Radu Iliescu, Islamul si politica, (text integral)

Se spune foarte des ca: “In islam, politica este confiscatã de religie.” Teza mea este: “Religia este totul, iar politica este doar unul din aspectele ei.” Mai clar: “Pretentia politicii de a se sustrage autoritãtii religioase este falsã, si este chiar sursa transformãrii puterii politice într-o fantoshã, într-un simulacru steril. Revolta politicii fatã de religie sfârseste prin a devora însãsi politica.” Perspectiva curenta ia în calcul doar o anumitã viziune privind relatia dintre religie si politicã în crestinism (viziune modernã, apologeticã si deci falsã, ma voi opri si asupra ei). Perspectiva mea ia în calcul mai cu seamã urmãtoarele religii: hinduism, budism, taoism/confucianism si islam (crestinismul nu mai trebuie mentionat, e peremptoriu). Argumentele mele vor fi extrase, din diverse texte sacre, din istorie si din lingvisticã. N-am pretentia sã epuizez problema la nivelul eruditiei, stiu mult prea putine detalii, dar totusi principiile vor putea fi enuntate riguros.

Sã stabilim întâi perspectiva temporalã pe care lucrãm. În hinduism se spune cã la început a exista o singurã castã, numitã Hamsa, dar cã în momentul în care s-a trecut în Kali-Yuga, epoca de fier, epoca nefastã ce încheie un Manvantara, oamenii au început sã fie atât de diferiti din punct de vedere al aspiratiei si al nivelului lor spiritual încât s-a impus separarea lor în patru caste (consfintire deci a unui fapt natural, real): Brahmani (preoti si cãrturari, gardieni ai Traditiei si ai întelepciunii), Kshatriya (oameni politici si rãzboinici – din sanscritul “kshatra” = fortã), Vaishya (negustori, depozitari si utilizatori ai avutiilor materiale) si Shudra (artizani, mestesugari, tãrani). În Rig-Veda, mai precis în Purusha-sûkta, “corpul social” se împarte în felul urmãtor: Brahmanii – capul si gura, Kshatriya – centura scapularã si mâinile, Vaishya – organele interne abdominale si inghinale, iar Shudra – picioarele. Or, Kshatriya detin puterea temporalã, dar strict în concordantã cu autoritatea spiritualã a Brahmanilor. În ce priveste studiul specific, Brahmanii pot si trebuie sã se dedice Vedelor, ritualice si metafizice (asimilate cunoasterii supreme: “parâ”), iar pentru Kshatriya sunt rezervate Itihâsa si Purâna, cu mult mai practice (cunoastere non-supremã: “aparâ”). Matricea asta e o constantã a tuturor traditiilor, desi nu întotdeauna e exprimatã astfel.

Detaliu interesant: prima castã, a oamenilor cu disponibilitãti spirituale extraordinare din Epoca de Aur, este pomenitã si de cãtre Lao Tseu în “Tao-Te-King”, cap. XV. Ca si în cazul Hamsa, ideea de conducere politicã nu era conceptibilã, toti oamenii fiind în acord cu Dumnezeu si autonomi unul fatã de celãlalt! Aceasta este situatia primordialã, în care conceptul de “politicã” nu existã nicãieri.

Aceeasi idee a nediferentierii primare apare în druidism, unde rãdãcina “dru” înseamnã întelepciune (atribut preotesc) iar “vid” înseamnã fortã (atribut rãzboinic). În crestinism apar figurile tulburãtoare ale regilor-magi (rãzboinici-preoti, pentru cã “magul” la origine n-a fost un vrãjitor, ci exact brahmanul/preotul mazdeist!). Iarãsi, enigmaticul Melchisedec din Biblie, trimis al lui Dumnezeu si rege al Salemului, reuneste în sine atât autoritatea politicã cât si cea religioasã. Sfântul Petru este reprezentat si el în iconografia crestinã ca tinând în mânã cheia de aur a autoritãtii sacerdotale împreunã cu cheia de argint a puterii temporale. Pericopa evanghelicã ce vorbeste despre orb si paralitic (care existã si într-un hadith musulman) surprinde exact starea de dependentã a politicului (orb, incapabil sã gãseascã directia) de religios (incapabil de a se impune singur în lumea fizicã) – împreunã fac treabã bunã. În vechea Romã unii împãrati aveau titlul de Pontifex Maximus (conservat si de Papa crestin), fiind deci kshatryia cu functii brahmanice. Toate acestea, si mult mai multe decât acestea, aratã situatia în care acelasi om incarneazã în mod firesc ambele atât autoritatea spiritualã cât si puterea politicã.

A propos de caste, un fragment obscur din Genezã (6:1-5) pomeneste oarecum în treacãt de “uriasi”, “fiii lui Dumnezeu” si “oameni” – s-ar putea sã fie vorba de aceeasi diferentiere a naturii intime a oamenilor despre care vorbeste si hinduismul. Nu sunt sigur… Cu certitudine însã, dintre triburile lui Israel doar Levitii puteau deveni preoti ai lui Yahveh, deci se poate vorbi si aici de o castã. Iisus nu a fãcut parte din ea, el a fost un Kshatriya, ca si Buddha de altminteri, lucru care se poate sã fi contat si el atunci când gardienii Traditiei iudaice l-au condamnat la crucificare. Dar, extrem de putin, alte aspecte au primat atunci…

Tot în iudaism, Dumnezeu “se mânie” atunci când oamenii cer permisiunea de a avea un rege, iar lucrurile au absolut acelasi înteles, cã religia dateazã dinaintea inventãrii politicului (ceea ce înseamnã cã aceastã din urmã fãcãturã nu vine decât pentru a consfinti “cãderea” omului si, departe de o frâna, se pare cã prin suficiente mecanisme o accelereazã!). Epoca judecãtorilor la evrei (pre-politicã) prezintã multe similitudini cu cea a Islamului în general, iar despre asta voi vorbi cu altã ocazie.

Mergând mai departe cu ideea separãrii oamenilor în functie de aptitudini, coroboratã cu ideea de ordine socialã în armonie, nu e de mirare cã si în evul mediu european, ultimul tip de societate traditionalã cunoscut în Europa, doi episcopi francezi (Gérard de Cambrai si Adalbéron de Laon – dar sursa pare a proveni de la Grigorie cel Mare, cel putin la nivelul izvoarelor scrise) vorbesc de o repartitie tripartitã între oratores (cei ce se roagã), bellatores (cei ce se luptã) si laborantes (cei ce muncesc). În care, fireste, primii conduc si sfãtuiesc, a doua categorie protejeazã si arbitreazã cauzele juridice, iar ce-a de-a treia categorie se ocupã de lucrurile economice.

Plutarh, în Isis si Osiris, 9, povesteste cã în Egipt faraonul era ales fie din casta rãzboinicilor, fie din casta preotilor, ceea ce duce cu gândul atât la separatie cât si la o oaresce echivalentã. Alt detaliu interesant de “circulatie” intre cele douã caste: regii francezi aveau strict aceeasi educatie ca si episcopii catolici, cel putin pânã la Louis XIV (cel ce visa, asemeni englezilor, sã facã o Bisericã ruptã de Roma, nationalã). Cu toate acestea, regii europeni au avut întotdeauna nevoie de mirungerea clerului, de unde se vede cã educatia nu suplineste chiar totul, fiind vorba doar de o “limbã comunã”, si nu de autoritatea propriu-zisã.

În aceastã lume pasnicã dirijatã de preoti blânzi cu bãrbi albe lungi pânã la brâu (poate piticii de care ne amintim în basmele românesti), survine în traditia hindusã o întâmplare nemaiîntâmplatã pânã atunci, dar care se repetã în prea multe traditii pentru a fi vorba de un accident: revolta Kshatryia împotriva Brahmanilor. Textele hinduse pomenesc de o asemenea actiune într-un moment în care acest popor încă nu se afla în peninsula continentului asiatic pe care o ocupă astăzi, ci într-o altã locatie, cel mai probabil septentrionalã. Se mai consemneazã de asemenea cã Parashu-Râma a zdrobit aceastã revoltã.

Or, lucru si mai interesant încã, este faptul cã în alte traditii apare aceeasi idee (putem oare vorbi de o paradigmã?). De exemplu, în celtism se vorbeste de lupta dintre mistret (casta druizilor, deveniti cu vremea exclusiv preoti) si urs (casta rãzboinicilor). În China a fost lupta dintre Taoism (ezoteric/sacerdotal) si Confucianism (politic/ceremonial). În Tibet a fost ostilitatea dintre regi si lamaism (care pânã la urmã a absorbit puterea temporalã într-o teocratie). La vechii greci se povesteste despre titanii care luaserã cu asalt Olimpul, sãlasul zeilor (a brahmanilor?!). În crestinism Lucifer (cãpetenia ostilor ceresti, deci un rãzboinic) vrea sã devinã mai mare peste Dumnezeu, si este izgonit din Paradis. În Islam, Iblis (mai-marele djinilor, a cãror esentã este focul, cum este si a lui Ares) refuzã sã se închine Omului, si este si el alungat în spatiile intermediare. Prea în multe locuri apare ideea revoltei politicului fatã de autoritatea religioasã pentru a nu fi vorba de ceva concret, acut, si prezenta ei o putem constata si în actualitate. Este, dupã destule semne, o paradigmã care se joacã atât la nivel istoric cât si la nivel supra-istoric.

Ajungem acum la cazul nostru, al Islamului carevasazicã. Pivotul politicii musulmane este khalifa, sef al statului. Teoretic, acesta ar trebui sã fie ales de un sfat al bãtrânilor, lucru care s-a petrecut cu primii patru califi: Abu Bakr, Omar, Othman si Ali. Ulterior s-a mers pe principiul dinastic (care marcheazã o consolidare a politicului în detrimentul religiosului), schimbare asupra cãreia toti istoricii sunt de acord s-o asocieze cu terminarea Epocii de Aur a Islamului. Mda… Totusi, chiar si dupã aceasta degenerare (care a dus printre altele la schisma sunniti-chiiti), khalifa nu conducea imperiul în modul activist al presedintilor de stat de azi, rolul lui cel mai important fiind legat de islam si nu de treburile economice/militare ale statului. Lucrurile curente intrau în apanajul vizirilor (care încarnau puterea temporalã, khalifa fiind cu mult mai apropiat de autoritatea spiritualã).

Caz unic? Ciudat? Nu, nici pe departe. Este suficient sã ne mutãm atentia asupra împãratului chinez, a cãrui functie poartã numele de Wang, si observãm similitudini frapante. Astfel, nici acesta nu era antrenat în elaborarea deciziilor curente ale statului, misiunea lui, asupra cãreia trebuia sã se concentreze în cele mai mici detalii, era sã tinã unite… cerul si pãmântul! Ideograma Wang înfãtiseazã chiar trei linii orizontale, suprapuse vertical si unite de o singurã linie verticalã: împãratul trebuia sã tinã împreunã - tien (Cerul), ti (oamenii) si huen (Pãmântul) în aceeasi fãpturã de deplin echilibru. Confucius, în prima parte a tratatului Ta-hio, spune explicit cã, pentru a avea echilibru si armonei în imperiu, sarcina împãratului e de a deveni întelept (si sfânt, ideograma fiind una si aceeasi). Pozitia lui Lao Tse este identicã. Sã nu ne mirãm deci de faptul cã si khalifa avea o unicã si imensã preocupare: Islamul, deci supunerea pe calea lui Allah. I se cerea deci sã fie un musulman perfect, atât în detaliile exterioare cât si interioare. Fireste, nu toti au fost, asta e în afara oricãrei discutii, acestea sunt amãnunte care nu impieteazã asupra functionãrii generale a sistemului, pentru cã, asa cum am spus, exceptiile nu infirmã regulile.

Hai sã vedem acum niste detalii lingvistice, pentru cã nivelul de confuzie al limbilor moderne nu exista în limbile sacre. Cuvântul «melek» înseamnã «rege» în ebraicã si în arabã, dar în acelasi timp si în primul rând “trimis (al lui Dumnezeu)”. Nu e o eroare faptul cã evreii l-au asociat pe Messia cu o functie politicã, pentru cã Messia chiar asta înseamnã: “Unsul lui Dumnezeu”. Si, desi e greu de imaginat pentru noi, nu era nici o opozitie între rolul politic pe care îl asteptau si functia spiritualã, cum n-a fost nici în cazul lui David, sau a lui Solomon, ambii profeti si regi iudei. Este de constatat cã, acolo unde la nivel lingvistic functia supremã în stat nu este disociatã (ba dimpotrivã!) cu o functie supremã spiritualã, avem de-a face cu o constantã în câmpul mentalitãtilor care nu s-a nãscut cu un anume profet (altfel spus, Muhammad n-a uzurpat o stare antecedentã, ci a împlinit-o!)

Spuneam pe la începutul acestui eseu cã perspectiva curenta ia în calcul doar o anumitã viziune privind relatia dintre religie si politicã în crestinism. Sã vedem despre ce este vorba: multi europeni cred cã politica si religia sunt lucruri diferite, care au interferat uneori din cauza pretentiilor de putere ale unor papi, dar cã regii le-au dat repede peste bot si i-au trimis la locul lor sã se ocupe de bazaconiile de care erau buni. Aceastã tezã, actualmente un loc comun al gândirii europene, a fost atent inoculatã cu grijã încã de pe bãncile scolii si este… hmm… perfect împotriva adevãrului.

De fapt, Biserica Romano-Catolicã a constituit adevãrata esentã a identitãtii europene traditionale (în pofida conflictelor de suprafatã cu Biserica Ortodoxã), a fost un factor de coeziune autenticã cu mult mai solid decât inventia identitãtilor nationale, si în plus a exercitat pânã într-un anumit moment o actiune de cenzurã împotriva deviatiilor heterodoxe de la toate nivelurilor. S-a opus progresului (citeste: armelor cu randament sporit de distrugere care tindeau sã transforme rãzboaiele în abatoare), si acelor teorii stiintifice de tip inuman, “reci”, care îl înstrãinau pe om în Univers. A avut exact acel rol pe care, în lipsa unei adevãrate autoritãti, ar trebui sã-l aibã astãzi societatea civilã (si pe care aceasta nici nu-l va avea vreodatã).

Însã într-o zi, în virtutea revoltei kshatriya care a apãrut în toate culturile, un tip jmecher numit Luther, un idealist nãtâng, a început sã reproseze Bisericii cã textul sacru nu este tradus pentru tot prostul, drept care a trecut la traducerea Bibliei. A reprosat acestei institutii fastul care impune respect, de ca si cum contemporanii lui (sau chiar el!) ar fi avut aceeasi puterea de a impune ca si Iisus si apostolii. A reprosat rigoarea exegeticã, de ca si cum tot tembelul ar putea face exegezã a textului sacru. Si, ca sã fie tacâmul complet, a antrenat si puterea politicã, producând un silogism de genul:

a) Puterea politicã existã prin vointa divinã ;
deci
b) puterea politicã este divinã;
asadar
c) Biserica trebuie sã i se supunã, acceptând puterea politicã pe post de arbitru în problemele dogmatice.

Mda. Daca ar fi avut creier cât o gãinã obositã dupã 4000 de ouã, si tot n-ar fi trecut de la a) la b), cât de la b) pânã la c), sunt eoni… Esentialul e cã dintr-o datã Biserica nu mai controla, nu mai putea impune renuntarea la anumite actiuni, trebuie sã facã jocul unor neisprãviti. La scurtã vreme de la impunerea acestui sofism încep: capitalismul, colonizarea si sclavagismul în imperiile coloniale, precum si primele genociduri. Incepea “renasterea”, omul era “mãsura tuturor lucrurilor”…

Recapitulând acum, în lumina acestor consideratii:

1) Într-o primã etapã oamenii au fost supusi doar lui Dumnezeu. Fiecare fiind foarte aproape de acesta, problema unei conduceri oarecare nu s-a pus, deci “politica” nu a existat. Oamenii erau autonomi unii fatã de altii si dependenti fatã de divinitate.

2) Într-un moment ulterior, cunoscut si sub numele de început al Kali-Yuga (si cu neputintã de identificat pe scarã istoricã, pentru cã mult mai vechi decât începutul Istoriei însesi) oamenii decad în moduri diferite. Cei mai putin decãzuti preiau sarcina dirijãrii celorlalti. Sunt capabili sã-si impunã punctul de vedere, în cazuri exceptionale, si prin fortã.

3) Se produce încã o scindare, între cei ce stiu si cei ce vegheazã la îndeplinirea vointei primilor. Puterea celor ce fac ordinea provine din autoritatea celor ce stiu.

4) Fortele politice se revoltã împotriva autoritãtii preotesti. Religia este declaratã o activitate printre multe altele, de naturã optionalã si cãreia nu i se poate aloca decât o anumitã duratã de timp, din ce în ce mai micã. Din “cunoastere” aceasta devine “iubire”. Cei religiosi nu mai sunt naturali, ei îsi pãstreazã aceastã calitate doar în urma unor eforturi mari. Oamenii sunt din ce în ce mai dependenti unii fatã de altii si din ce în ce mai autonomi fatã de divinitate.

Si mai contras, as fi putut spune cã: spiritualul primeazã asupra temporalului asa cum Absolutul primeazã asupra relativului, totalitatea asupra pãrtii si esentialul asupra accidentalului.