H.-R. Patapievici, Despre performanţa improprie, (note de lectura)

Articol apărut în Dilema, nr. 387.
„Cititul e admirabil, orice educator responsabil îl recomandă. Îndemnul de a citi - oricît, orice, oriunde şi în orice fel - pare a fi mult mai raţional decît îndemnul de a scrie orice, lansat la mijlocul secolului al XIX-lea de un important educator naţional. Din îndemnul de a scrie orice şi oricum a ieşit cultura noastră modernă, despre care I. P. Culianu scria în 1982 că, privită fără speranţă teologală, "se reduce la nimic". Ce a ieşit din pletorica exortaţie de a citi tot şi oricum? Ne-a spus-o Nietzsche, în Cuvîntarea lui Zarathustra intitulată "Despre citit şi scris": "încă un secol de cititori şi spiritul va începe să se împută". Ei bine, secolul a trecut. Cam tot atunci cînd Culianu evalua, pe cazul românesc, rezultatele culturii bazate pe scrisul oricum, deveniseră evidente şi în cultura mai mare impasurile spre care te împinge cititul lipsit de măsură. Aceste impasuri, de la apologeţii lor, au primit numele recesiv şi banal de postmodernism.”
Postmodernismul este „arta de a citi texte clasice în cheie improprie” . Postmodernismul filosofic este o „subclasă deviantă a tradiţionalei hermeneutici”. Există chiar un gust pentru hermeneutica în cheie arbitrară (justificat prin teoria textului fără autor).
Presupoziţia centrală a postmodernismului este evacuarea lui Domnezeu din orice demers ştiinţific „serios”.
Postmodernismul este triumfătoarea conştiinţă de sine a nihilismului nitzscheean.
Erudiţia tradiţională caută să sprijine erudiţia. Erudiţia recentă caută s-o facă inutilă. Astăzi, seriozitatea unei lucrări începe de la o anumită cantitate de referinţe, indiferent de calitatea argumentării. „Indiferent de calitatea argumentării, lucrarea care nu mai are subsolul împînzit cu trimiteri la literatura secundară şi care nu înţeapă cu asteriscuri dacă nu toate cuvintele, măcar toate frazele textului nu mai este considerată de nivel academic, ci, peiorativ, "eseu".”
„Deschizi oricare revistă academică de după al doilea război mondial şi constaţi enormul contrast între aparatul majorităţii articolelor şi insignifianţa gîndului pus în joc acolo. E limpede că cei mai mulţi din acei autori caută să demonstreze nu că au ceva de spus, ci că şi-au făcut conştiincios temele. Erudiţia recentă se măsoară nu după adîncimea cunoaşterii, ci după amploarea referinţelor.”
În noua erudiţie doar cantitatea şi conformitatea cu litera au rămas valori.
„Într-un sens, omul sedus de valoarea unei astfel de erudiţii este asemeni acelui om care, cînd te întreabă unde este Luna, iar tu îi arăţi cu indexul spre ea, se uită tîmp la degetul tău şi exclamă, dezamăgit, "nu o văd". Evident, numai un prost se uită la deget, cînd tu îi arăţi Luna.”
Erudiţia nu e rea în sine, dar când e dublată de o anulare a discernământului şi se transformă în „copie şi lipici” se transformă într-un diluviu dăunător.
Collingwood numeşte această metodă „foarfecii şi lipiciul”, fiind vorba de copierea unor citate disparate din lucrări diferite, neţinând seama de spiritul acestora.