Învăţătura lui Lao Zi, transmisă de creatorul ei în câteva
formule generale, încredinţată doar la doi adepţi, care mai apoi avură alţii
zece, şi care nu conţinea decât expresia cea mai exactă posibil a adevărurilor
tradiţionale şi a principiilor imuabile, nu putea avea decât o influenţă
ascunsă, întrucât, prin însăşi dificultatea ei, numărul adepţilor nu putea fi
decât cu totul restrâns. Dar această influenţă ascunsă şi lentă trebuia să fie
suverană şi profundă, pentru că, neglijentă în privinţa intereselor materiale
şi imediate, se adresa la ceea ce este cel mai elevat în om şi, în realitate,
mai puţin uman. Din această cauză, în domeniul chestiunilor politice şi al
economiei sociale, influenţa şcolii lui Lao Zi fu rară, dar atunci când se
exersă, fu energică şi totală.
Prin simpla povestire a faimoasei întâlniri dintre Lao Zi şi
Kong Zi (Confucius), se poate vedea deja diferenţa intelectuală dintre cei doi
filosofi, divergenţa, nu în privinţa ideilor primordiale, ci a planurilor în
care se aplicau ideile lor, şi foarte incontestabila superioritate a lui Lao
Zi, căruia Kong Zi însuşi îi aducea umilul şi desăvârşitul omagiu. Trecând din
domeniul ideilor pure în cel al practicii, şi ieşind din intelectul creatorilor
reci şi impecabili pentru a intra în sufletul discipolilor orgolioşi şi
pasionaţi, punerea în operă politică şi socială a celor două sisteme, dintre
care unul ar fi trebuit întotdeauna să rămână deasupra celuilalt, duse la multe
tulburări şi erori, în cursul cărora celor două şcoli se distinseră prin
exagerarea calităţilor lor funciare, confucianiştii prin vorbăraie şi laşitate
(excesul propagandei), iar taoiştii prin energie şi intransigenţă (excesul
izolării). Oferit cu lejeritate, confucianismul avu drept primi prozeliţi şi
apostoli pe micii cunoscători de carte, cu elocvenţă fină, siguri de ei înşişi
şi avizi să joace un rol în Stat sau, măcar în satul lor (cunoscători de carte
corespunzând a ceea ce în secolul XX în occident se numeşte “intelectuali”).
Aceşti cunoscători de carte, agitaţi şi populari, răspândeau în tot poporul
preceptele înţelepte şi amabile din care trebuiau să obţină un profit personal.
Rezervat unei minorităţi triate cu exigenţă, taoismul avu
drept adepţi înţelepţii prudenţi, dezinteresaţi, solitari şi lipsiţi de volubilitate
(pe care occidentul îi numeşte, pentru a-i distinge de intelectuali, “gânditori”),
care, descoperind, fără să le predice nici să le recomande, legile superioare
şi ideile generale, nu făceau nicăieri umbră. Aceşti înţelepţi îşi aduseră
convingerile printre cunoscători de carte şi mandarini de prim rang, de unde
ele ajunseră până pe tronul imperial.
Mult timp partizanii celor două doctrine luptară, taoiştii
uitând că nu erau făcuţi pentru luptă, confucianiştii uitând, în ciuda
ilustrului exemplu al lui Confucius în persoană, că erau făcuţi pentru a se supune
taoiştilor, faţă de care nu erau decât emanaţia pe un plan de mentalitate
inferioară. De aici ieşi ceea ce se întâmplă întotdeauna în societăţile
suficient de slabe pentru a-i accepta pe intelectuali şi pe oratori drept
maeştri şi consilieri predominanţi, adică o epocă de tulburări egoiste şi
confuze din care numai micii cunoscători de carte aveau să obţină vreun câştig.
(Matgioi, Calea raţională)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire