Ca orice cale contemplativă, şi independent de diferenţierea
ei după diferite “cărări”, Sufismul “operativ” conţine trei elemente sau
aspecte constitutive, care sunt: doctrina, virtutea spirituală şi o artă a
concentrării pe care o vom numi, după anumiţi Sufiţi, “alchimia spirituală”.
Asimilarea adevărurilor doctrinare este indispensabilă;
totuşi, ea nu înfăptuieşte singură transformarea sufletului, cu excepţia
anumitor cazuri absolut excepţionale, în care sufletul are asemenea dispoziţii
spre contemplaţie încât elementele doctrinare sunt suficiente să-i pună în
valoare natura, după asemănarea unei soluţii suprasaturate care, în urma unui
impuls minim, poate dintr-o dată să se cristalizeze. În sine, inteligenţa
doctrinală este pur statică; ea poate elibera sufletul de anumite tensiuni, dar
nu poate realmente să-l transforme fără concursul voinţei care reprezintă
elementul dinamic al căii. Se întâmplă chiar destul de uşor ca intuiţia
adevărurilor metafizice, trezită la început prin studiul doctrinei, să se
erodeze puţin câte puţin în mintea celui care, crezând că posedă aceste
adevăruri, nu aderă la ele decât mental, ca şi cum voinţa nu ar trebui să
participe deloc. Dar, voinţa trebuie să devină “săracă” în raport cu Dumnezeu,
ceea ce e totuna cu a spune că trebuie să se conformeze virtuţii spirituale;
aceasta reprezintă un fel de concentrare latentă a sufletului, o bază solidă şi
naturală a concentrării direct operative, al cărei scop este să străbată voalul
conştiinţei continuu absorbită de curentul formelor. “Virtutea spirituală
(al-ihsân) – a spus Profetul – este ca tu să-L adori pe Dumnezeu ca şi cum L-ai
vedea, şi [să ştii că] dacă nu-L vezi, El totuşi te vede.”
Conform naturii anume a “cărării” – şi “există atâtea cărări
câte suflete omeneşti” – înţelegerea doctrinală joacă un rol mai mult sau mai
puţin important. Ea nu cere în mod necesar o cunoaştere doctrinală foarte
extinsă, căci trebuie să se dezvolte în profunzime şi nu la suprafaţă. Ceea ce
contează cel mai mult pentru aspirantul gnozei, este să fie conştient de sensul
profund al riturilor pe care le îndeplineşte; el trebuie să le realizeze
semnificaţia în măsura înţelegerii sale actuale. În acest domeniu, efortul pur
cantitativ şi voinţa oarbă nu pot ajunge la nimic, căci nu conduce spre
cunoaştere decât lucrul al cărei natură coincide cu a sa.
La aceasta trebuie să adăugăm că există întotdeauna, în
practicile spirituale, elemente care nu oferă ca să spunem aşa conexiuni cu
inteligenţa teoretică. Faptul că Adevărul divin depăşeşte infinit prefigurările
sale mentale trebuie în mod necesar să fie marcat în economia vieţii
spirituale. În această privinţă, se poate chiar constata o anumită inversiune a
rapoartelor: suporturile a căror natură este cel mai puţin discursivă şi prin
urmare cea mai “obscură” din punct de vedere raţional, vehiculează în general
binecuvântările cele mai puternice. La limitele contemplaţiei pure, simbolurile
devin din ce în ce mai sintetice şi din ce în ce mai simple în ceea ce priveşte
forma.
Realitatea divină este concomitent Cunoaştere şi Fiinţă. Cel
care vrea să se apropie de Ea trebuie să depăşească nu doar ignoranţa şi
inconştienţa, dar şi acapararea inteligenţei de o cunoaştere pur teoretică, şi
alte “irealităţi” de acest fel. Din acest motiv, mulţi Sufiţi, şi printre ei
reprezentanţii cei mai eminenţi ai gnozei, precum Muhyi-d-dîn ibn ‘Arabî şi ‘Omar
al-Khayyam, au afirmat primatul virtuţii şi al concentrării asupra cunoaşterii
doctrinale. Adevăraţii intelectuali sunt primii care recunosc relativitatea
oricărei exprimări teoretice. Aspectul intelectual al Căii presupune
concomitent studiul doctrinei şi depăşirea ei prin intuiţie. Eroarea este
întotdeauna riguros exclusă, dar mentalul, care vehiculează adevărul limitându-l
într-un anumit fel, trebuie în egală măsură să fie eliminat din contemplaţia
unitivă.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire