Psihologia sufită, spuneam noi, nu separă deloc sufletul de nivelul
metafizic, nici de cel cosmic. Conexiunea cu nivelul metafizic furnizează
psihologiei spirituale criterii calitative care lipsesc cu desăvârşire
psihologiei profane. Această din urmă, într-adevăr, nu studiază decât
caracterul dinamic al fenomenelor psihice, cauzalitatea lor mediată. Deşi
psihologia modernă pretinde un soi de hermeneutică a conţinuturilor sufletului,
ea nu rămâne mai puţin închistată într-o perspectivă individuală, căci nu poate
realmente să distingă între forme psihice care traduc realităţi universale şi
forme aparent simbolice dar vehiculând pulsiuni individuale. « Subconştientul
colectiv » nu are nimic în comun cu sursa reală a simbolurilor, este cel mult
un depozit haotic de reziduuri, ca nămolul oceanului, care reţine urmele
epocilor trecute.
Pentru psihologia profană, singura legătură dintre
macrocosmos şi lumea sufletului sunt impresiile care ajung la aceasta din urmă
prin porţile simţurilor. Psihologia sufită, în ceea ce o priveşte, vede
analogia constitutivă dintre macrocosmos şi microcosmosul omenesc. În această
ordine de idei se situează ştiinţe precum astrologia, al căror simbolism a fost
utilizat de anumiţi maeştri sufi.
Putem considera orice cale sufită ca un drum spre
cunoaşterea de sine, conform cuvintelor Profetului: “Cel ce se cunoaşte pe sine
(nafsahu) îl cunoaşte pe Dumnezeu.” Această cunoaştere, este adevărat, se
aplică în ultimă instanţă Esenţei unice, Sinelui (al-huwiyah) imuabil, şi din
acest punct de vedere se situează în afara oricărei perspective cosmologice,
precum şi în afara oricărei psihologii. La un nivel relativ, totuşi, atât timp
cât vizează natura individuală a fiinţei, cunoaşterea de sine presupune în mod
necesar o ştiinţă a sufletului. Această ştiinţă este într-o anumită măsură o
cosmologie, dar mai ales o discriminare a mobilurilor sufleteşti.
(Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)
(Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire