Jean Baudrillard, In umbra majoritatilor tacute, (breviar de idei)

1. Masele sunt un amestec confuz al socialului. Ele sunt opace, absorb energie si nu returneazã nimic. Proprietãtile fizice ale masei sunt similare cu cele ale amorfului. Ele functioneazã asemeni gãurilor negre care atrag tot ce intrã în raza lor de actiune fãrã a returna nimic.

2. Masele nu sunt nici bune conducãtoare de politic, nici bune conducãtoare de social, nici bune conducãtoare de sens în general. [Ex: masele nu au fost atrase de Ideea de Dumnezeu, ci de Imaginea Lui. Ideea a fost întotdeauna preocuparea unei mâini de initiati.]

3. Masele nu pot fi teoretizate din punct de vedere traditionalist (sau nu pot fi teoretizate deloc).

4. Masele sunt între pasivitatea si spontaneitatea sãlbaticã.

5. Masele sunt în implozie.

6. Termenul de “masã” nu este un concept, ci un simulacru conceptual. [Altfel spus, el nu corespunde unei realitãti, ci unei hiperrealitãti.]

7. Definitie: Masa este un ansamblu de particule individuale, de deseuri ale socialului si de impulsuri mediatice. Masa nu poate fi specificatã, cum nu se poate atribui sens a ceva ce nu are sens.

8. Masa este alcãtuitã de indivizi eliberati de obligatiile lor simbolice, pusi sã reproducã indefinit acelasi model si redusi în cele din urmã la dimensiunea de deseuri statistice.

9. Masele nu au atribut, nu au predicat, nu au calitate si nu au referent. Ele sunt neutre (ne-uter): nici unul, nici celãlalt.

10. Masele sunt ceea ce rãmâne dupã ce pleacã socialul. Masele nu sunt oglinda socialului, ci oglinda socialului se sparge de mase.

11. Masele nu vor sens, ci spectacol. Ele sunt atrase de jocul semnelor, dar resping dialectica sensurilor.

12. Ipotezã ipocritã: masele ar atrage luminile ratiunii. Fals!!!

13. Apatia maselor este insuflatã si cultivatã de Putere. [Dar nu e vorba de un proces de manipulare, ci de unul de consolidare a unor tendinte irepresibile.] În ciuda tuturor miscãrilor sociale din ultimele 300 de ani, gãsesti abia 1000 de oameni cu care sã iesi în stradã pentru fiecare 20 de milioane care preferã un meci de fotbal la televizor cu bericica pe burticã.

14. La sfârsitul evului mediu politica a pãrãsit sfera religioasã pentru a se ilustra cu Macchiaveli. Cinismul acestui nou demers nu constã în indiferenta fatã de mijloace (cum s-a spus în mod gresit), ci în dezinvoltura cu privire la scopuri.

15. Gândirea marxistã inaugureazã sfârsitul politicii sub hegemonia socialului si a economicului.

16. Singurul referent care functioneazã încã este cel al majoritãtii tãcute (care a înlocuit socialul). Toate sistemele actuale functioneazã în raport cu aceastã entitate a cãrei singure existente este de tip statistic.

17. Masele nu se exprimã, ele sunt sondate. Masele nu reflecteazã, ele sunt testate. Sondajele, testele, referendumurile tin de o dimensiune a simulãrii socialului.

18. În faza birocraticã, politicul era fundamentat pe apatia maselor. În faza simulativã, cãreia îi suntem contemporani, politicul se strãduieste sã mentinã masele în stadiu de emulsie energeticã dirijatã.

19. Masele au atins masa criticã: stadiu de implozie inertialã. Energia socialã a masei s-a rãcit, ea este simularea socialului.

20. Informatia nu este comunicare, ci simulare a emulsiei de energie care elibereazã socialul din mase. Or, concomitent cu eliberarea de energie, informatia produce si mai multã masã inertã impermeabilã.

21. Fisiunii structurilor simbolice ale societãtii traditionale sub atacul socialului si a violentei sale rationale îi succede azi fisiunea socialului sub atacul violentei irationale a mediei si a informatiei.

22. Mult timp capitalul a produs mãrfuri, consumul fiind ceva natural. Azi capitalul produce consumatori, el produce cerere, si aceasta este infinit mai costisitoare decât mãrfurile. Ne aflãm într-o ordine inversatã, nu se mai poate vorbi de o crizã a capitalului, ci de hiperrealitate.

23. Sensul existã, dar la rândul lui sistemul, pentru a functiona, este obligat sã producã cererea de sens. Fãrã sens Puterea ar fi simulacru vid si efect solitar de perspectivã.

24. Masa este fãrã constiintã si fãrã inconstient.

25. Masa este concomitent obiect de simulare si subiect al simulãrii.

26. Masa nu este obiectivabilã (nu poate fi reprezentatã) si anuleazã subiectii care pretind s-o reprezinte. Sondajele si statisticile pot oferi un simulacru al masei.

27. Metodele stiintifice practicã forme de interogare codatã, dirjatã, care nu lasã loc decât unei adevãr de tip circular, care exclude obiectul vizat.

28. Ar exista o ironie fantasticã a “materiei”, cea a unei false fidelitãti la lege, a simulãrii pasivitãtii si a supunerii.

29. Omul de stiintã nu admite cã materia ar putea rãspunde altfel decât “obiectiv” la întrebãrile lui. Stiinta, ca si publicitatea, este bazatã pe axioma credibilitãtii.

30. Mac Luhan: “Medium is message”.

31. Masele nu produc diferentã, ci indiferentiere.

32. Legea mass-mediei este fascinatia, care neutralizeazã mesajul în folosul mediului. Mass-media este bazatã pe non-sens, în timp ce morala sensului este anti-fascinatie.

33. Ipoteza de credibilitate în cazul politicului: masele sunt permeabile la actiune si discurs, ele sunt prezente în spatele sondajelor si a statisticilor.

34. Jocul electoral a devenit joc televizat. Masele au devenit public.

35. Existã o înfruntare între stratul sperficial purtãtor de social si masa informã, rezidualã, lipsitã de sens. Prima investeste câmpul socialului, cealaltã cautã sã neutralizeze efectele sensului.

36. Existã un ciclul de rezistentã istoricã la social pe care versiunea oficialã nu-l înregistreazã. Contrar a ceea ce se crede, cã socialul ar fi câstigat progresiv, rezistenta la social a progresat mai repede decât socialul însusi.

37. Two step flow of communication (dublul palier al comunicãrii): microgrupurile decodeazã mesajele în modul lor propriu, conform unor subcoduri particulare. Cultura dominantã este deturnatã de cãtre subansamblele materialului difuzat.

38. Puterea maselor vine din destructurarea si inertia lor.

39. Nu media învãluie masele, ci masele dominã media.

40. Masele au fãcut din consum o dimensiune a prestigiului si a statutului. Masele conduc economia spre esec preferând valoarea/semn în locul valorii de întrebuintare. Ele rezistã astfel imperativului nevoilor si a ponderãrii rationale a comportamentului.

41. Libertatea nu este posibilã. Un sistem opresiv este abolit numai prin împingerea lui la excesul propriu. [Ex: consumul medical împins la exces.]

42. Masele înfruntã socialul asa cum hipersimularea se confruntã cu simularea.

43. Dezastrul ideii de revolutie este conformismul hiperreal al maselor. Masele implozive nu explodeazã prin definitie.

44. Terorismul este în relatie de afinitate cu masele, ambele constituie negatii ale socialului si refuzuri ale sensului. Masele sunt o realitate nereprezentativã, iar terorismul este un act nereprezentativ. Violenta fundamentalã a terorismului este negarea tuturor institutiilor reprezentative.

45. Socialitatea actualã este hiperrealã, ea opereazã prin infiltratia modelelor, prin persuasiune/disuasiune si nu prin fortã.

46. Terorismul, ca si masa, este traversat de o formã de energie care vizeazã dispersiunea socialã, absorptia si anularea politicului.

47. Actul terorist are tot atâta sens ca si o catastrofã naturalã.

48. Catastrofa naturalã este expresia miticã a catastrofei socialului.

49. Masele, media si terorismul descriu procesul de implozie. Aceasta din urmã nu poate fi decât violentã si catastrofalã, pentru cã rezultã din sistemul de explozie si expansiune dirijatã care a fost Occidentul.

50. Societãtile traditionale sunt forme de implozie dirijatã. Ele sunt centripete, nu vizeazã universalul, urmãresc un proces ciclic (ritualul).

51. Societatea traditionalã basculeazã în societate modernã atunci când implozia este schimbatã în explozie. Societatea modernã este construitã pe expansiune si explozie la toate nivelele, sub semnul universalitãtii legilor si a cuceririlor.

52. Modernitatea dureazã atât cât explozia este dirijatã, iar energia este eliberatã într-un mod progresiv. În momentul în care viteza este mortalã, sau se satureazã câmpul de expansiune, începe postmodernitatea.

53. Pasajul de la implozie la explozie s-a fãcut violent. Este de asteptat ca si de la explozie la implozie sã se treacã tot printr-o catastrofã.

54. Institutiile prin care socialul a progresat (urbanizarea, concentrarea, productia, munca, medicina, scolarizarea, securitatea socialã, asigurãrile) l-au produs si l-au distrus concomitent.

55. Aparent, mass-media si informatia produc un plus de social, dar neutralizeazœ raporturile sociale si socialul însusi în profunzime.

56. Dacã socialul este distrus de cãtre ceea ce îl produce (mass-media si informatia), resorbit în ceea ce produce (masele) rezultã cã definitia lui e nulã, si cã acest termen nu mai desemneazã nimic.

57. Existã societãti fãrã social, asa cum existã societãti fãrã istorie. Societatea postmodernã simuleazã socialul.

58. În modul cel mai profund, lucrurile n-au functionat niciodatã social, ci la nivel simbolic, magic, irational, etc.

59. Capitalul este o sfidare la adresa societãtii, pentru cã nu are nici obiectiv nici ratiune. Capitalul este o formã de violentã a socialului asupra socialului.

60. Sfidarea nu este o dialecticã, nici o înfruntare de la un pol la altul, într-o structurã plinã. Este un proces de exterminare a pozitiei structurale a fiecãrui termen. Protagonistul sfidãrii este într-o pozitie autodistructivã.

61. Seductia este asemãnãtoare ca functie cu sfidarea.

62. Sexualitatea devine « raport sexual » atunci când uitã orice formã de seductie. Socialul devine « relatie socialã » atunci când a pierdut orice dimensiune simbolicã.

63. Ipoteza 1) – Socialul n-a existat niciodatã. Nimic nu a functionat socialmente si totul a fost simulare a socialului si a raportului social (deci socialul e o pãcãlealã la nivel conceptual). În acest caz, ne asteaptã o desimulare brutalã.

64. Ipoteza 2) – Socialul a existat si existã din ce în ce mai mult. În acest caz, socialul este un reziduu si triumfã în calitate de rest. Socialul este reziduul dispersiunii ordinii simbolice. Scãpând finalitãtii, socialul a devenit un deseu reciclabil.

65. Atunci când restul atinge dimensiunile societãtii întregi, are loc socializarea perfectã: toatã lumea este perfect exclusã si perfect luatã în calcul, perfect dezintegratã si socializatã. “Cazul” social este un caz patologic. Pe mãsurã ce socialul eliminã toate reziduurile, devine el însusi rezidual.

66. Din perspectiva gestiunii reziduurilor, socialul apare ca fiind o simplã valoare de utilizare.

67. Dacã toatã bogãtia ar fi sacrificatã, oamenii ar pierde sensul realului.

68. Dacã toatã bogãtia ar fi disponibilã nediferentiat, oamenii ar pierde sensul utilului si al inutilului.

69. Utilizarea si valoarea de utilizare îsi bazeazã morala pe simularea penuriei si a calculului.

70. Candoarea socialistilor si a umanistilor constã în a voi sã distribuie toatã bogãtia, iar concomitent sã nu fie nici o cheltuialã inutilã. Socialismul, vrând sã aboleascã bogãtia, pune capãt socialului crezând cã-l aduce la culmea perfectiunii. Socialul moare de la o extensie a valorii de utilizare care echivaleazã cu o lichidare.

71. Marx visa la o rezorptie a economicului în social. Azi asistãm la o rezorptie a socialului în economia politicã.

72. Paradox: reaua utilizare a bogãtiei salveazã societatea.

73. Ipoteza 3) - Socialul a existat aievea, dar acum nu mai existã. Sensul lui era în cadrul simulacrelor de ordinul doi, dar azi el moare rezorbit în simulacrele de ordin trei.

74. Socialitatea contractului si a dialecticii (moderne) sunt înlocuite cu cea a contactului, a circuitului, a retelei de particule mentinute într-o zonã de gravitatie aleatorie (tipic postmodernã).

75. Socialul existã doar în spatiul perspectiv al centralizãrii si moare în spatiul simulãrii postmoderne.

76. Sopatiul simulãrii este cel al confuziei dintre real si model. Realul este hiperrealizat prin transfigurarea lui într-un model. Hiperrealul este abolirea realului prin ridicarea lui la puterea modelului. Modelul opereazã ca sferã de absorptie a realului.

77. Hiperrealul utilizeazã un tip de zoom care poate fi întâlnit si în filmele porno. Realul utilizeazã o anume distantã.

78. Proletariatul se dizolvã într-o “masã a muncitorilor”.

79. Ipoteza 4) – implozia socialului în mase (dezvoltatã în acest volum).

80. Extazul caracterizeazã starea purã a unei forme fãrã continut si fãrã pasiune. În extaz, Statul este transpolitic: depasionat, dezintegrat dar atotputernic.

81. Starea de gratie a socialismului este impunerea unui model care si-a pierdut adevãrul.

82. Dreapta politicã a dispãrut complet, dar ce rãmâne nu este stânga.

83. Socialismul actual, care vrea sã muleze realitatea dupã un model de laborator, inaugureazã epoca ideilor-de-a-gata (dupã paradigma hainelor de-a gata). Acest socialism este simulacrul schimbãrii si simulacrul viitorului.

84. Socialismul este extatic si hiperreal, purificat de imaginar si întepenit în propriul model.

85. Într-un anume punct al istoriei, totalitatea genului uman ar fi pãrãsit realitatea. Dincolo de acel punct istoria a intrat în irealitate, în care ne aflãm si noi. Pentru a ne întoarce, singura noastrã solutie este perseverarea în distrugerea actualã (Canetti).

86. Statul vegheazã asupra unui vis (François-Régis Bastide).

87. Socialismul actual este materializarea unui sistem conceptual de valori.

88. Socialismul actual este simulacrul unei alternative [în fapt, el nu lasã nici o alternativã], este materializarea postumã a unei ideologii depãsite.

89. Ordinea simulatã rãpeste puterea denegatiei, socialismul simulat rãpeste puterea participãrii.

90. Suntem bolnavi de “leucemie politicã”.

91. Economia este o giganticã protezã referentialã, un suport al oricãrei veleitãti colective, inatacabilã în pretinsa ei obiectivitate.

92. Ultima mare conventie colectivã vizeazã fictiunea jurisdictiei economiei asupra tuturor detaliilor cotidiene.

93. O altã conventie colectivã se construieste în aceste momente: cea a unei morale ca protezã a guvernãrii. Este în fapt sinteza unei fantoshe a vointei colective.

94. Ultimul socialism se aflã la putere nu în urma unei victorii, ci a unui abandon al celorlalte posibilitãti, nu în urma unei rupturi istorice, ci ca urmare a unei epuizãri a istoriei.