specialişti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nici o legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato. Veneraţia cu care îl privea autorul său deriva ― susţineau mulţi istorici de artă ― din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rîn-durile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase şi mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înţelesuri şi aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei şi, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera şi astăzi surîsul ei ca fiind chintesenţa misterului. […] Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stîngă mult mai jos decît în dreapta. […] Nu prea obişnuia Leonardo să greşească. De fapt, a fost un mic truc al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stîngă este pictat puţin mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stînga decît dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. În mod tradiţional, conceptelor de masculin şi feminin li se atribuie orientări diferite ― stînga aparţine femininului, iar dreapta masculinului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încît Gioconda lui să pară mai maiestuoasă privită din stînga. […] da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin şi feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decît dacă deţine deopotrivă elemente feminine şi masculine. […] Leonardo era un farsor de primă clasă şi analizele computerizate ale tabloului şi ale autoportretelor artistului au rele-vat unele puncte de o similaritate uimitoare. Însă, indiferent care a fost intenţia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii.”

Mona Lisa ar proveni de la anagrama zeului fertilităţii la vechii egipteni (Amon) şi zeiţa fertilităţii (L’isa). Amon L’isa = Mona Lisa. Are loc în explicaţia profesorului o identificare a principiilor masculin şi feminin cu partea lor cea mai exterioară, neprincipială, a sexualităţii. Ca şi cum Yang şi Yin ar putea fi reduse la două organe sexuale corespondente. Se explică “multul” prin “puţin”, iar acest tip de explicaţie este o reducere.

Mesajul de pe plexiglasul care protejează Mona Lisa: "SO DARK THE CON OF MAN!"
Iată şi una din tezele volumului: “Tradiţia venerării divinităţii feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinţa că primii capi ai Bisericii Creştine au jucat un renghi omenirii, răspîndind minciuni care defăimau latura femi-nină, înclinînd balanţa în favoarea celei masculine.” Care minciuni? Şi mai ales, care omenire, dat fiind faptul că creştinismul s-a răspândit, timp de mai bine de 1000 de ani, mai ales într-o peninsulă a continentului asiatic, cunoscută sub numele de Europa?
Ce credea, chipurile, le Prieuré de Sion: “Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creştinis-mul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin şi elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă.”

Înlocuirea matriarhatului cu patriarhatul nu s-a făcut, e un lucru manifest, odată cu răspândirea creştinismului în imperiul roman, ci cu multe secole înainte. Cât despre conceptul de “religie modernă”, asta chiar e o chestie.

Iată şi miezul lucrării: “Nimeni nu nega uriaşele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credinţelor păgîne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cît de originale, pe atît de cumplite. Inchiziţia Catolică publicase cea mai sîngeroasă carte din istoria omenirii. Malleus Maleficarum ― sau Barosul vrăjitoarelor ― îi îndoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" şi instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura şi distruge. În categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele şi, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". Moaşele erau şi ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că îşi foloseau cunoştinţele medicale pentru a uşura durerile naşterii ― o suferinţă, susţineau reprezentanţii Bisericii, care nu era altceva decît bineme-ritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru îndrăzneala Evei de a gusta din Mărul Cunoaşterii, făcîndu-se astfel vinovată de păcatul origi-nar. În decursul celor trei sute de ani de vînătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei. Iar propaganda şi vărsarea de sînge îşi arătaseră roadele. Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt. Odinioară considerate un element esenţial al iluminării spiri-tuale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos ― uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual ― fusese defăi-mată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului, săvîrşită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia. Nici măcar asocierea femininului cu partea stîngă a trupului nu a scăpat de ponegrire. În Franţa şi Italia, cuvintele pentru "stînga" ― gauche şi respectiv sinistra ― au căpătat semnificaţii profund nega-tive, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintesc de dreptate, drept şi dexteritate. Chiar şi astăzi, mişcările politice radicale sînt considerate de stînga, gafele şi greşelile sînt numite stîngăcii, iar tot ce e malefic este şi sinistru. Vremurile divinităţii feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate. Pămîntul-Mamă devenise o lume a bărbaţilor, iar zeii dis-trugerii şi ai războiului îşi luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănţuise timp de două mii de ani, neînfrînată de perechea ei feminină. Stăreţia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaţa modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi ― "viaţă dezechilibrată", adică situaţia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte perma-nente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine şi o lipsă sporită de respect faţă de Pămîntul-Mamă.”

Silas, în catedrala Saint-Sulpice, sparge o dală de marmură şi găseşte indicaţia unui verset din Iov 38:11 – “Până aici vei ajunge şi nicidecum mai departe.” Luase ţeapă de la cei patru membri ai Prieuré de Sion pe care îi omorâse.

Despre la Prieuré de Sion: “Le Prieuré de Sion, începu el, a fost fondată în Ierusalim în 1099 de un duce francez, pe nume Godefroi de Bouillon, imediat după cucerirea cetăţii. Despre Godefroi se spunea că este deţinătorul unui secret extrem de puternic, păstrat în sînul familiei sale încă de pe vremea lui Iisus. Temîndu-se că acest secret ar putea fi pierdut o dată cu moartea sa, Godefroi a fondat o confrerie secretă ― Le Prieuré de Sion ― şi i-a încredinţat misiunea de a-l păstra şi apăra, transmiţîndu-i de la o generaţie la alta. În anii de fiinţare în Ierusalim, confreria a aflat despre o serie de documente îngropate sub ruinele Templului lui Irod, care fusese construit peste cele ale Templului lui Solomon. Aceste documente, considerau membrii Stăreţiei, confirmau secretul lui Godefroi şi conţineau informaţii atît de explozive, încît Biserica ar fi fost în stare de orice pentru a pune mîna pe ele. […] Confreria şi-a jurat că, oricît de mult ar fi durat acest lucru, va dezgropa documentele de sub ruinele templului şi le va apăra cu orice preţ, astfel încît adevărul să nu fie niciodată pierdut. Pentru a recupera documentele, au înfiinţat o organizaţie armată, un grup de nouă cavaleri numit Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon. Sînt mai bine cunoscuţi sub numele de Cavalerii Templieri.”

Despre Cavalerii Templieri: “Protejarea pele-rinilor era, de fapt, vălul în dosul căruia templierii îşi exercitau adevărata lor misiune. Obiectivul lor în Ţara Sfîntă era dezgroparea documentelor de sub ruinele templului. […] toţi specialiştii au căzut de acord în privinţa unui amănunt: cavalerii templieri au descoperit, într-adevăr, ceva acolo, în ruine... un secret datorită căruia au devenit mai bogaţi şi mai puternici decît şi-ar fi putut închipui cineva.”

Sfârşitul templierilor: “La începutul secolului al XIV-lea, templierii deţineau o asemenea putere, încît papa Clement al V-lea a hotărît că trebuie să facă ceva pentru a le pune stavilă. Împreună cu regele Franţei Filip al IV-lea, Suveranul Pontif a pus la cale un plan ingenios prin care să distrugă ordinul şi să-i confişte averea, punînd astfel stăpînire pe secretele acestuia. În urma unei manevre militare demne de CIA-ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau a fi deschise simultan, în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de către oamenii săi răspîndiţi pe tot teritoriul Europei.”

Graalul: “Timp de o mie de ani, continuă Langdon, legenda acestui secret a supravieţuit. Întreaga serie de documente, puterea pe care ele o deţin şi o conferă, ca şi taina lor ascunsă au devenit cunoscute sub un singur nume: Sangreal. Sute de cărţi au fost scrise pe această temă şi puţine alte mistere au suscitat un interes atît de mare în rîndul istoricilor. […] Da, însă documentele Sangreal nu reprezintă decît jumătate din adevărata comoară a Graalului. Ele sînt ascunse împreună cu acesta... şi îi relevă adevărata semnificaţie. Documentele le-au con-ferit templierilor o putere atît de mare fiindcă în paginile lor este dezvăluită adevărata natură a Graalului. […] în conformitate cu documentele frăţiei, Sfîntul Graal nu este nicidecum o cupă. Ei susţin că legenda Graalului ― aceea a potirului ― este, de fapt, o ale-gorie ingenios concepută. Cu alte cuvinte, potirul este o metaforă ce ascunde altceva, ceva mult mai puternic. Ceva ce se potriveşte ex-trem de bine cu tot ce a încercat bunicul tău să ne transmită în seara asta... inclusiv referirile simbolice la sacrul feminin.”

Robert Langdon afirmă: “[…] teoria asta nu am inventat-o eu. Este foarte veche, iar eu doar am aşezat-o într-o lumină aparte. Nici o carte nu a explorat încă legenda Sfîntului Graal dintr-o perspectivă simbolistică. Dovezile iconografice pe care le-am găsit şi care susţin această teorie sînt... ei bine... extrem de convingătoare.”

Din nou o idee fenomenală despre simboluri: “Cei care studiau simbolistica aveau adesea tendinţa să caute înţelesuri ascunse acolo unde nu exista nici unul.”
Spiritualul redus la moral: “Episcopul îşi dădu seama că întrebarea era mai degrabă de ordin spiritual decît geografic, dar nu intenţiona să discute acum probleme de moralitate.”

Toată retorica eschatologică romano-catolică (“mielul lui Dumnezeu”, “Calea cea Dreaptă”, “intervenţie divină”, etc) este folosită de Silas, un ucigaş.

Credinţa este invocată tot în discuţii neprincipiale.

O alta explicaţie simbolologică beton de beton: “În contrast cu nuanţa caldă a casetei, trandafirul incrustat era lucrat într-un lemn de culoare deschisa, probabil frasin, care lucea viu în lumina palidă. "Roza." Armate şi religii fuseseră fondate pornind de la acest simbol, fără a mai menţiona diversele organizaţii secrete. Rozicrucienii. Cavalerii de Roza Cruce.”

Supersecretul supersecretelor are un aspect destul de tehnologic: “Era un cilindru din marmură albă, lustruită, cam de mărimea unui suport pentru mingi de tenis. Mai complex decît o simplă coloană din piatră, obiectul părea să fi fost asamblat din mai multe piese. Cinci discuri de marmură erau alipite şi fixate unul de altul cu ajutorul unui cadru delicat din alamă. Semăna cu un caleidoscop tubular, multi-stratificat. Capetele cilindrului erau prinse în cîte un fel de capac tot din marmură, prin care nu se vedea nimic înăuntru. Auzind lichidul care gîlgîia în interior, Langdon presupuse că tubul era gol. Dar, oricît de bizară ar fi fost construcţia cilindrului, mai intere-sante erau semnele gravate pe întreaga sa circumferinţă. Pe fiecare din-tre cele cinci discuri fusese inscripţionată aceeaşi serie de litere: între-gul alfabet. Structura îi amintea profesorului de una dintre jucăriile sale preferate din copilărie ― un tub format din plăcuţe cu litere, care puteau fi rotite în diverse poziţii pentru a forma cele mai variate cuvinte.”

Dispozitivul bucluclaş a fost născocit de Leonardo da Vinci şi se numeşte criptex.

“Cheia de boltă este o piatră codificată, ascunsă "sub semnul Rozei".”

La clef de voûte: “Fiecare arcada de piatră necesită o piesă cen-trală, în formă de pană, care îmbină elementele laterale şi suportă întreaga greutate a boltei. Aceasta piatră este cheia, în sens arhitec-tural, a boltei. I se mai spune şi piatra unghiulară sau, ca în Noul Testament, "piatra din capul unghiului".

Iată altă trimitere spre clef de voûte: “în conformitate cu tradiţiile Stăreţiei, cheia de boltă este o hartă codificată... o hartă ce dezvăluie locul în care este ascuns Sfîntul Graal.”

Iată şi o nouă porcărie despre Masonerie: “Cel mai cunoscut caz era cel al masoneriei, ai cărei membri urcau în structura ierarhică dacă dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi tre-cînd numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate a în-cercărilor creştea treptat, culminînd cu învestirea candidatului ca Mason de gradul treizeci şi doi.”
Intră în scenă şi un mare istoric: “Langdon îl întîlnise pentru prima dată cu cîţiva ani în urmă, prin intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese reţelei de televiziune un documentar istoric care să prezinte istoria explozivă a Sfîntului Graal pe înţelesul publicului larg. Producătorii de la BBC se arătaseră interesaţi de premisele, studiile şi referinţele sale, dar consideraseră că întregul concept era atît de şocant şi de greu de digerat, încît ar fi riscat să discrediteze reputaţia impecabilă a reţelei. La sugestia lui Teabing, hotărîseră să solicite opiniile a trei reputaţi istorici din trei ţări diferite, şi aceştia confirmaseră, prin pro-priile lor cercetări, ideile britanicului cu privire la Sfîntul Graal.”

Iată şi niţel argou de cercetători: “Virgin" este termenul pe care entuziaştii îl folosesc pentru toţi cei care n-au auzit niciodată adevărata poveste a Graalului.”
Se citează din La storia de Leonardo.

Despre Biblie: “[…] tot ce trebuie să ştii despre Biblie poate fi rezumat în cele cîteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: "Biblia nu a venit prin fax direct din rai". Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a căzut ca prin minune din cer! Omul a creat-o, ca pe o consemnare istorică a unor vremuri tulburi, şi a evoluat apoi în urma nenumăratelor traduceri, adăugiri şi revizuiri. N-a existat şi încă nu exista o ver-siune finală a Bibliei.”

Despre Iisus Hristos: “Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunos-cut omenirea în toate timpurile. Mesia vestit de profeţi, Iisus a răsturnat regi, a inspirat mulţimi şi a fondat o nouă filozofie de viaţă. Ca urmaş al regilor Solomon şi David, era îndreptăţit la titlul de împărat al evreilor. Fireşte, evenimentele de pe parcursul vieţii sale au fost consemnate de o sumedenie de adepţi din toată regiunea.”

Despre creştinism: “Ironia fundamentală a creştinismului! Biblia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgîn Constantin cel Mare. […] Toată viaţa a fost un necredincios, fiind botezat doar pe patul de moarte, cînd era prea slăbit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială în Roma era venerarea Soarelui ― Sol Invictus, adică "Soarele Invincibil" ― şi Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole de la răstignirea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenţial. Între creştini şi păgîni izbucneau con-flicte care, cu timpul, au căpătat proporţii atît de mari, încît ameninţau să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. În anul 325 după Hristos, a hotărît unificarea Romei sub o singură religie: creştinismul. […] Constantin era un abil om de afaceri. Şi-a dat seama că religia creştină este în plină dezvoltare şi nu a făcut altceva decît să parieze pe cartea cîştigătoare. Încă şi azi istoricii se mai minunează de inge-niozitatea cu care împăratul i-a convertit pe adoratorii Soarelui la creştinism. Îmbinînd simbolurile, datele şi ritualurile păgîne cu tradiţia creştină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părţi implicate. […] Vestigiile reli-giei păgîne în simbolistica creştină sînt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinţilor creştini. Pictogramele ce o re-prezentau pe zeiţa Isis alăptîndu-l pe Horus, fiul ei conceput în mod miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braţe. Şi efectiv toate elementele ritualurilor catolice ― mitra, altarul, doxologia şi împărtăşania ― adică "hrănirea cu trupul Domnului" ― provin din religiile păgîne anterioare.”

Din nou, despre creştinism: “Adevărul e că nimic nu e original în creştinism. Zeul Mitra, precreştin ― numit "Fiul lui Dumnezeu" şi "Lumina Lumii" ― era născut pe 25 decembrie, a murit, a fost îngro-pat într-un mormînt de piatră şi a înviat după trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodată, data de naştere a lui Osiris, Adonis şi a lui Dionisos. Nou-născutul Krishna a fost întîmpinat cu aur, smirnă şi tămîie. Chiar şi ziua sfîntă a fiecărei săptămîni a fost preluată de creştini de la păgîni. […] Iniţial, […] creştinii respectau sabatul iudaic, sîmbăta, dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua în care păgînii venerau Soarele. Chiar şi astăzi, majoritatea cre-dincioşilor merg duminica dimineaţa la biserica fără a şti că o fac în amintirea tributului săptămînal adus zeului Soare.”

Caracterul divin al lui Iisus s-a votat la Conciliul de la Niceea. “Miza nu era alta decît puterea, continuă Teabing. Definirea lui Hristos ca Mesia era esenţială pentru funcţionarea Bisericii şi a sta-tului. Mulţi erudiţi afirmă chiar că Biserica acelor începuturi l-a con-fiscat pe Iisus, deturnîndu-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori pro-pria putere.”

Despre erezie: “Toţi cei care au preferat evangheliile interzise, respingînd versiunea lui Constantin, au fost consideraţi eretici. Termenul "eretic" însuşi a luat naştere atunci. În latina, haereticus înseamnă "alegere". Cei care au "ales" istoria reală a lui Iisus au fost primii eretici din istoria lumii.”

Alte acuzaţii la adresa Vaticanului: “Din fericire pentru istorici, reluă Teabing, unele dintre evan-gheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă au reuşit totuşi să supravieţuiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în Deşertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lîngă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaţa lui Iisus în termeni cît se poate de umani. Desigur, respectîndu-şi tradiţia de dezinformare, Vaticanul a încercat din răsputeri să împiedice ca ma-nuscrisele să fie făcute publice. Şi putem înţelege şi de ce. Ele scot la iveală crasele discrepanţe şi adăugiri ulterioare, confirmînd fără dubiu că Biblia moderna a fost alcătuită şi "corectată" de oameni care urmăreau un ţel politic clar ― promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos şi exploatarea în interes propriu a influenţei sale.”

O altă teză a cărţii: “[…] aproape tot ce ne-au învăţat părinţii şi strămoşii noştri despre Iisus este fals. Aşa cum sînt şi poveştile despre Sfîntul Graal.”
În fresca Cina cea de Taină, Leonardo da Vinci a pictat 13 pahare, dar nu şi Cupa Graalului.

După Teabing, Graalul este o femeie.

Marea teorie a lui Brown: “[…] legenda ne spune ca Sfîntul Graal este un potir, o cupă. Dar această des-criere nu e altceva decît o alegorie menită să ascundă şi să protejeze adevărata natură a Graalului. Cu alte cuvinte, legenda foloseşte potirul ca pe o metaforă pentru ceva cu mult, mult mai important. […] Graalul este, de fapt, străvechiul simbol al feminităţii, iar Sfîntul Graal reprezintă sacrul feminin şi divinitatea feminină, simboluri pe care noi le-am pierdut fiindcă Biserica le-a eliminat. Caracterul puternic al femeii şi capacitatea ei de a da viaţă erau odinioară sacre, dar constituiau o ameninţare pentru ascensiunea Bisericii, al cărei cler era în majoritate alcătuit din bărbaţi, aşa încît sacrul feminin a fost demonizat şi considerat necurat. Nu Dum-nezeu, ci omul ― bărbatul, de fapt ― a fost cel care a creat conceptul de "păcat originar", prin care Eva a gustat din mărul cunoaşterii şi a provocat alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, iniţial dătătoare de viaţă, devenise acum inamicul. […] acest concept care situează femeia la originea vieţii constituia însăşi baza religiilor antice. Naşterea era considerată un act mistic, plin de semnificaţie. Din neferi-cire, filozofia şi teologia creştină au decis să confişte această putere creatoare a femeii şi să ignore adevărul biologic şi l-au considerat pe bărbat creator. Geneza ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de produs secundar, o derivaţie a bărbatului. Una păcătoasă. Geneza a reprezentat începutul sfîrşitului pentru divinitatea feminină.”

Despre cavalerii medievali în căutarea Graalului: “O dată cu apariţia creştinismului, vechile religii păgîne nu s-au stins fără luptă. Legendele despre cavalerii porniţi în căutarea Graalului nu erau altceva decît istorisiri ale năzuinţei ― acum ilicite ― de a redes-coperi sacrul feminin. Cavalerii care pretindeau că se află "în căutarea potirului" foloseau o astfel de exprimare "cifrată" pentru a se apăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese zeiţa, îi ardea pe rug pe cei care se îndoiau şi scosese în afara legii orice act de venerare a sacrului feminin.”

În fresca Cina cea de taină, cel care stă la dreapta lui Iisus este femeie.
Maria Magdalena s-ar fi căsătorit cu Iisus. Evangheliile apocrife ar certifica acest fapt. Întâi de toate Evanghelia lui Filip. Apoi Evanghelia Mariei Magdalena.

Altă teză: “În conformitate cu aceste evanghelii nemodificate, nu lui Petru i-a dat Iisus povăţuiri despre fondarea Bisericii Creştine, ci Mariei Magdalena. […] Iisus a fost primul feminist din isto-ria omenirii. El şi-a dorit ca viitorul Bisericii sale să fie încredinţat în mîinile Mariei Magdalena.” Aici e o lejeră dar vizibilă contradicţie cu toate afirmaţiile precedente, conform cărora femeia era venerată, şi a pierdut totul odată cu creştinismul. Dacă cele spuse anterior ar fi adevărate, Iisus n-ar mai fi “primul feminist” ci doar un restaurator.

Acuză la adresa creştinismului: “[…] cea mai mare mistificare din istoria ome-nirii! Nu numai că Iisus a fost căsătorit, dar a avut şi un copil! Draga mea, Maria Magdalena a fost Potirul cel Sfînt. Ea a fost cea care a purtat descendenţa regală a lui Iisus Hristos ― viţa din care s-a născut rodul sacru!”

Reluarea tezei: “Maria Mag-dalena constituia, pentru Biserica acelor începuturi, o adevărată ameninţare cu distrugerea. Pe lîngă faptul că era femeia căreia Iisus îi încredinţase sarcina de a întemeia Biserica Sa, Magdalena consti-tuia totodată dovada fizică a faptului că nou-proclamata divinitate vusese urmaşi muritori. Pentru a se apăra, oamenii Bisericii i-au promovat imaginea de femeie uşoară şi au distrus dovezile mariaju-lui ei cu Iisus, invalidînd astfel orice potenţialele afirmaţii cu privire la eventualii urmaşi ai lui Hristos şi la caracterul Lui muritor.”

Despre Rose: “Fiindcă numele ei fusese interzis de Biserica, Magdalena a devenit cunoscută sub numeroase pseudonime secrete ― printre ele, Potirul, Sfîntul Graal şi Roza. Acesta din urmă aminteşte de pentagrama zeiţei Venus şi de Roza Vînturilor, călăuzitoarea navigatorilor. Apropo, cuvîntul rose este identic în franceză, engleză, germană şi în multe alte limbi. "Rose", […] este, totodată, anagrama nume-lui Eros, zeul grec al iubirii carnale. […] Roza a fost dintotdeauna un simbol esenţial al sexualităţii fe-minine, în cadrul cultelor primitive ale divinităţii feminine, cele cinci petale reprezentau etapele principale ale vieţii unei femei ― naşterea, apariţia menstruaţiei, maternitatea, menopauza şi moartea. În epoca modernă, relaţia dintre trandafirul înflorit şi feminitate au un caracter mai pregnant vizual.”

Damblaua se amplifică: “Confreria susţine că Maria Magdalena era însărcinată atunci cînd Iisus a fost răstignit. Şi, pentru a-şi proteja copilul încă ne-născut, nu a avut altă soluţie decît să fugă din Ţara Sfîntă. Cu aju-torul lui Iosif din Arimatea, unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a călătorit în secret pînă pe teritoriul actual al Franţei, pe atunci Galia, unde a găsit adăpost în sînul comunităţii evreieşti. Acolo a dat naştere unei fiice, căreia i-a pus numele Sarah. […] Viaţa Magdalenei şi cea a micuţei Sarah au fost scrupulos consemnate în scris de protectorii lor evrei. Nu uita că fetiţa era urmaşa regilor David şi Solomon! Din acest motiv, evreii din Franţa considerau că Maria Magdalena era de sînge regal, sacru, fiind, totodată, precursoarea unei dinastii. Numeroşi învăţaţi ai acelor timpuri au păstrat mărturii scrise ale vieţii pe care a dus-o Maria Magdalena în Galia, incluzînd aici naşterea micuţei Sarah şi arborele genealogic al familiei.”
“Documentele Sangreal nu fac altceva decît să relateze cealaltă versiune a istoriei lui Iisus. În final, pe care dintre ele o accepţi devine o problemă de credinţă şi de alegere personală, dar cel puţin putem fi mulţumiţi că informaţia a supravieţuit. În documentele Sangreal se afla zeci de mii de pagini pline de date. Martorii oculari afirmă că toată această comoară era transportată în patru cufere uriaşe. Printre ele se crede că se află Documentele Puriste ― mii de file originale, datînd din epoca pre-constantiniană, scrise de primii adepţi ai lui Iisus, care-l venerau ca pe un Învăţător şi un profet în întregime uman, om în carne şi oase. Tot aici se zvoneşte că s-ar găsi şi legendarul Document "Q" ― un manuscris în a cărui existenţă pînă şi Vaticanul crede. Se pare că acesta ar fi o culegere de învăţături ale lui Iisus, probabil scrise chiar de mîna Lui.” – Aceste documente ar fi oferit Templierilor puterea lor excepţională.

“Căutarea Sfîntului Graal nu reprezintă altceva decît năzuinţa de a îngenunchea în faţa rămăşiţelor pămînteşti ale Mariei Magdalena, de a te ruga la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut.”

“Astăzi, Le Prieuré de Sion are o misiune extrem de impor-tantă ― de fapt, trei misiuni într-una singura: trebuie să protejeze documentele Sangreal, să apere mormîntul Mariei Magdalena, şi, desigur, trebuie să ocrotească spiţa regală a lui Iisus ― pe cei cîţiva membri ai dinastiei merovingiene care au supravieţuit pînă în zilele noastre.”

Încă o aberaţie faină despre simbolism: “Langdon n-avea să uite niciodată cînd unul dintre studenţii săi adusese un DVD cu filmul de animaţie The Lion King şi oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvîntul SEX era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leuşorului Simba. Deşi bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decît vreo aluzie conştienţa la sexualitatea umană, Langdon învăţase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendinţa companiei Disney spre simbolismul ascuns.”

Altă acuză la adresa Bisericii, de-abia voalată într-o întrebare: “Cum rămîne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi ştiinţifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă şi că nu e, de fapt, altceva decît o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faţa omenirii?”
Se bagă pe fir şi nişte profeţii: “Din punctul de vedere al profeţiilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaşe transformări. Am intrat de curînd într-un nou mileniu şi, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a Peştilor, peştele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. Aşa cum ştiu toţi cei care studiază simbolistica, esenţa zodiei Peştilor susţine ca omului tre-buie să i se spună ― de către o putere mai înaltă ― ce anume să facă, fiindcâ el nu este capabil să gîndească de unul singur. Prin urmare, Era Peştilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul şi va deveni capabil să gîndească singur. Transformarea ideologică este covîrşitoare şi se petrece chiar în zilele noastre. […] Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfîrşitul lumii, ci la finele erei actuale, Era Peştilor, care a început o dată cu naşterea lui Iisus, a durat două mii de ani şi s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.”

Acuză pe faţă: “[…] dacă Vaticanul găseşte Graalul, îl va distruge imediat. Atît documentele, cît şi relicvele Mariei Magdalena. Şi atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica îşi va fi cîştigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata faţă a trecutului va fi ştearsă pentru totdeauna.”

Silas are numai texte cu iz teologic în cap: “Eu împlinesc lucrarea domnului.”
La lingua pura: “La fel ca majoritatea societăţilor secrete aflate pe poziţii opuse faţă de cea a Bisericii, Le Prieuré de Sion considerase timp de secole că engleza era unica limbă europeană "pură". Spre deosebire de franceză, spaniolă şi italiană, toate înru-dite cu latina ― limba Vaticanului ― engleza nu era accesibilă maşinii de propagandă a Romei, devenind astfel în timp o limbă secretă, folosită preponderent de acele organizaţii suficient de educate pen-tru a o învăţa.”

Piatra de căpătâi a templierilor “nu poate fi altceva decât piatra de mormânt”, în opinia lui Langdon.

Cifrul Atbash, al evreilor, care înlocuieşte prima literă cu ultima, a doua cu penultima, ş.a.m.d.

“Sophie Neveu fusese martora unei ce-remonii sacre, vechi de două mii de ani!” – o mică scăpare cred. Daca ceremonia era a unei religii precreştine, atunci data de mai mult de 2000 de ani.

“[…] Hieros Gamos nu avea nimic de-a face cu erotismul. Era un act spiritual. În trecut, actul sexual era moda-litatea prin care omul putea ajunge la experienţa dumnezeirii. Anticii credeau că nici un bărbat nu era împlinit din punct de vedere spiritual dacă nu avea cunoaşterea carnală a sacrului feminin. Uni-unea fizică dintre bărbat şi femeie constituia unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual şi ajungea la gnosis ― cunoaşterea divinului. Pe vremea zeiţei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pămînt şi Ceruri.”

Despre iudaism: “Studenţii lui evrei afişau întotdeauna o expresie siderată cînd le spunea că tradiţia iudaică timpurie implica acte se-xuale rituale. "Şi nu altundeva, ci doar în Templu!" Evreii din vechime credeau că în Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci şi corespondentul său feminin, Shekinah. Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Tem-plu pentru a consulta preotesele ― hierodule ― cu care făceau dra-goste şi aveau asfel experienţa divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaică YHWH ― numele sacru al lui Dumnezeu ― provine, de fapt, din numele Yehova, la rîndul lui o îmbinare andro-gină a masculinului Yah cu numele pre-ebraic al Evei, Havah.”

De ce Biserica nu iubeşte sexul: “Pentru Biserica începuturilor creştine, îi explică Langdon pe acelaşi ton blînd, "utilizarea" actului sexual ca un mijloc de a comu-nica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate. Din motive lesne de înţeles, Biserica a făcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizică şi a o ostraciza ca pe un act dez-gustător şi păcătos. Iar celelalte religii majore ale vremii au proce-dat la fel. […] Moştenirea noas-tră antică şi însăşi fiziologia corpului uman ne sugerează că sexul e un lucru perfect natural ― o cale spre împlinirea spirituală ― şi totuşi religia modernă îl blamează, considerîndu-l ruşinos, şi ne învaţă să ne înăbuşim dorinţele sexuale ca fiind porniri diavoleşti.”
Langdon, gurul din amfiteatru: “Data viitoare cînd vă veţi afla în compania unei femei, încer-caţi să priviţi în propriul suflet şi să vedeţi dacă nu cumva puteţi aborda sexul ca pe un act mistic, spiritual. Străduiţi-vă să găsiţi acea scînteie de divinitate pe care bărbatul o poate atinge numai prin uni-unea cu sacrul feminin.”
Iată şi explicaţia diavolului: “Credinţa modernă într-un diavol încornorat, numit Satan, deriva din strădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de ţap al zeului fertilităţii un simbol al răului. Şi, evident, strădaniile sale dăduseră roade, deşi nu în întregime. Masa de Ziua Recunoştinţei din tradiţia americană amintea şi astăzi de simbolurile păgîne ale fertilităţii. De asemenea, "cornul abundenţei" constituia un tribut adus lui Baphomet şi se regăsea în mitologia greacă, în care micul Zeus fusese alăptat de o capră al cărei corn se rupsese, oferindu-i o provizie nesfîrşită de fructe. Baphomet "apărea" neştiut şi în fotografiile de grup, în care vreun glumeţ ridica două degete în spatele capului unui prieten, ca două coarne; puţini dintre aceşti glumeţi ştiau însă că gestul lor făcea, de fapt, aluzie la virili-tatea robustă a "victimei" ― un fel de reclamă, s-ar putea zice.”

Totul se reduce până la urmă la sex pentru capul exegetic al lui Dan Brown: “Pe dosul pozei se aflau cîteva cuvinte în engleză, care descriau naosul lung şi îngust a catedralei ca pe un tribut păgîn şi secret adus pîntecelui unei femei. Într-adevăr, era ciudat. Mai uimitoare erau însă cuvintele referitoare la intrarea în catedrală.
― Stai puţin! exclamă. Tipul ăsta crede că uşa catedralei reprezintă...
Ofiţerul clătină capul în sens afirmativ.
― Cu tot cu marginile labiale şi un simpatic clitoris cinquefoil deasupra intrării. Te cam face să-ţi doreşti să mergi mai des la bi-serică! observă omul.”

PRIEURÉ DE SION ― LES NAUTONEERS/MARII MAEŞTRI
JEANDEGISORS 1188-1220
MARIE DE SAINT-CLAIR 1220-1266
GUILLAUME DE GISORS 1266-1307
EDOUARD DE BAR 1307-1336
JEANNE DE BAR 1336-1351
JEAN DE SAINT-CLAIR 1351-1366
BLANCHE D'EVREUX 1366-1398
NICOLAS FLAMEL 1398-1418
RENE D'ANJOU 1418-1480
IOLANDE DE BAR 1480-1483
SANDRO BOTTICELLI 1483-1510
LEONARDO DA VINCI 1510-1519
CONNETABLE DE BOURBON 1519-1527
FERDINAND DE GONZAGUE 1527-1575
LOUIS DE NEVERS 1575-1595
ROBERT FLUDD 1595-1637
J. VALENTIN ANDREA 1637-1654
ROBERT BOYLE 1654-1691
ISAAC NEWTON 1691-1727
CHARLES RADCLYFFE 1727-1746
CHARLES DE LORRAINE 1746-1780
MAXIMILIAN DE LORRAINE 1780-1801
CHARLES NODIER 1801 -1844
VICTOR HUGO 1844-1885
CLAUDE DEBUSSY 1885-1918
JEAN COCTEAU 1918-1963"

După ce vorbeşte de falsitatea Noului Testament, urmează: “orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăşi definiţia credinţei ― acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sînt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor şi al hiperbolelor, de la anticii egipteni pînă la dascălii şcolilor teologice de astăzi. Metafora este o modalitate de a ajuta mintea umană să înţeleagă neînţelesul. Problemele apar atunci cînd începem să credem efectiv în propriile noastre metafore.”

Despre Templieri şi bănci: “Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de activitate bancară. Era periculos pentru nobilimea europeană a acelor vremuri să călătorească avînd cu sine aur, aşa că templierii le permiteau celor avuţi să-şi depună averile în cea mai apropiată Bise-rică a Templului şi apoi să le retragă din orice altă biserică a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de o documentaţie bine pusă la punct. Şi de un mic comision, adăugă britanicul făcînd cu ochiul. Aşa s-au născut primele automate bancare.”

Tehnologia ajută teologia: “King's College, care se afla în apropiere şi era renumită pentru baza sa de date teologice computerizate. "Cel mai performant instrument de căutare", se spunea. "Răspunsuri pe loc la orice întrebare pe teme de istorie a religiilor."

După ce se foloseşte de multe ori sintagma “religie modernă”, iată şi o mică perlă: “Cred că "modern" este, totuşi, un termen destul de relativ […]” – or, în realitate, modern este un termen cu conotaţii foarte-foarte precise. Interesant e ca tradiţia nu pretinde că totul este tradiţie, dar modernitatea caută peste tot modernitate.

Din nou acuze pe faţă: “Biserica are o experienţă de două mii de ani în a-i presa pe cei care ameninţă să-i divulge minciunile. Încă de pe vremea lui Constantin cel Mare, clerul a reuşit să ascundă adevărul despre Iisus şi Maria Magdalena. N-ar trebui să ne mire că au găsit şi de această dată o modalitate de a menţine omenirea în întuneric. Chiar dacă nu mai trimite cruciaţi spre a-i măcelari pe necredin-cioşi, influenţa ei a rămas la fel de puternică. Şi la fel de insi-dioasă.”

Iarăşi acuze: “Vrei ca lumea să nu afle nicicînd adevărul? Vrei ca Biserica să-şi graveze minciunile în cărţile noastre de istorie pentru veşnicie? Vrei să-i fie permis să manipuleze la nesfîrşit prin şantaj şi crimă? Nu, ceva trebuia făcut!”

Intenţia unui personaj este în fapt intenţia autorului acestei blasfemii numite Codul lui da Vinci: “Acum, abia rezistă tentanţiei de a le povesti lui Langdon şi Sophiei, care-l priveau la fel de sideraţi, cît de strălucit reuşise să implice Ordinul Opus Dei în complotul care avea să atragă după sine în curînd ruinarea întregii Biserici.”

Ce zice un cardinal “reformist” : “Nişte legi adoptate în secolul al III-lea nu mai pot fi aplicate creştinilor de azi. Regulile acelea nu sînt adecvate societăţii actuale.” – de ca şi cum religia ar fi cea care ar trebui sa se adapteze socialului, în însăşi esenţa ei.

Construcţiile religioase (ca “Domnul a dat, Domnul a luat”) sunt folosite doar într-un mod batjocoritor, fără comună măsură cu esenţa lor.

O nouă explicaţie despre Graal, fix ca într-un film american: “Misterul şi miraculosul ne hrănesc sufletul, domnule Lang-don, nu Graalul în sine. Frumuseţea Graalului rezidă în spiritul său eteric. Pentru unii, continuă Marie Chauvel ridicîndu-şi privirea spre turlele Capelei Rosslyn, Graalul e o cupă care le-ar putea oferi viaţa fără de sfîrşit. Pentru alţii, e doar căutarea unor docu-mente pierdute şi a unui vechi mister. Iar pentru majoritatea, bănuiesc că Graalul este, pur şi simplu, o idee luminoasă... o comoară mirifică, de neatins, care ― chiar şi în lumea nebună de azi ― ne inspiră şi ne îmboldeşte.”

“Roata se învîrteşte, începem să sesizam pericolele istoriei noastre... şi ale drumului autodistructiv pe care am pornit. Începem să ne recunoaştem nevoia de a readuce la viaţă sacrul feminin.”