Horia-Roman Patapievici, Omul recent, (note de lectura)

Subtitlu: O critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”
Bucureşti, Humanitas, 2001, Ediţia a III-a.
„Omul recent […] este însă o pledoarie pentru redescoperirea rădăcinilor religioase ale prezenţei omului în lume şi o tentativă de a regândi omul modern din perspectiva unităţii sale premoderne.” (p. 7, notă la ediţia a doua)
Metoda de redactare este cea a rizomului (orice punct al lui trebuie să poată fi unit cu oricare altul).

Cuvânt înainte
Nici un lucru nu este bun peste măsura care îi este proprie. „Modernitatea singură este excesul unei lipse – al lipsei celor nevăzute.” (p. 15)
„Pentru a nu mai fi un exces, modernitatea ar trebui contrabalansată cu ceva, aşa cum se întâmpla cu textele manuscriselor medievale, purtătoare ale unei imagini perfect ordonate a lumii, care, fără a-i şoca pe savanţii călugări, erau ilustrate în chenarul paginii cu acele stranii şi exuberante marginalia, purtătoarele unui comentarii al lumii pe dos. În Evul Mediu, oamenii mai aveau încă forţa de a accepta şi viaţa, şi pe Dumnezeu aşa cum sunt, potrivit unei bune separaţii a puterilor în cosmos – a Creatorului transcendent faţă de lume şi a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă. Îţi trebuie un formidabil instinct al adevărului pentru a îndrăzni să comentezi imaginea lumii de sus printr-o imagine a lumii pe dos! Omul ultimei tradiţii pre-moderne îl mai avea…” (p. 15)
„[…] postmodernitatea nu este decât o modernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că se joacă […].” (p. 16)
Despre Omul recent: „Este o critică făcută din perspectiva conştiinţei că atunci când ţi se deschide în faţă un drum, fără să vrei, în mod automat, în spate ori alături ţi se închide un altul. Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.” (p. 16)
Orice principiu care s-ar extinde la întreaga existenţă trebuie să fie transcendent, personal şi creator.
Modernitatea şi postmodernitatea par a deveni parte a condiţiei umane. Nimic mai fals!
Alternativa la modernitate nu este în urmă, nici în cine ştie ce New Age. Alternativa la neghiobia modernităţii trebuie să fie bunătatea modernităţii, compusă din:
 curăţenia sufletului;
 arsura păcatului;
 setea de aequanimitas;
 discernământul binelui şi discriminarea răului;
 deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte;
 speranţa în viaţa de după moarte;
 ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor;
 viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu;
 simplitatea vieţuirii fireşti.
„Căci nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greşită că modernităţii trebuie să-i subordonăm totul, inclusiv acea exigenţă interioară pe care, din cea mai adâncă vechime, toţi oamenii o numesc Dumnezeu.” (p. 18)
A fi civilizat înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor superioare. Modernitatea nu este conştientă că ea nu este şi nu poate fi totul.
Postmodernii sunt „o specie de om garată pe acel peron pe unde nu va mai trece niciodată trenul.” (pp. 18-19)
Modernitatea trebuie privită ca mijloc, şi nu ca ideal. Modernitatea universalizează reducţionismul. Ea are două chei simple:
 transformarea în temporalitate a tuturor esenţelor instituite de tradiţia de până la ea;
 aplicarea principiului „Gott ist tot” la orice formă de existenţă, fie ea ideală ori materială.
Destinul modernităţii este:
 epuizarea tuturor tradiţiilor şi punerea tuturor conţinuturilor vieţii într-o stare de revoluţie permanentă, prin antrenarea tuturor legăturilor sociale într-o mişcare de tip partid unic, totalitar;
 umplerea până la refuz a lumii cu rezultatul material al transformării tuturor gândurilor şi idealurilor imaginabile în creaţii ale tehnicii.
Modernitatea se îndreaptă spre o suprasaturare a prezentului prin irezistibila curgere înainte, care treptat va desfiinţa viitorul. Modernitatea se îndreaptă spre nicăieri. „Vom fi dobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut – ceea ce ne aduce în strania situaţie de a fi de faţă fără a mai putea fi prezenţi. Exercitată ca substanţă, modernitatea va sfârşi – ea, care nu poate vreodată sfârşi – prin a transforma întregul univers într-un enorm depozit – coş de gunoi.” (p. 19-20)
Epoca omului recent este cea a timpului-pâlnie, care se roteşte din ce în ce mai repede „scurgerea care se-afundă infinit în abisul finitudinii, spre orificiul scuipătoare” (p. 20).
Despre oamenii recenţi: „Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari şi servili (în raport cu Statul), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Întotdeauna s-a spus despre ei că sunt noi, că sunt înnoiţi. Cântăriţi, sunt însă prea lejeri. Evaluaţi, sunt de tot greoi.” (p. 21)
Din nou despre omul recent: „Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor – s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor.” (p. 21)

[1] Inversiunile modernităţii
Potrivit lui Platon, fiecare om posedă, în adormire, „organul” cu care poate fi văzut adevărul. Dacă omul se cantonează în devenire, organul va fi orbit şi în cele din urmă ucis. Pentru Platon, „a cunoaşte” înseamnă a gândi într-un fel divin. Cunoaşterea obiectivă este identificare cu obiectul cunoaşterii. Acest fel de cunoaştere, odată deşteptat, nu mai moare niciodată în cel ce îl exercită.
Platon numeşte şi cunoaşterea necesară ocupaţiilor cotidiene şi a virtuţilor. Diferenţa dintre prima şi a doua este cea dintre metafizică şi ştiinţe (la Kant). Ştiinţele înseşi pot fi folosite în modul instrumental, utilitar, sau în scopul răsucirii sufletului spre sacru.
Cunoaşterea tehnică este bazată pe ipoteze, vizează acţiunea şi foloseşte întotdeauna la ceva mundan, limitat. Cunoaşterea veritabilă trece dincolo de orice ipoteze, vizează ceea-ce-este. Cunoaşterea tehnică priveşte lumea în chip profan, filozofia cea adevărată depăşeşte lumea vizibilă, contopindu-se cu ceea ce este divin. Pentru Platon, cunoaşterea mundană este dăunătoare cunoaşterii adevărate, pentru că ţine facultăţile spiritului orientate în jos. Dacă este decretată suficientă cunoaşterea tehnică, omul este izgonit iremediabil printre lucrurile strict materiale.
Cunoaşterea veritabilă nu poate fi predată, deci nu este instrumentalizabilă.
Platon: „Despre lucrurile esenţiale eu nu am scris şi nici nu voi scrie nimic. Nu există vreo posibilitate de a te exprima asupra lor în termenii unei discipline care să se poată preda.” (Scrisoarea VII, 341 c-d).
Atunci când nu este cunoaştere a fiinţei, cunoaşterea este veritabilă. Lumea fiinţei este cea a esenţelor separate. Adevărata filozofie, în termeni platonicieni, ne scoate din peştera în care suntem captivi. În termenii lui Wittgenstein, învaţă musca să iasă din sticlă.
„A şti ce înseamnă dreptatea nu este totuna cu a fi capabil să discursezi despre ea (cum se întâmplă pentru noi, modernii), înseamnă, în mod direct şi lipsit de echivoc, a face lucruri drepte, adică a fi om drept. În acelaşi fel, a cunoaşte virtutea înseamnă a o întrupa.” (p. 28)
Atributele „tari” ale fiinţei, aşa cum sunt ele prezente la Parmenide şi Platon: eternitate, stabilitate, autenticitate, superioritate, autoritate, unicitate, substanţialitate, esenţialitate, raţionalitate etc. Aceste atribute caracterizează în egală măsură cunoaşterea veritabilă.
Dimpotrivă cunoaşterea devenirii ţine mai mult de opinie decât de certitudine, este parţială, posedă un caracter trecător şi schimbător. Feyerabend numeşte asta „anything goes”. Acest tip de cunoaştere este mai degrabă un bricolaj cognitiv, care cere meşteşug mai degrabă decât raţiune. Este neunificată, esenţialmente multiplă. Neavând relevanţă existenţial, rămâne la suprafaţă.
Până în Evul Mediu (inclusiv), atributele „tari” ale Fiinţei au fost considerate superioare celor „slabe” (ale devenirii).
Ecuaţie: „a cunoaşte înseamnă a fi”.
În toate culturile pre-moderne a existat ideea că sufletul omului este distrus dacă profesează lucruri joase sau ignobile. În cultura modernităţii post-moderne relaţia dintre om, adevăr şi sufletul său s-a rupt. „De acum înainte se consideră că profesarea unor doctrine false sau nocive nu poate avea, eventual, decât efecte sociale perverse. Există convingerea că mintea nimănui nu se strică şi nici sufletul cuiva nu se poate detraca dacă gândeşte ori crede lucruri false. În ceasul târziu al modernităţii noastre, adevăr şi om nu mai sunt miscibile.” (p. 30-31)
Inversiunea atributelor „tari” ale fiinţei a avut loc în secolul XVII. Certitudinea, adevărul, metoda universală, raţionalitatea şi caracterul definitiv al rezultatelor vizează numai lumea fenomenală, lumea sublunară. Schimbarea epistemică s-a petrecut între fiinţă şi devenire. Unele elemente ale cunoaşterii tehnice au fost „recuperate” în noul program de cercetare (exemplu: raţiunea modernă nu are nimic în comun cu ceea ce anticii şi scolasticii numeau „raţiune” – actualmente a trata raţional înseamnă „a atrata ca pe un mecanism”). A cunoaşte începe să însemne „a cunoaşte cum a fost construit”. Dacă vechea formă de cunoaştere absolută era non-instrumentală, noua formă de cunoaştere proclama ca criteriu de eficienţă chiar instrumentalizarea.
Per total, în secolul XVII a avut loc o inversiune de accent între două forme de cunoaştere, şi un împrumut între ele.
Actualmente, ştiinţa este identificată cu puterea de a dispune de un obiect. Cunoaşterea tehnică a devenit noua divinitate, în urma unei translaţii de atribute de la sfera ontologică a lui Dumnezeu la domeniul ontologiei lumii sublunare. „Capital pentru tipul de translatio care stă la originea modernităţii este faptul că ceea ce fusese, în schema platoniciană, sus, este acum adus pe pământ; metodele care, potrivit discursului murmurat al platonismului, acţionau în lumile superioare, sunt translatate în lumea devenirii şi traduse în termeni „materiali”; în special, dacă magia fusese o ştiinţă a imaginarului, tehnologia, care i-a preluat obiectivele, este o artă a manipulării obiectelor materiale.” (p. 37)
Modernitatea debutează cu:
 o problemă de cunoaştere;
 o falsificare ontologică.
Nietzsche: „cea mai înaltă voinţă de putere este de a atribui devenirii atributele fiinţei”.
Modernitatea, prin inversiunea atributelor tari ale fiinţei, s-a dezvoltat ca şi cum principiul suveranităţii tehnicii ar fi un principiu nu doar epistemologic, ci şi ontologic adevărat. Teologia modernităţii este exprimată la Descartes şi Bacon în felul următor: „tot ce nu poate fi cunoscut într-un anume fel nu există”.
Or, lucrurile esenţiale nu se pot preda, pentru că ele sunt un mod de a fi, şi nu nişte cunoştinţe care să intre într-o propoziţie.
Cunoaşterea modernă este o semidocţie raţionalistă prezentată ca singura cunoaştere ştiinţifică posibilă.
Situaţia exprimată prin suveranitatea şi autosuficienţa cunoaşterii tehnice, faţă de dispozitivul platonician originar, reprezintă o inversiune completă. Ea este, în cultura umanităţii, fără precedent. Pentru moderni, ceea ce este superior nu mai există. Noua eră a promiscuităţii se bazează pe indistincţia dintre ceea ce se află sus şi ceea ce se află jos. „Se poate spune că istoria omului este dramatic împărţită în două de un „mic” eveniment regional, petrecut în secolul al XVII-lea, undeva în Europa de Vest şi Nord: naşterea ştiinţei moderne din inversiunea atributelor tari ale fiinţei.” (p. 44)
Potrivit mecanismului de generare a modernităţii, omul bine individuat este individualitatea. Potrivit mecanismului de generare a postmodernităţii, omul bine individuat este aderent fără rest la individualitatea grupului său de apartenenţă comunitară (religioasă, etnică, sexuală etc).
Modernitatea este o inversiune a postulatelor ontologice fundamentale ale tradiţiei.

[2] Ştiinţa grecilor şi excluderea temporalităţii din ştiinţă
Ideea grecilor era că nu se poate spune ceva precis decât despre lucrurile care nu depind de timp. Lucrurile care se sustrăgeau timpului şi erau precizabile erau concomitent şi singurele care contau.
Aristotel numeşte cunoaşterea principiilor – inteligenţă.
Simţurile sunt înşelătoare şi nu pot oferi nici o cunoaştere.
Lucrurile perceptibile admit principii perceptibile, lucrurile trecătoare şi coruptibile se supun unor principii trecătoare şi coruptibile, în timp ce lucrurile eterne implică principii eterne.
Deoarece principiile sunt omogene cu lucrurile care cad sub incidenţa lor, rezultă că principiul a ceea ce este supus timpului face parte cu necesitate din substanţa lucrurilor supuse timpului, iar principiul a ceea ce este etern face parte cu necesitate din substanţa lucrurilor eterne.
Intuiţia intelectuală – noesis.
Percepţia sensibilă – aisthesis.
Prin contaminarea cu timp a matematicii, modernii au arătat că se poate face ştiinţă exactă nu numai cu spaţial finite ci şi cu obiecte temporal infinite (fluxiuni).
Timpul implică în mod natural nelimitarea şi delimitarea. Infinitul temporal poate fi sesizat dacă este împărţit în infinitezimali identici.
„[…] nelimitatul poate fi dominat numai prin limitat, infinitul numai prin finit, timpul numai prin spaţiu, temporalitatea numai prin eternitate, relativul numai prin absolut.” (p. 51-52)
„Termenul tare este întotdeauna absolutul. După cum viaţa este singura certitudine absolută a fiinţelor vii, la fel moartea este singura certitudine absolută a tuturor relativiştilor: aceştia de toate se pot îndoi, mai puţin de faptul că într-o zi tot vor muri.” (p. 52)

[3] „Cunoaştere = putere” – un exemplu de egalitate asimetrică
Cu excepţia identitãţilor, care sunt simple tautologii, toate egalităţile sunt asimetrice. „Ambele civilizaţii [pre-revoluţia industrială şi post-] invocă aceeaşi ecuaţie – „ştiinţa este putere”. Dar civilizaţia pre-industrială înţelegea egalitatea dinspre cunoaştere, în timp ce civilizaţia postindustrială o interpretează dinspre putere.” (p. 53)

[4] Sentimentul modernilor că nu sunt decât fiii timpului lor
Modernii au senzaţia clară că tradiţia lor este o rupere cu trecutul, în întregime inventată.
Bernard din Chartres (sec. XII): modernii sunt nişte pitici căţăraţi pe umeri de uriaşi.
Ulterioritatea este valorizată de către moderni ca o valoare indubitabilă.
„Figura retorică a rupturii s-a transformat, cu timpul, în realitatea neliniştitoare a unei fără-de-întoarcere rupturi cu trecutul. […] Această stranie voinţă de separare, de uitare, de autonomie absolută în raport cu trecutul şi cu orice precedent ar putea explica şi noutatea modernităţii.” (p. 55)
René Char: „Moştenirea noastră nu este precedată de nici un testament.” Viitorul nostru nu mai poate invoca nici un trecut.
Pentru moderni, haina este mai aproape decât cămaşa. Imediatul temporal este mai departe decât departele.

[5] Noi suntem moderni qua moderni, nu prin comparaţie. Temporalitatea
În Evul Mediu, cei ce se numeau „moderni” o făceau în opoziţie cu anticii. Noi azi ne numim „moderni” definind prin asta un conţinut. Suntem acel tip de om care se consideră în mod natural superior tuturor celor care l-au precedat. Ne-modernii sunt aruncaţi în trecut – a nu fi modern înseamnă în mod automat a fi antic.
Libertatea anticilor era asociată unui spaţiu: polisul, agora, forumul.
Libertatea modernilor este asociată cu comerţul – schimbul între lucruri care trebuie să aparţină aceleiaşi tip de realitate pentru a putea fi echivalente. Comertul pune deci în joc temporalitatea subiacentă desfăşurării proceselor de schimb, iar din acest motiv schimbul este o activitate eminamente dinamică.
„Libertatea modernă se întemeiază pe timp, ţine de temporalitate şi este garantată prin desfăşurarea neîngrădită a ceva dinamic, indefinit, imposibil de cuprins dintr-o privire, ceva pe care, pentru a-l sesiza, trebuie să-l laşi să se desfăşoare.” (p. 58)
Libertatea anticului avea sens în comunitate. Libertatea modernului este aceea de a se desprinde de comunitate. Libertatea anticilor era un exerciţiu legat de un spaţiu public, în timp ce libertatea modernului e o jouissance legată de un spaţiu privat.
„Seria antică: adunarea cetăţenilor (corp politic), spaţiu public, exterioritate, spaţiu. Seria modernilor: schimb comercial, piaţă liberă (fără corp politic, care este consumat până la exhaustiune de „corpul economic”), interioritate, spaţiu privat, timp.” (p. 59)

[6] „Nelimitarea” celor ce ţin de modernitate
Principiul politic al celor vechi era datoria. Principiul celor moderni: libertatea şi egalitatea. Datoria este un principiu finit, în timp ce libertatea si egalitatea sunt infinite în sine. „[…] esenţa principiului politic tradiţional este limitarea, în timp ce esenţa principiului politic modern este nelimitarea.” (p. 59-60)

[7] Împărţirea lumii în celest şi sublunar şi criteriul temporalităţii
Timpul este graniţa care separã esenţa de accident. „Când spunem că o anumită însuşire este esenţială înţelegem prin asta că însuşirea respectivă este inalterabilă temporal.” (p. 61)
Eternitatea nu e gândită prin evacuarea scurgerii temporale, ci prin îngheţarea acesteia: prin transformarea timpului în spaţiu.
Criteriul temporalităţii: „Ce este modernitatea? – Este gândirea care tinde să transforme orice lucru în temporalitate şi pentru care categoria centrală a oricărei gândiri a devenit timpul.” (p. 62)
Modernitatea a apărut atunci când cantitatea de concepte implicând temporalitatea a fost suficient de mare încât să dea tonul gândirii. Modernitatea implică şi dispreţul esenţelor.
Modernitatea este victorioasă atunci când nimic nu se mai poate sustrage temporalităţii.

[8] Temporalitatea şi definiţia Europei. „A fi modern” înseamnă „a deveni tot mai modern”
Lumea actualã se dizolvã din ce în ce mai mult în timp. Modelul spaţial de gândire a fost înlocuit cu modelul temporal, de unde gravitatea ponderii timpului.
Disputa nullibistă a fost ultima controversă în jurul existenţei lui Dumnezeu.
„Europa, rapid spus, este starea de spirit care s-a constituit prin mobilizarea tehnicilor de proiectare temporală.” (p. 63) Europenii sunt popoare ale timpului. Existenţa tradiţională este construită în funcţie de spaţiu. „Unde istoria este tratată ca proiect şi cucerire, unde tehnica de a mobiliza timpul este folosită pentru a stăpâni spaţiul – acolo începe Europa […].” (p. 64) Imperialismul european este în fapt posibilitatea de a stăpâni timpul celorlalte continente.

[9] Despre spiritul Evului Mediu
În timpul Evului Mediu Dumnezeu a început să fie privit ca un rest explicativ (ceea ce poate fi explicat prin matematică, va fi explicat prin matematică, iar ceea ce nu se poate explica prin matematică, va fi explicat prin Dumnezeu). Era vorba despre Dumnezeu-ignoranţă, a cărui retragere era scontată pe fondul avansului ştiinţei.
„Acest tip de argumentare [descris mai sus – n.n.] mi se pare o dovadă irefutabilă a faptului că anume creştinismul latin a produs atitudinea ştiinţifică în faţa lumii şi, finalmente, ştiinţa. Dar, ca un efect colateral, tot creştinismul latin a făcut posibilă incredulitatea, ca atitudine creştină necesară. Şi, prin intermediul acestui mod de a face ştiinţă (tot ce poate fi explicat natural, trebuie explicat natural, deci tot ce nu poate fi explicat natural nu există), a făcut imposibilă menţinerea simultană a unei atitudini ştiinţifice şi a credinţei în Dumnezeu.” (p. 69)
Miracolul este inexplicabilul necesar în ordinea lumii.

[10] Caracterul religios al epistemologiilor lui Bacon şi Descartes
Metoda lui Bacon consta în golirea minţii de orice prejudecăţi şi imagini false primite de la tradiţie care, spunea el, ne falsifică observaţiile.
Pentru Descartes, metoda presupunea dubiul sistematic asupra tuturor conţinuturilor minţii, până se ajunge la ideile clare şi distincte, care constituie o certitudine în ele însele.
Or, această metodă a fost postulată în mistica creştină - golirea inimii de toate patimile şi reprezentările false în vederea primirii lui Hristos. Descartes şi Bacon au aplicat în ştiinţa profană metoda ştiinţei sacre.

[11] Natura care a putut fi stăpânită nu este întreaga Natură
Conceptul de Natură nu este Natura însăşi.
„Să nu ne imaginăm că posedăm cu adevărat altceva: nu putem băga în buzunar decât ceva de forma şi mărimea buzunarului. În privinţa restului, sunt inconştient parcurse două etape istorice: la început, restul este partea nedorită: nu se regăseşte în buzunarul nostru pentru că nu l-am considerat demn de a fi posedat; în final, când devine evident, retrospectiv, că restul fusese poate, lucrul cel mai important, nici nu ne mai trece prin cap că problema lui nu este, în fond, decât problema buzunarului nostru.” (p. 72)
„Relativismul contemporan profesează relativismul numai atunci când te descurajează să crezi în ceva absolut: redevine absolutist de îndată ce alte viziuni despre valoarea cunoaşterii intră în concurenţă cu el.” (p. 72)

[12] Marea inovaţie a secolului al XVII-lea este că lumea poate fi gândită autonom
„Marea inovaţie a secolului al XVII-lea, cea din care s-a născut frigul metafizic în care trăim de atunci – şi de care ne protejăm prin multiplicarea indefinită a confortului material -, este aceea că lumea fizică poate fi gândită şi logic, şi ontologic, şi teologic ca fiind perfect autonomă.” (p. 73) Această idee l-a ucis pe Dumnezeu.
Autonomia presupune legi incompatibile cu teonomia. A fi autonom presupune a fi radical şi total independent de principiul care face posibilă dependenţa: Dumnezeu.

[13] Obiectivitatea ştiinţifică
Învăţaţii demitizanţi:
 „acei preaînvăţaţi maeştri ai disputei” (Platon);
 „farisei”, „cărturari” (Evangheliile);
 „viri eruditissimi” (Jacob Burckhardt);
 „raţionalişti” (Michael Oakeshott).
Oricărui proces de demitizare îi lipseşte un temei explicativ ultim, ferm, definitiv, fix.
Temeiul cel mai des invocat în sprijinul ştiinţei contemporane este obiectivitatea ştiinţifică.
„Pentru ştiinţă, data la care a fost scrisă Evanghelia după Ioan nu a putut fi anterioară execuţiei Sf. Petru, deoarece, în ea, Hristos profetizează execuţia acestuia. Evident, presupoziţia acestui raţionament este că o carte nu poate fi scrisă înaintea evenimentelor la care se referă, iar cunoaşterea viitorului nu este, în principiu, posibilă.” (p. 75-76)
Profeţiile se explică „ştiinţific” prin aceea că sunt relatări târzii privitoare la evenimentele istorice deja petrecute.

[14] Nullibismul şi inutilitatea „ipotezei Dumnezeu”
Problema existenţei lui Dumnezeu este problema relaţiei lui Dumnezeu cu lumea. Dacă lumea fizică este un sistem izolat şi închis, atunci Dumnezeu nu există. A nu fi nicăieri (nullibi esse) însemnează a nu exista (non esse).
Pentru secolul al XVII-lea a cunoaşte ceva înseamnă a şti cum poţi să-l construieşti, iar a descoperi ce este înseamnă a şti cum a fost făcut. Atunci când Dumnezeu devine o ipoteză inutilă pentru operaţiile cunoaşterii înseamnă că de fapt Dumnezeu nu a fost în nici un fel de faţă la construcţia obiectului cercetat.
În mod curios, excluderea lui Dumnezeu din logica lumii s-a făcut de către oameni credincioşi, dar incapabili să evalueze consecinţele celor spuse de ei. („lipsiţi de fler epistemologic”, p. 80)
Newton nu a acceptat faptul că materia ar avea ca proprietate esenţială gravitaţia. Astlfe spus, nu a acceptat că materia şi-ar putea fi suficientă sieşi, ar fi cumva autonomă.
Napoléon a introdus principiul modernităţii în ştiinţa distrugerii. Laplace a introdus principiul modernităţii în ştiinţa creaţiei.

[15] Dumnezeu ca limită a lumii
În momentul în care aventura occidentală a omului a pus problema existenţei lui Dumnezeu sub forma unui enunţ, funcţia fiinţei supreme a devenit, din orientativă, una limitativă.
Încăpăţânarea de a defini existenţa lui Dumnezeu într-un enunţ a deschis modernitatea prin două temeriuri distincte:
 spre ştiinţă, prin secularizare. Dumnezeu a devenit fiinţa care garantează atât funcţionarea ca „ceasornic” al lumii cât şi existenţa a două tipuri de separaţii: separaţia între originea lumii şi desfăşurarea ei actuală; şi separaţia între contextul descoperirii şi contextul justificării. „Ştiinţa modernă s-a născut dintr-o gândire pentru care lumea este în mod radical lipsită de prezenţă, iar separarea faţă de origine s-a tradus prin ruptura epistemologică dintre subiect şi obiect.” (p. 84)
Postulat modern: originile sunt în afara logicii de funcţionare a lumii, dacă lumea există. Ceea ce revine la a afirma că teoriile prezentului sunt mai complete, mai cuprinzătoare, decât teoriile trecutului. Pe scurt, prezentul este superior trecutului. Aceasta este axioma valabilităţii argumentului prin temporalitate.
 prin emancipare, prin pierderea lumii valorilor. „Dacă Dumnezeu se află în proximitatea noastră, atunci legea pieţei nu este universală, i.e., există valori care scapă echivalării mercantile, iar transformabilitatea calităţii în cantitate admite o limită naturală, care este Dumnezeu şi cele ce îi sunt asemenea.” (p. 86)
Fără limită transcendentă, emanciparea a fost deplină: orice constrângere din partea tradiţiei şi orice etică a îndatoririlor s-au spulberat, dar valorile n-au mai avut de atunci nici stabilitate, nici consistenţă şi nici natură proprie.
Principiul pieţei a înghiţit totul, inclusiv religia.
Nihilismul este proliferarea orizontală indefinită.
Giannini Vattimo a demonstrat că atâta timp cât acceptăm categoriile gândirii bazate pe ruptura dintre subiect şi obiect avem două posibilităţi de a înţelege construcţia intelectuală a lumii:
 ca pe o preeminenţă a obiectului asupra subiectului (ontologia precede gnoseologia);
 ca pe o preeminenţă a subiectului asupra obiectului (gnoseologia precede ontologia).
„Procesul prin care raţiunea fondatoare, fără soluţie de continuitate, se transformă în raţiune de schimb poartă, în concepţia mea, numele de secularizare.” (p. 89)

[16] Zăvorârea în peşteră, prin eliberarea din cosmosul finit al medievalilor
Alexandre Koyré vorbeşte de „istoria distrugerii cosmosului şi istoria infinitizării universului”. „Când ceea ce poţi vedea în sus este la fel cu ceea ce poţi vedea în jos, când dreapta este ca stânga, iar faţa este întru totul asemănătoare cu spatele, atunci, de fapt, eşti confruntat cu o singură dimensiune calitativă: dimensiunea unui singur tip de existenţă, a corpurilor fizice, alcătuite dintr-o aceeaşi materie, uniformă şi omogenă în tot universul, multiplicată la infinit. În mod cu totul neaşteptat, prin transformarea unei lumi închise într-un univers deopotrivă infinit (ţinând o aceeaşi direcţie, nimeni nu se poate reîntoarce de unde a plecat) şi monoton (nu există alt fel de existenţe decât existenţele fizice) omul a încetat, în fond, să mai trăiască spiritual într-un spaţiu deschis – fie acesta cu şase dimensiuni, cum era pentru antici, fie cu trei, cum era pentru matematicienii scolastici.” (p. 89)
Din punct de vedere spiritual, infinita deschidere a spaţiului revine la o dramatică închidere de orizont.
„Suntem ca într-un subsol scund şi apăsător, fără capăt, desfăşurat în faţa şi laterala ochilor noştri: deasupra, un tavan de beton infinit, care porneşte chiar de deasupra creştetului nostru – închipuind infinita opacitate a obiectelor care, fiind radical lipsite de transcendenţă, sunt absolut private de interioritate; dedesubt, o podea infinită de beton, pornită imediat de sub tălpile noastre – închipuind infinita precaritate a lucrurilor care nu au nici rădăcini, nici trecut, nici autoritate temporală. De sus, ne presează în jos o infinită masă de opacitate, densă şi grea; de jos, ne împiedică să ne avântăm în sus o de nepătrunsă întindere compactă, a lumii din care ne tragem şi în care rămânem captivi – fiinţe recente faţă de amândouă.” (p. 90)

[17] Cauza primă a fost ucisă de eficacitatea cauzelor secunde
Explicaţiile prin cauzele secunde au fost extinse asupra domeniilor în care până atunci Cauza primă nu fusese niciodată pusă în discuţie.
Cauzele secunde au fost numite „Natura”. „Natura, ca sediu autonom al cauzelor secunde, este, în fond, cea care l-a ucis pe Dumnezeu.” (p. 90)
Temporalitatea este cea care a distrus (prin dizolvare), destaurat (prin uciderea subiectului transcendental şi prin discreditarea Metodei) şi exfundat (prin desfiinţarea idei de temei) Natura.

[18] Principiul „Gott ist tot” este o consecinţă epistemologică inevitabilă a creştinismului
După Nietzsche, simţul veracităţii a fost dezvoltat în cel mai înalt nivel de către creştinism.
Creştinismul include moartea zeului ca o condiţie esenţială a învierii lui. „Chiar şi mort, Dumnezeu rămâne referinţa inconturnabilă a lumii care a fost odată creştină. Căci o lume care a încetat să mai fie creştină nu este, pur şi simplu, lumea dinaintea creştinismului: este o lume inevitabil anticreştină, şi anume – resentimentar anticreştină.” (p. 93) Orice emancipare este o blasfemie, o apostaziere, este o polemică împotriva lui Dumnezeu.
„Problema lui „Gott ist tot” înseamnă: deşi inteligenţa noastră a devenit (parţial) atee, instinctele noastre mai sunt încă (parţial) creştine.” (p. 93)
„Încadrat în sistemul de reflecţie al filozofiei culturii şi profeţind relativismul cultural ca pe o nouă Aufklärung, chemată să elibereze în sfârşit pe oameni de ultima tiranie – tirania adevărului ca ştiinţă a universalului şi a încrederii în posibilitatea certitudinii -, multiculturalismul ideologic îşi vădeşte funcţia esenţială pe care este chemat să o joace, potrivit naturii sale profunde – de ultimă şi cea mai virulentă mişcare anticreştină pe care a produs-o în ultimele trei secole civilizaţia occidentală – eliminare completă a creştinismului dintre referinţele de orice tip ale lumii contemporane.” (p. 93)

[19] Drepturile noastre sunt faţă de această lume, dar obligaţiile noastre sunt din cealaltă
Simone Weil
Nevroza modernităţii postmoderne: indefinita revendicare de drepturi.
1789 – Déclaration des Droits de l’Homme
1795 – Déclaration des Devoirs du Citoyen.

[20] Nemulţumirea omului modern
Ideea de datorie creştină a murit. Instinctul că trebuie să ne facem datoria creştină încă mai supravieţuieşte.
La nivelul conştienţei, omul modern are senzaţia că s-a eliberat, dar existenţa lui nu e fructuoasă, ci maniaco-depresivă. La nivelul subconştientului, el are sentimentul că nu-şi face datoria, ceea ce-i dă o puternică nemulţumire latentă, fără obiect şi difuză; în mod global omul modern are entuziasme şi exaltări, articulate pe un fond mocnit de nemulţumire.
Datoria nu poate fi îndeplinită decât într-o societate ierarhică.
Oamenii au nevoie de o autoritate legitimă, adică una care să nu fie strict umană.
Democraţia nu face imposibil abuzul conducătorilor, ci îl limitează în timp. Dar nu face cu putinţă naşterea în sânul ei a unei autorităţi legitime. „Căci numai ce este legitim e acceptat de noi aşa cum ne acceptăm fiinţa: împreună cu defectele, reuşitele şi scăderile ei. Restul, tot restul, e acceptat de noi ca o convenţie. Faptul că azi totul pare a nu fi decât „construit” şi doar „imaginat” (până şi sexul a ajuns să fie „inventat” de un subiect, aşa-zisul „subiect” istoric), se explică prin absurda lipsă de legitimitate la care ne-a condus eliminarea lui Dumnezeu din orice referinţă rezonabilă a vieţii pe care o împărţim cu semenii noştri.” (p. 95)

[21] Modernitatea şi rescrierea trecutului
Modernitatea s-a înstăpânit peste noi după o sumă de falsificări, unele terminate, altele în curs de elaborare. O înşiruire a lor:
 viaţa din societăţile premoderne era intolerabilă;
 ştiinţa Evului Mediu nu a avut nici un rol în naşterea ştiinţelor moderne.
Falsificările feminismului intenţionează să ne facă ilizibile marile opere literare ale secolelor precedente, inculcându-ne ideea că până acum am fost traşi pe sfoară de reacţionari care au complotat la oprimarea celor slabi. „Grila feministă de lectură a operelor umanităţii ne învaţă ce îl învăţa şi pe Lenin schema marxistă de interpretare a istoriei ca luptă de clasă: la ce moştenire culturală trebuie să renunţăm pentru a ne situa de partea punctului de vedere „progresist”.” (p. 97)
Cuvântul de ordine al modernităţii a fost ruptura cu trecutul. Dogmă: ştiinţa modernă s-a născut împotriva tradiţiei, iar naşterea ei s-a petrecut numai pentru că tradiţia a fost în fine ucisă. „Modernitatea s-a instalat printr-un deicid care a implicat, evident, o atentă şi partizană rescriere a istoriei.” (p. 99)
Temporalitatea asociată operaţiilor modernităţii este cu necesitate mecanică.

[22] Cum se intră în logica unei schimbări istorice?
„O dată ce ai intrat în modernitate, nu există epocă a modernităţii, deoarece ea pur şi simplu nu se poate închide prin mecanisme interne. Din punct de vedere ontologic, modernitatea este deja încheiată: ea nu poate ieşi din condiţia strict bidimensională în care a intrat atunci când şi-a luat în serios definiţia „Gott ist tot”.” (p. 99)
Postulatul Antichităţii: „există zei”.
Postulatul Evului Mediu: „există un zeu, şi acesta este Dumnezeu”.
Postulatul modernităţii: „lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune existenţa vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba de Dumnezeul filozofilor ori de cel al credincioşilor”.

[23] Dispreţul faţă de Evul Mediu este un sentiment protestant
„Profetii” si „teologii” mortii lui Dumnezeu sunt protestanti. Renasterea, ca si „întunericul” Evului Mediu, este un topos protestant.
Protestantii au impus dogma discontinuitãtii absolute a Renasterii.
Sola Scriptura – principiul protestant al suficienţei ontologice a textului.
O altã idee protestantã: înlocuirea gândurilor formate din imagini cu gânduri formate strict din cuvinte. Consecintã: algebra (strict cantitativã) a luat loc geometriei (care opereazã cu imagini calitative). „S-ar putea cu perfect temei sustine cã lumea modernã este lumea asupra cãreia a fost sistematic aplicat catehismul principiilor metafizice protestante.” (p. 103)

[24] Afinitatea dintre protestantism şi lumea conceptelor nelimitate
Joseph de Maistre a demonstrat că principiul protestant este anti-suveran şi rebel. Abolirea catolicismului pe care o propunea, înseamnă abolirea creştinismului.
Protestantismul a proclamat dreptul de a examina fără limite orice fundament. Efectele protestantismului: „Tradiţiile sunt afectate la fel de dramatic: toată partea de invizibil a societăţilor şi culturii omeneşti e decretată ca inexistentă şi, ca atare, totul trebuie legiferat până la cel mai mic gest şi amănunt, iar cultura trebuie continuu inventată şi reinventată, toată substanţa ei reducându-se la o succesiune nevrotică de revoluţii artistice permanente.” (p. 105)
Principiul protestantismului a lăsat nealterate îndeletnicirile umane care au legătură cu materia, dar a alterat profund îndeletnicirile umane care nu se pot referi direct la materie ori implică, într-un fel sau altul, transcendenţa.

[25] Dreptul la fericire şi dualismul incoerent al modernităţii
„Însă, în această proclamaţie [a dreptului la fericire – n.n.] cu valoare normativã, este omul altceva decât suma satisfacţiilor sale materiale? Obţinute în materie, cu ajutorul materiei, având drept motor şi scop setea nemăsurată de materie?” (p. 106)
Ideea că te poţi înnoi şi îmbogăţi interior având numai scopuri materiale este o inepţie şi o ipocrizie.
Dualismul fondator al modernităţii:
 natura nu are finalitate;
 dar omul, în ciuda faptului că e o fiinţă naturală, trebuie totuşi să aibă una.
Poziţia modernilor este intenabilă.
„[…] proclamând scopuri (fericirea) care sunt negate de premisele sale cele mai adândi (Dumnezeu nu există), modernitatea nu poate oferi omului decât un simulacru de fericire, un îndemn gol, o invitaţie obligatorie la ghiftuială – ca unic conţinut imaginabil (şi realizabil) al fericirii.” (p. 107)
Înnoirea lucrurilor duce la distracţie, la distragerea atenţiei.
Capitalismul, corect folosit, ar trebuie să fie doar un decor. Problema capitalismului: „idealul este fericirea, dar unica realitate este ghiftuiala, ce-i de făcut?”

[26] Modernitatea selecţionează ca valabile numai acele condiţii de viaţă care o confirmă
„Modernitatea este un regim onto-social care îşi confirmă adevărul printr-un mecanism de tip self-fulfilling prophecy.” (p. 108)
Starea de natură despre care au vorbit Hobbes şi Rousseau nu are corespondent… în natură.
Completa realizare a tuturor drepturilor exclude virtutea. Drepturile imaginare nu permit construirea unei veritabile societăţi civilizate.
Societatea civilă este adevărata şi singura stare-de-natură proprie omului.
Conform lui Edmund Burke:
 oamenii nu îşi inventează legăturile şi condiţiile de asociere;
 drepturile veritabile ale oamenilor nu pot fi deduse din natură prin teoria drepturilor imaginare;
 suveranitatea nu poate fi dreptul oricărui individ de a judeca cu imaginaţia proprie ce e bine şi ce e rău.
Dimpotrivă:
 oamenii îşi moştenesc legăturile;
 legitimitatea unei societăţi poate fi judecată numai prin experienţă;
 autoritatea apare numai din prescripţiile achiziţionate prin exercitarea în comun a virtuţii: legea nescrisă este adevăratul depozitar al autorităţii, iar legea nescrisă nu vine din imaginaţie, ci din experienţă.
„Pentru Burke, singura bază a discuţiei este datul, starea de fapt, iar singurul ghid de orientare este experienţa. În schimb, principalul caveat este născocirea imaginară de drepturi şi legături.” (p. 110)
Avertismentele lui Burke, formulate în sec. XVIII, sunt azi mai reale ca oricând. Drepturile imaginare par mai concrete decât drepturile reale. „Ceea ce, pentru el, un autentic Old Whig, era radical fals, era chiar spiritul falsităţii; pentru noi, moderni consumaţi, posliberali şi postmoderni, spiritul falsităţii a devenit adevărat, este chiar adevărul.” (p. 111)
Societatea s-a schimbat radical pe linia modernă atunci când a început să moştenească mai puţin decât a reuşit să imagineze şi să inventeze. Când artificialul dobândit a devenit precumpănitor în raport cu naturalul moştenit.
„Modernitatea pe care o trăim (şi care ne trăieşte) este consecinţa nu atât a pierderii vreunei tradiţii particulare, cât a respingerii sistematice a ideii înseşi de tradiţie, în numele posibilităţii tehnice de a imagina, inventa şi construi propriile condiţii de existenţă. Definiţa filozofică cea mai radicală a modernităţii este următoarea: acel mod de a fi în lume, care, împreună cu lumea, este capabil să îşi dea şi condiţiile ei de posibilitate.” (p. 112)
„Pentru a fi completă, modernitatea trebuie să inventeze nu doar realitatea, ci şi datele care permit această invenţie, şi datele care permit aceste date – şi aşa mai departe, la infinit.” (p. 112)

[27] Rămânând în datele ei, modernitatea nu poate fi încheiată
Expresiile:
 societate incomplet modernizatã;
 modernizare neîncheiatã;
 modernizare în curs, etc.
presupun, în mod fals, că modernitatea are un capăt, o închidere. Principiul modernităţii: „a fi modern înseamnă a considera ca principală valoare faptul de a fi modern.” Acest principiu conţine în definiţia sa timpul, şi este non-substanţial. Modernitatea de-substanţializează lumea şi o temporalizează. Modernitatea este un proces fără capăt şi nu există, ca în şah, o regulă de închidere a ei.
„Modern eşti numai atâta timp cât te afli pe creasta timpului. Imediat ce ai alunecat sub coama valului devii premodern. Căci a fi modern înseamnă a fi mereu identic cu ultimul moment al timpului, a fi cel mai avansat, cel mai nou, cel mai recent. În sens radical, a fi modern înseamnă a fi mereu mai recent. După ce a abandonat reziduurile substanţialiste ale trecutului, modernitatea a ajunsă să nu mai aibă alt conţinut decât ultimul eveniment, cea mai recentă realizare – cu o singură condiţie: să fi înlocuit deja orice spaţialitate cu temporalitatea.” (p. 114)

[28] O dată ce ai intrat în modernitate, nu există epocă a modernităţii
Expresiile „modernitate ultimă”, „postmodernism” sunt calchiate potrivit ideii că modernitatea se poate încheia. „Modernitatea nu are presupoziţiile vreunui stil (domeniul finitului), ci funcţionează după logica exigenţei de „a fi contemporan” (domeniul indefinitului).” (p. 115)
Modul cel mai sigur de a îndepărta pe cineva dintr-o dezbatere e de a-i demonstra că e învechit. „Când timpul e calificat prin atributele negative ale fiinţei (cum era cazul în toate culturile pre-moderne), vechimea conferă valoare; când timpul devine stăpân (cum se întâmplă în cultura modernă), vechimea devine un defect şi o insultă.” (p. 115)

[29] Postmodernitatea nu este altceva decât aprofundarea modernităţii
Există un consens în a crede că postmodernitatea este istovirea modernităţii. Postmodernitatea ne apare mai nouă decât modernitatea şi mai agresivă.
Nimic din postmodernitate nu a fost mai înainte în modernitate. Posmodernitatea este o noutate de recesie faţă de modernitate. „Ceea ce cu adevărat s-a epuizat în modernitate, pentru a deveni postmodernitate, nu este modernitatea însăşi: ci aspectul ei exterior.” (p. 116)
Modernitatea clasică este acţiunea principiului modernităţii în interiorul unei tradiţii încă vii. „Când substanţa limitativă a tradiţiei s-a epuizat şi oamenii, ca hipnotizaţi, încep să nu mai vadă în lume nici o piedică în calea exercitării arbitrariului lor personal, atunci începem să resimţim modernitatea ca pe o postmodernitate.” (p. 116)

[30] Genealogia postmodernismului
Postmodernismul se bazează pe două postulate:
 modernitatea s-a terminat;
 totul este simulacru din punct de vedere ontologic (i.e., nu există o realitate esenţială);
 totul este relativ din punct de vedere epistemologic (i.e., nu există nici un criteriu obiectiv de a stabili dacă cineva are dreptate ori se înşală).
„Teza mea este că postmodernismul nu este decât o formă exacerbată de modernitate şi că, în esenţa lui psihologică, postmodernismul este un fenomen post-traumatic. El afirmă că modernitatea s-a epuizat pentru a nu se observa că, prin exasperarea sa, modernitatea renaşte – exacerbată ş falsificată.” (p. 117)

(A) Postmodernismul nu este decât o formă exacerbată de modernitate. Omul postmodern se opune modernităţii preluând sub formă inversată unele postulate moderne.

(i) Modernii din sec. XVII au redefinit cunoaşterea, pentru a o face ştiinţifică, afirmând că a cunoaşte înseamnă a şti cum anume ceva este construit. Mai precis, a cunoaşte înseamnă a şti cum anume construise Dumnezeu lucrurile. Din acest gând, postmodernii au reţinut că realitatea este construită „de cineva”. Postmodernii au reluat argumentul epistemologic al lui Vico: putem cunoaşte numai ce am construit noi (de aceea sunt posibile ştiinţele istorice); tot ceea ce a construit Dumnezeu rămâne de nepătruns (de aceea este cu neputinţă fizica). Numai că pentru postmoderni, prin dispariţia elementului de obiectivitate absolută legată de existenţa lui Dumnezeu, argumentul lui Vico devine: realitatea este construcţia noastră. A rezultat următorul principiu postmodern: toată realitatea este rezultatul unor „invenţii” sociologice, iar orice cunoaştere este complet epuizată de sociologia cunoaşterii.

(ii) Tipic postmodernă este reducerea ontologiei la gnoseologie. Există numai ce se poate cunoaşte. „Se observă imediat că transformând principiul epistemologic al secolului al XVII-lea – a cunoaşte înseamnă a şti cum este făcut; a cunoaşte înseamnă a construi; numai ce este construit poate fi cunoscut – într-o afirmaţie de tip ontologic, de tipul – tot ce există este o construcţie de cunoaştere – se ajunge la teoria postmodernă a simlacrelor: lumea întreagă s-a transformat în fabulă, în récit, în joc al aparenţelor, în joc tout court.” (p. 118) Preeminenţa epistemologiei asupra ontologiei.
Doctrina simulacrelor ne face să ne întrebăm ce este un simulacru? Pentru ca totul să fie simulacru, ar trebui ca simulacrul însuşi să fie simulacru – paradox. Acelaşi lucru şi despre relativism: pentru ca relativismul să fie adevărat, ar trebui ca însăşi postulatul conform căruia relativismul este adevărat să fie relativ.
„[…] de ce postmodernismul, deşi exacerbează modernitatea, are totuşi conştiinţa că o invalidează în chiar spiritul ei – pe care îl depăşeşte? Deoarece posmodernismul se nutreşte din psihologia inversată care e proprie spiritelor lovite de un şoc traumatic.” (p. 119)

(B) Postmodernismul este un fenomen post-traumatic. „Postmodernul este un modern alienat. Este modernul adus de propria sa modernitate la exasperare şi care, totuşi, datorită nihilismului său radical, nu poate ieşi din logica modernităţii decât prin inversiune psihologică.” (p. 119)

(iii) Proclamaţia postmodernă a fost primită cu entuziasm de către aproape toţi cercetătorii care lucrează în domeniul acelor ştiinţe ale omului care au un statut ştiinţific dicutabil ori contestabil.
Ştiinţele naturii au emis:
 pretenţia negaţionistă: tot ce nu are exactitatea ştiinţelor naturii nu este ştiinţă.
 pretenţia anexionistă: tot ce merită apelativul de ştiinţă trebuie să fie o ştiinţă de tipul ştiinţelor naturii.
Dilthey, împotriva pretenţiilor negaţionistă şi anexionistă, a propos în favoarea ştiinţelor umane următorul raţionament: există în mod legitim două tipuri de ştiinţe: unele în care obiectul este în mod natural obiectiv, situat în exterioritatea omului, şi unele în care obiectul este o interioritate exteriorizată. Ştiinţele naturii îşi ating domeniul de precizie prin exactitate, ştiinţele spiritului îşi ating domeniul de precizie prin pătrunderea minţii în interiorul obiectului cercetat, ca urmare a unei „experienţe trăite”.
Pozitiviştii negau că ar exista şi altfel de ştiinţe decât ştiinţele naturii. Postmodernii neagă că ar exista şi alte ştiinţe decât cele antropologice şi sociologice. Pentru pozitivişti orice ştiinţă trebuie să fie o ştiinţă a naturii. Pentru postmoderni, orice ştiinţă nu este decât o ştiinţă umană. „În cazul postmodern, adevărul formulei penser contre c’est penser comme se verifică pas cu pas.” (p. 121)
Resacralizarea pe care vrea să o facă postmodernismul (prin afinitate cu New Age) nu poate fi decât satanică.
Orice discuţie referitoare la postmodernism trebuie să plece de la constatarea că acesta este un efect post-traumatic al modernităţii, bazat pe inversiunea câtorva din premisele ei epistemologice fundamentale şi pe conservarea principiului ei ontologic fundamental – nihilismul.
Postmodernismul este o radicalizare a modernismului. Este şi o încercare de a anihila inspiraţia filozofiei greceşti, care e mai eficace decât cea a barbarilor din Evul Întunecat ce a urmat căderii Romei, mai eficace fiindcă se realizează prin puterea şi în chipul filozofiei înseşi.

[31] Judecăţile de progres ale postmodernilor
Deşi postmodernii denunţă progresul ca o prejudecată, ei sunt cei mai acerbi bigoţi ai progresului. Postmodernii au interiorizat ideea de progres în domeniul judecăţilor de valoare (acolo unde ar trebui să existe doar eternitatea imuabilă). Nu mai există judecăţi de adevăr, nici judecăţi de discernământ, doar judecăţi de condamnare a ceea ce nu mai este suficient de nou, în numele a ceea ce este cel mai recent cu putinţă.
Postmodernul face discriminare între:
 progresist şi reacţionar;
 recent şi învechit;
 actual şi depăşit;
 în pas cu timpul şi rămas în urmă;
 revoluţionar şi conservator.
„Deoarece singurul criteriu în definiţia postmodernităţii este poziţia în raport cu cel mai recent moment al scurgerii timpului, distanţa faţă de prezent a rămas să fie unicul criteriu de valoare, de judecată, de acceptare ori de respingere.” (p. 124)
„Prin reducerea tuturor raporturilor tradiţional spaţiale la timp şi, în acelaşi timp, prin evacuarea lui Dumnezeu din orice judecată validă asupra lumii, postmodernismul nu poate scăpa din logica infinitului prost: a infinitului fără punct de acumulare, a lumii reduse la un singur registru, a labirintului care nu mai are nici regulă, nici capăt, a încăperii din care nimeni nu mai poate ieşi, pentru că a fost complet zidită.” (p. 124)

[32] Din modernitate nu se poate ieşi decât negându-i principiul fondator – „Gott ist tot”
Cu adevărat în afara modernităţii nu se află decât cel pentru care afirmaţia „Viu este Domnul Dumnezeul nostru” a devenit o realitate istorică necesară.

[33] Fanatismul reducţionist al modernităţii
Secolul al XVII-lea voia să reducă toată ştiinţa la mecanicism.
Scolul al XIX-lea voia să reducă toate ştiinţele la fizică (vezi evoluţiile din sec. XX ale biologiei şi informaticii).
Pozitivismul a vrut să reducă cultura la tot ce era ştiinţific în ea.
Structuralismul a vrut să reducă totul la lingvistică, mai precis la fonetică.
Actualmente, postmodernismul vrea să reducă totul la antropologie.
Antropologia propune o hartă etnografică a zoologiei şi sociologiei umane, ignorând faptul că raţiunea, dreptatea, adevărul, frumuseţea sunt universale, aceleaşi pentru toţi.
În perioada lui Renan, antropologia era legată de iluziile şi primejdiile teoriei raselor.

[34] Unitatea postmodernă a lumii
Condiţia suficientă a unificării lumii: ştiinţa matematică a naturii (fizica modernă). Condiţia necesară: marile descoperiri geografice şi cucerirea colonială.
„Postmodernismul filozofic marchează decesul fascinaţiei exercitate timp de trei sute de ani de ştiinţa matematică a naturii asupra tuturor celorlalte forme de cunoaştere.” (p. 127)
„Unde modernitatea gândea în termeni de „putere” şi de „suveran”, postmodernii au început să gândească în termeni de „microputeri” şi de societăţi multiculturale. Voinţa de a depăşi fragmentarul a murit, iar acolo unde nu a murit încă, e timorată de opinia generală, care o suspectează de perversităţi politice „antidemocratice”.” (p. 128)
Soluţia multiculturalismului ideologic: refuzul oricărui „grand récit” şi menţinerea cu orice preţ a stării de fragmentar.
A doua soluţie priveşte înlocuirea fizicii cu biologia, aceasta din urmă fiind mai solidară cu noile evoluţii pragmatic-ştiinţifice. „Cu ajutorul mijloacelor de care dispune, noua paradigmă biotehnologică vizează transformabilitatea tehno-ştiinţifică a înseşi naturii umane, pe care speră să o poată modifica potrivit unui nou proiect politic radical, unul ideologic agreat de o majoritate oarecare. În urma acestui tip de modificare a naturii umane, corpul politic va începe să capete un cu totul alt sens, imposibil de precizat înainte ca experimentul biopolitic să fi avut loc.” (p. 128)
„Deoarece posibilitatea unei morale universale este legată de existenţa unei naturi umane, controlul naturii umane prin manipulare tehno-medicală schimbă complet datele istoriei, aşa cum o ştim noi.” (p. 130)
Idealul ideologic al sănătăţii perfecte.

[35] Antropologia – cea mai recentă ştiinţă-pilot
Modernitatea are principiile următoare:
 principiul depăşirii (mecanismul avansului istoric ascendent);
 principiul monismului (totul poate fi adus fără pierderi la o cauză unică).
Postmodernitatea are principiile următoare:
 principiul avansului fără revenire;
 principiul pluralismului ontologic, metodologic etc.
În discursul său, postmodernismul încurajează:
 dispersia;
 fragmentarea;
 reducerea la accident;
 transformarea tuturor substanţelor în simulacru.
Totuşi, în practică încurajează antropologia: „Fireşte, ceea ce ignoră cei care absolutizează rolul culturii în formularea judecăţilor cu valoare universală – susţinând că antropologia culturală reprezintă criteriul de judecată ultim pentru afirmarea adevărului – este faptul elementar că fiecare om este nu doar fiul, ci şi tatăl culturii în care este cufundat. Prin urmare, „o cultură nu poate niciodată să devină criteriu de judecată şi, cu atât mai puţin, criteriu ultim de adevăr” (Ioan Paul al II-lea). Antropologia nu poate fi sub nici un chip proclamată metoda universală a tuturor ştiinţelor omului.” (p. 133)
Recursul la antropologie ţine de agenda postmodernismului, care este fundamental politică. „Or, scopul politic al revendicării postmoderne este destaurarea oricărei referinţe la universal şi aducerea ştiinţelor umane la situaţia în care pe viitor orice referinţă la universal, din partea unui cercetător serios, va trebui să pară publicului larg şi comunităţii de savanţi la fel de bigotă, la fel de periculoasă, la fel de fundamentalistă ca şi o referire la Biserica lui Dumnezeu, azi, în politica democratică.” (p. 133-134)

[36] Ravagiile transformării antropologiei în ştiinţă-pilot
În Evul Mediu era de la sine înţeles faptul că omul este superior tuturor fiinţelor inferioare create, precum şi faptul că după Judecată va fi superior îngerilor. Omul era considerat singurul creat după asemănarea lui Dumnezeu.
În anii 60 ecologiştii predicau că omul este egal şi în rând cu celelalte animale. Dacă omul este asemenea unui animal, inteligenţa se reduce la o facultate pragmatică de adaptare. „Inteligenţa nu mai are nimic noetic, nimic iniţiatic, nimic divin: ea este un coeficient de inteligenţă, un număr pe un formular de angajare.” (p. 135)
Antropologic vorbind, cultura nu înseamnă decât mod de trai, hrană, credinţe, tehnici, habitat, comportament – dar nu şi valoare, sau mântuire.
„Câţi dintre noi, astăzi – bine hrăniţi cum suntem, cu turismul la zi, ignoranţi în toate cele, buni doar la consum şi inapţi să concepem ţeluri mai înalte decât creşterea venitului şi adorarea PIB-ului -, câţi dintre noi nu am merita, judecaţi prin prisma purităţii acelui medieval, să fim trecuţi în rândul făpturilor incapabile de raţiune şi judecaţi ca nedemni să purtăm nobilul nume de om? – Nişte animale prospere, blânde şi politicoase, asta am devenit…” (p. 137)

[37] Mizerie materială şi transfigurare spirituală
„Noul duşman al umanităţii nu mai este, ca în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândă şi tâmpă a acelor animale domestice care reprezintă adevartul tip omenesc (inuman, fireşte) pe care îl produce şi reproduce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă.” (p. 137)

[38] Tipurile umane dominante şi condiţiile lor materiale de viaţă
Tipul uman clasic era unitar, ierarhic, contemplativ şi resemnat.
Tipul uman creştin medieval era complex, ierarhic, contradictoriu, iscoditor şi neliniştit.
Tipul uman modern clasic era complex, egalitar, contradictoriu, ştiinţific şi neliniştit.
Tipul uman postmodern este simplu, nivelat, timorat, tehnologic şi relativist.

[39] Prima modernitate încă mai invocă substanţele, cea recentă le aboleşte prin dizolvarea tuturor în temporalitate
În cazul modernităţii clasice, a fi modern însemna a fi în pas cu principiile cele mai raţionale cu putinţă. Întâmplător, cele mai raţionale cu putinţă erau şi cele mai recente, în ordinea timpului. Însă temporalitatea nu prima asupra criteriului raţional. În cuplajul timp-raţiune ceea ce conta era raţiunea.
În cazul postmodernismului, cuplajul timp-raţiune s-a reformulat, în favoarea timpului. „Acum contează numai a fi în pas cu timpul: nimeni nu se mai întreabă dacă este mai raţional sau mai bine.” (p. 139) Axiomă iraţională: mai recent înseamnă sigur mai bine.
„Spre deosebire de modernitatea clasică, a cărei mişcare era justificată prin promovarea progreselor raţiunii, modernitatea recentă îşi justifică mişcarea numai prin reflexul instinctiv de a se strânge tot mai aproape de şuvoiul cel mai rapid al scurgerii timpului.” (p. 139)
În timpul modernităţii recente a fi modern înseamnă a fi cât mai strâns cuplat cu tot ce e mai nou, cu ultimele produse, cu ultimele invenţii, ultimele teorii, ultimele descoperiri. Înseamnă a fi la modă.
Andy Warhol a proclamat nevoia şi suficienţa celor 15 minute de celebritate.
Omul modern este persoană în sensul cel mai brutal etimologic – mască, rol, personaj.
„Identitatea lui [a omului postmodern – n.n.] nu mai este dată: e construită, pentru un uz temporar, de el în cooperare cu alţii, într-o comunitate nu de destin, ci de opţiune radical liberă (adică fără raport necesar cu tradiţia). Identitatea omului recent nu este doar construită şi imaginată: ea este, prin vocaţia ei de a se uni cu scurgerea temporalităţii şi prin dependenţa ei de jocul sociologic al apartenenţelor, fundamental capricioasă. Omul recent are identitatea aderenţelor sale instantanee.” (p. 140-141)
„Setea de viitor fără grijă faţă de conţinutul lui este forma cea mai servilă a adicţiei omului recent faţă de temporalitate – zeul ultim al celor pentru care a fi modern este în sine valoarea supremă a vieţii.” (p. 141)

[40] Modernitatea – o tehnică a rezolvării conflictelor politice care a fost, cu timpul, luată ca fiind substanţa însăşi a omului civilizat
Modernitatea nu are substanţă. Ea este strict de ordin instrumental. „Modernitatea nu fusese, iniţial, decât modul în care oamenii din secolul al XVII-lea au încercat să rezolve problema teologico-politică.” (p. 141)
Modernitatea este o formă devenită conţinut. Astăzi, ea este un principiu radical, potenţial totalitar. În limbaj scolastic, este mod devenit substanţă.
Principiul „vălului de ignoranţă” este la baza teoriei liberale.

[41] Gelozia modernităţii faţă de tradiţie.
Modernitatea îşi propune să înlocuiască în totalitate tradiţia. „Modernitatea este dezastruoasă atunci când caută să se substitue integral tradiţiei şi este remarcabilă atunci când caută să o realizeze prin alte mijloace, mai lipsite de prejudecăţi. Când este geloasă pe tradiţie, şi îşi pune gelozia în aplicare, modernitatea se transformă repede în coşmar.” (p. 144)
„Dusă la limita ei extremă, modernitatea crează o lume saturată de mijloace, dar endemic sărăcită de idealuri (iar când pretinde că le are, idealurile acestei lumi din ce în ce mai recente sunt doar scopuri de consum – adică idealuri de extracţie joasă, achizitiv-apetitive).” (p. 145)

[42] Modernitatea ca distrugere „creatoare”
Marx şi Engels au susţinut în Manifestul Partidului comunist două teze istorice diferite:
 Burghezia nu poate exista fără a revoluţiona neîncetat toate relaţiile sociale.
 Proletariatul va opri această schimbare permanentă după ce va pune mâna pe putere (la care va accede în virtutea logicii antrenate de prima teză).

[43] Caracterul irezisitibl al principiului democratic
Democraţia este irezistibilă pentru că este o teorie despre cum se poate împărţi puterea. „Statul modern se foloseşte de democraţia de mase pentru a smulge individului, prin definiţie aristocratic, libertăţile şi privilegiile moştenite de acesta din societatea medievală. Statul modern este tirania maselor asupra libertăţilor individuale.” (p. 150)

[44] Ce este lichiditatea?
Substantivul lichiditate este din aceeaşi familie lexicală cu verbul a lichida.

[45] Aducerea lumii la lichiditate
Este remarcabilă înlocuirea posesiunilor solide cu cele lichide. Valoarea echivalată printr-o posesiune spaţială a fost abandonată în favoarea unei proprietăţi bazate pe organzarea temporalităţii.
Modernitatea suscită energia unei abilităţi eliberate de responsabilităţile proprietăţii spaţiale – abilitatea omului care nu mai are nimic sfânt.
„Prima modernitate a făcut inofensivă tradiţia, condiţionându-i manifestarea de, practic, auto-suspendarea ei; modernitatea târzie (postmodernitatea) a invalidat tradiţia, declarând-o nu inutilă, ci reacţionară.” (p. 157)

[46] Incoerenţa programului modern
„Modern este omul mişcat de somaţia interioară de a schimba locul naşterii sale.” (p. 46)
Modernitatea s-a născut ca o regăsire a naturii veritabile, dar a gândit natura astfel descoperită în termenii devenirii temporale.
Omul modern îşi dezvăluie natura prin descoperirea că natura care i se potriveşte cel mai bine este natura pe care nu o are.
„O dată cu naşterea omului modern, condiţiile care fac posibilă naşterea celui recent sunt deja puse. În omul modern, cel recent îşi trăieşte nu doar preistoria, ci şi postistoria. Omul recent este o eroare de perspectivă asupra unei perspective care a fost iremediabil pierdută.” (p. 162)

[47] Omul recent stă sub semnul lui Proteu
În timp ce omul modern stătea sub semnul lui Prometeu. Omul recent este volatil, tine de mercur, si nu de aur.

[48] Natura omului este să nu aibă nici una
Este o afirmaţie a lui Maurice Merleau-Ponty. În fapt, e vorba de natura omului recent.
Ceea ce este fix în omul modern este incapacitatea de a se fixa.

[49] Caracterul „temporal” al stabilităţii democratice (argumentul lui Hayek)
Trecerea de la „substanţe spaţiale” la „substanţe temporale”, de la raţionamentul prin indicarea fundamentului la raţionamente situate în exfundare, de la explicaţii prin stări la explicaţii prin procese.
Totalitarismul este o pseudomorfoză a sistemului democratic. „Totalitarismul este punerea modernismului în slujba unui ideal arhaic – de democraţie totală şi de sistem de castă plebiscitat.” (p. 165)

[50] Sursa răului totalitar
Ideea că răul totalitar este consecinţa adoptării unei anumite poziţii politice este falsă.
Condiţiile raului totalitar:
 Existenţa unui stat mai puternic decât societatea;
 Adoptarea de către opinia publică a ideii că este legitim ca statul să impună societăţii o anumită viziune ideologică.
„Acest tip de analiză arată că ambele condiţii ale răului totalitar continuă să fie astăzi îndeplinite, în ţările cu democraţiile aparent cele mai puternice. Nu neapărat comunist şi cu atât mai puţin fascist, răul totalitar de azi este strâns înşurubat în creşterea monstruoasă a puterii statului modern şi în scăderea dramatică a culturii libertăţii, la aproape toate popoarele care au ajuns să creadă în democraţie numai şi numai pentru că acest regim continuă să umple conturile.” (p. 167)

[51] Secretul comunismului: o teorie a salvării formulată în termeni perfect seculari
Comunismul nu i-a sedus doar pe dezmoşteniţi, ci şi pe mari intelectuali (Maurice Merleau-Ponty, Julien Benda).
„Or, comunismul tocmai asta a ştiut să ofere spiritului radical desacralizat al modernilor: o teorie a salvării formulată în termeni de perfectă mundanitate. O religie în limbajul desacralizat al teoriei practice, al realismului crud (adică pur material – zeitatea epistemologică a modernilor): capital, relaţii de producţie, proletariat, mijloace de producţie, contradicţii de clasă, rezolvare violentă, autodepăşire istorică – toate aceste concepte erau citite în cheia mistică a salvării.” (p. 170)

[52] Falaciozitatea argumentului care absolvă comunismul invocând pedigriul lui filozofic
Conform unui argument adesea invocat, rădăcinile filozofice ale comunismului sunt infinit mai stimabile decât cele ale fascismului.

[53] Problema socialiştilor
Există o confuzie între socialismul ca forţă morală, ca patos al egalităţii, şi socialismul ca logică infailibilă a istoriei.

[54] Eroarea de principiu a stângii
Două presupoziţii false privesc chestiunea economică a politicii:
 prosperitatea este un fapt natural care nu poate fi pierdut prin îndiguirea economiei de piaţă;
 justiţia socială este o lege a naturii.
Prima presupoziţie face abstracţie de istorie: nici o civilizaţie nu a cunoscut prosperitatea economică, aşa cum a cunoscut-o civilizaţia occidentală începând cu secolul XVII. „Între lucrurile pe care istoria le repetă la nesfârşit este şi acela că prosperitatea NU este un dat al naturii şi că, dimpotrivă, ea este rezultatul întrunirii unui anumit număr de factori, pe care suntem departe atât de a-i controla empiric, cât şi de a-i înţelege teoretic.” (p. 174)
A doua presupoziţie porneşte de la ideea că dacă oamenii se nasc egali, atunci ar trebui să trăiască în condiţii identice de prosperitate şi oportunităţi. Trebuie să ne întrebăm:
 Există suficientă prosperitate pentru toţi?
 Odată realizată împărţirea prosperităţii, este de crezut că ea va fi reatinsă la următorul ciclu productiv?
Răspunsul rezonabil la aceste două întrebări este clar negativ.
Aproape toate ideile economice ale stângii sunt false.
Cine doreşte să egalizeze prosperitatea obţine inevitabil diminuarea şi chiar dispariţia ei.

[55] Socialiştii şi inegalităţile acceptabile
Socialismul este un sistem al inegalităţii acceptate… de către socialist.

[56] Cunoaşterea centralizabilă nu este toată cunoaşterea
Ludwig von Mises: oricât de învăţaţi şi oricât de bine intenţionaţi vor fi planificatorii ei nu vor putea găsi soluţiile corecte la problema costurilor şi preţurilor deoarece nu vor putea dispune de valorile corecte ale intrărilor.
În epistemologie se ştie că orice formă de cunoaştere lasă ceva esenţial pe dinafară, fără de care folosul acestei cunoaşteri este nul. În teoriile sociale se acceptă că raţionalitatea nu poate fi atinsă reducând acţiunile libere ale indivizilor la echilibre statice din care spontaneitatea este evacuată, ci numai incluzând-o în sistem.

[57] Noua idee dirijistă şi „justiţia socială”
„Cea mai mare ameninţare contemporană la adresa libertăţii este ideea, atât de strând legată de existenţa statului providenţă (welfare state), că guvernul este îndrituit să aibă o putere nelimitată în administrarea prosperităţii, în vederea impunerii justiţiei sociale.” (p. 181)

[58] Mai poate fi gândit liberal statul care preia sarcina prosperităţii?
Statul liberal a fost gândit ca limitându-se la securitate şi menţinerea regulilor de convieţuire pe care le doresc toţi.
Statul care se ocupă de securitate are o sarcină finită. Statul care se ocupă de prosperitate are o sarcină infinită, deci atribuţiile sale pot creşte infinit.

[59] Abuzul de stat
Statul inculcă ideea falsă că resursele gestionate de el sunt ieftine şi abundente.
Statul mai este periculos şi pentru ideea că toate treburile se rezolvă prin măsuri administrative. De unde la credibilitatea de care se bucură intervenţionismul. „[…] ideea că toate tipurile de probleme admit soluţii tehnic-administrative este profund falsă, iar împrejurarea că statul este azi chemat să intervină peste tot este esenţa pericolelor cu care se confruntă astăzi umanitatea care a încetat să mai trăiască în mizerie materială.” (p. 185)

[60] Economia şi justiţia socială (argumentul lui Collingwood)
După Collingwood, în economie singurele probleme valabile sunt cele care se referă la cât anume poate primi un om în schimbul bunurilor pe care le comercializează, ori în schimbul muncii salariale pe care o prestează.
„Însă, fireşte, deoarece nu mai trăim demult într-un regim de opinie bazat pe afirmarea şi cultivarea discernământului, ci, din contră, într-unul bazat pe supremaţia spiritului fals, problemele prost puse sunt cele care au devenit centrale în orice dezbatere de opinie care se respectă.” (p. 185-186)
Educaţia actuală nu este bazată pe discernământ, ci pe informaţie.

[61] Aberaţia principiului redistribuirii proprietăţii
Azi este stabilit principiul redistribuirii prin impozit a proprietăţii private celor decretaţi de stat ca fiind defavorizaţi.
Împotriva acestei practici există două argumente:
 argumentul conservator: înstrăinarea proprietăţii este un act care diminuează libertatea, iar obiceiurile bazate pe servitate degradează moral omul şi îi corup caracterul.
 argumentul ad personam: proprietatea putând fi văzută ca o extensie a persoanei (viziunea romanilor, a ţăranilor din Evul Mediu şi a aristocraţilor). Dacă este moral ca proprietatea să fie confiscată, atunci ar fi normal ca şi individul talentat să poată fi deposedat de talentul său, fără să i se ceară consimţământul.
„Cu cât mai democratică în sens totalitar este o societate, cu atât mai iresponsabil este tipul de cetăţean pe care aceasta îl reproduce.” (p. 188)

[62] Tipul uman socialist
„Socialismul, ca sensibilitate, este invenţia unora dintre membrii trândavi şi incapabili ai claselor avute.” (p. 188)
„Socialismul este invenţia unor oameni lipsiţi de responsabilităţi, care, fugind de răspunderea propriilor teorii, au oferit primul exemplu dezgustător de iresponsabilitate intelectuală absolută.” (p. 188-189)

[63] Psihologie socială
„[…] socialismul construieşte generozitatea faţă de celălalt, printr-un mecanism de impunere silită, adresat tuturor. Nu este numai ipocrizie inconştientă: este (a) punerea carităţii cu care eşti dator de la Dumnezeu, (b) pe seama altora, cărora le-o impui cu forţa.” (p. 189)
„Aşa începe infernul politicii socialiste, de la o boală morală (fuga de responsabilitatea de a fi generos), pe care socialistul caută să o vindece printr-o diformitate silogistică (adevărata generozitate se obţine numai atunci când tuturor li se impune de către puterea de stat să fie generoşi, în sensul fixat de noi, de către socialişti.” (p. 190)

[64] Adevărul manifest, temporalitatea şi socialismul
Karl R. Popper vorbeşte de „doctrina adevărului manifest”. Conform ei şi susţinătorilor acestui punct de vedere, adevărul este vizibil, sare în ochi, iar cei care nu-l îmbrăţişează automat sunt nişte profitori care trăiesc de pe urma minciunilor lor.
Argumentul „decisiv” invocat de Léon Blum în favoarea socialismului este temporalitatea (noutatea doctrinei socialiste în raport cu liberalismul).
La autorii evrei apare des tema fluidităţii: Blum a fost partizan al abandonării etalonului „pământ” şi promotor al etalonului „schimbare”. „Fidelitatea faţă de pământ este cel mai mare obstacol în calea schimbărilor care sunt necesare pentru a schimba natura umană – avem aici catehismul modern şi postmodern laolaltă.” (p. 193)
Evreii sunt un popor care trăieşte în timp, şi nu în spaţiu. „Dacă profeţii aveau menirea religioasă de a fi groparii timpului, rabinii şi-au asumat sarcina dificilă de a fi păstrătorii acestuia.” (p. 195)
„Prin trecerea de la o religie centrată pe posesia templului (ilustrând un tip de identitate bazată pe înrădăcinarea spaţială) la una centrată pe apărarea Torei (ilustrând un tip de identitate bazată pe înrădăcinarea temporală, la purtător), evreii au devenit primul popor din istorie şi din lume care a trecut de la gândirea în termeni de substanţe spaţiale, tipică tuturor tradiţiilor premoderne, la o gândire în termeni de substanţe temporale, tipică oricărei gândiri moderne.” (p. 195)
Afinitatea dintre evrei şi modernitate este naturală.
Protestanţii, deoarece reprezentau o întoarcere a creştinismului la izvoarele sale iudaice, au reprezentat tipul creştin de predilecţie prin care s-a impus modernitatea.

[65] Joseph de Maistre ca indicator al temporalizării lumii
Maistre este „reacţionar” în măsura în care a avut o repulsie uriaşă pentru schimbarea care se opera între substanţe-esenţă şi substanţe-timp.
Joseph de Maistre este cel mai important martor al schimbării pe care o trăim noi.
„Creştinismul ţine de Pământ şi de substanţele-esenţă. Iudaismul de după a doua distrugere a Templului, iudaismul pribeag şi lipsit de Centru, ţine de Timp şi de Mare. De aceea, de îndată ce modernitatea apare şi se instalează, evreii devin fără ezitare cheia istoriei europene – pentru că ei, singurii între culturile europene, împreună cu potenţialităţile deschise prin descoperirea politicii mării, poartă elementul timp spre împlinirea lui, în timp ce toate celelalte forţe, ale uscatului şi ale interpretării tradiţionale ale creştinismului, i se opun sau tind să i se refuze.” (p. 197)
Motorul modernităţii este transformarea tuturor substanţelor-esenţă în substanţe-timp. „Civilizaţia, să nu uităm, a apărut numai acolo unde au fost simultan posibile scrisul şi monumentele de piatră. Acel moment, potrivit victoriei depline a spiritului recent, a trecut. Viitorul aparţine forţelor care vor răsturna atât scrisul, cât şi, simultan, spiritul care doreşte să fie exprimat prin monumente. Timpul – este ocazia. Excesul de timp – este destrămarea. Aici, pe această muchie de cuţit, se dispută tot binele şi toată primejdia modernităţii.” (p. 197)

[66] Trebuie să fii în pas cu timpul, altminteri eşti declarat reacţionar!
Distincţia dintre bine şi rău a fost înlocuită cu cea dintre progresist şi reacţionar.

[67] Cum se definea un Old Whig?
Conservatorismul doreşte să păstreze intact ceea ce revoluţia vrea să distrugă complet.

[68] Dreapta şi stânga din perspectiva poziţiei faţă de tradiţie
Distincţia politică dintre dreapta şi stânga nu apare decât odată cu ieşirea din tradiţie. Înţelegem prin tradiţie absamblul presupoziţiilor care nu pot fi puse niciodată în discuţie. Stânga pune în discuţie aceste presupoziţii, în timp ce dreapta este cea care împiedică acest lucru.
Conservarea produce ideologii (moduri false ale conştiinţei, care pretind că lucrurile sunt mai stabile decât par), în timp ce orientarea spre nou produce utopii (supraevaluări ale viitorului şi celebrări ale forţelor dinamice ale istoriei).
Stânga este naturaliter revoluţionară, în timp ce dreapta este inevitabiliter conservatoare. „Iluzia stângii este că dictatura egalităţii va putea în cele din urmă salva oamenii de nelecuitul lor sentiment că viaţa i-a neîndreptăţit; iluzia dreptei este că impunerea unei ierarhii care nu a fost găsită, ci inventată va putea vreodată lecui omenirea de sentimentul că a fost izgonită din Paradis.” (p. 200)
Ambele moduri de raportare la tradiţie se înşală şi au dreptate în acelaşi timp. Totuşi, în ordinea umanului, şi stânga şi dreapta sunt fapte umane secundare. În fapt, problema dispariţiei tradiţiei este problema instaurării unei existenţe umane în întregime supuse temporalităţii (altfel spus, imposibilitatea de a mai avea valori care să nu depindă de timp). Problema dispariţiei tradiţiei este problema imposibilităţii găsirii unui teren ferm.
Fermitatea devine din substantiv, adjectiv, iar din verb, adverb. Singurul argument devine forţa. „[…] politica este numele pe care l-a dobândit întrebuinţarea legitimă a forţei, iar exercitarea ei legală s-a numit stat.” (p. 202)
Nevroza stângii este schimbarea cu orice preţ, prin care se exprimă setea vorace de temporalitate. Nevroza dreptei este îngheţarea cu orice preţ a schimbării, în care se adăposteşte setea nostalgică de repaus.

[69] Obiecţie la politologia contemporană
Ignorându-l pe Dumnezeu, teoria politică contemporană nu mai poate avea despre om decât o viziune limitată sus, şi prelungită indefinit în jos.
Reducţionismul este filosofia de bază a modernităţii. Altfel spus, tot ce se află sus poate fi explicat printr-o combinaţie a ceea ce este jos.

[70] Stânga este partidul politic al dezinvestirii lui Dumnezeu de atributele sale tradiţionale
Stânga este expresia mecanismului însuşi prin care avansează modernitatea. Ea îl evacuează cu orice preţ pe Dumnezeu din istorie.
Mecanismul din care s-a născut modernitatea este articularea coerentă a laicizării cu secularizarea şi cu descreştinarea.
Alternativa la viaţa în interiorul tradiţiei este barbarismul cel mai nemilos. „Căci, în definitiv, de ce să nu extermini câteva gâze limbute care se agită inutil, dacă tot ce se referă la identitatea lor a fost inventat, dacă tot ce le justifică existenţa a fost construit cu premeditare, dacă deosebirea dintre bine şi rău este pur convenţională, dacă un fapt poate lua orice valoare, dacă nici o valoare nu va putea vreodată egala valoarea unui fapt brut?” (p. 206)

[71] Politicul ca deschis al societăţii umane
Ideologicul este o formă coruptă a politicului (aceste din urmă precede politicul).

[72] Despre aberaţia unor taxinomii bazate pe stânga dreapta
Sunt considerate de către „progresişti” ca fiind „reacţionare” instituţiile care au un raport oricât de mic cu tradiţia: biserica, religia, monarhia, statul, elitele, cultura.
„Astăzi, într-o epocă în care radicalismul de stânga a devenit presupoziţia comună de raportare la lume a majorităţii oamenilor obişnuiţi, orice instituţie care întreţine cu trecutul şi cu tradiţia un raport de continuitate ori de reverenţă este resimţită, inconştient şi involuntar, ca „depăşită”, „învechită”, „discriminatorie”, „intolerantă”, „fundamentalistă”, „potenţial represivă”, „reacţionară”.” (p. 210)

[73] Politicul şi ştampila ideologică „dreapta vs. stânga”
Politicul începe prin identificarea unui bine comun.

[74] Suprimarea politicului prin ideologii şi prin soluţia tehnocrată
Două metode au tins spre suprimarea politicului:
 soluţia tehnocrată (ideea că, în virtutea unor competente, cineva ar putea da o soluţie tehnică în ceea ce priveşte binele de care avem nevoie);
 identificarea politicului cu ideologia (altfel spus soluţia tehnică poate fi realizată prin gnoza ideologicului).
Pretenţia de a-i înlocui pe oamenii politici prin administratori a fost numită de Oakeshott „eroarea supremaţiei tehnice”.
„Dacă eroarea ideologică submina şi tindea să desfiinţeze economia – făcând imposibilă prosperitatea economică -, eroarea tehnocratică subminează şi tinde să desfiinţeze partea de comunitate din orice societate – paralizând inventivitatea socială şi atrofiind spontaneitatea prezenţei sociale a oricărui individ, luat în particularitatea sa irepetabilă.” (p. 213)

[75] Deformările politicului
Politicul este devorat de ispita tehnică şi de anexionismul ideologic. Ideologiile secolului XIX au fost create de intelectuali şi vizau scopuri universaliste. Ideologiile secolului XX au fost create de oameni politici şi vizează scopuri parohiale.
„Dacă politica secolului al XIX-lea a fost intens ideologizată, putem spune că politica ultimei părţi a secolului XX, care cu siguranţă deschide spre modul de a face politică al secolului care urmează, a fost puternic „tehnologizată” – prin asta înţelegând transformarea spaţiului politic într-un soi de management tehnic, pentru care parlamentul, partidele politice şi corpul politic au devenit elemente de marketing de imagine, supuse tehnicilor de manipulare ale managementului electoral.” (pp. 214-215).

[76] Tradiţia libertăţii va fi înlocuită cu setea de prosperitate şi cu teama de nesiguranţă
La originea civilizaţiei europene stă decizia de a conferi libertăţii valoare politică supremă.
După 1960 valoarea civilizaţiei europene a devenit bunăstarea materială. „Cum va arăta cultura acestei civilizaţii şi cum vor fi gândite instituţiile acestui tip de cultură? Nu ştiu. Presimt însă că viitorul nu va mai acorda atenţie nici libertăţii, nici culturii, nici măreţiei valorilor noastre. Aceste lucruri, deja, au încetat să mai atragă atenţia. Noi, deja, vorbim în zadar. Deja, se poate spune, posteritatea noastră a devenit trecutul.” (p. 216)

[77] Geniul Europei şi spiritul modernităţii, între relativism, multiculturalism şi liberalism
„Paradoxul libertăţii ţine, deci, de împrejurarea că se bazează pe posibilitatea ca minciuna, răul şi imoralitatea să existe. Căci, dacă ar exista în mod cert numai ceea ce este adevărat, moral şi frumos, care este unic, atunci libertatea ar fi nu doar inutilă, ci direct subversivă. Argumentul este următorul: dacă adevărul ar fi cunoscut cu certitudine, atunci ar fi absurd să fie tolerate opiniile false […].” (p. 217)

[78] Spiritul modern şi excesul de legiferare
A consolida modernitatea recentă înseamnă a legifera din ce în ce mai mult, în tot mai multe domenii, din ce în ce mai complet.
„Or, ce reprezintă o tradiţie, oricare ar fi ea? Nimic altceva decât transformarea spontană a formelor de viaţă în conţinuturi stabile ale vieţii. Dimpotrivă, ceea ce în modul cel mai general numim modernitate reprezintă un anumit mod de a te raporta la tot ceea ce, la un moment dat, se prezintă ca fiind deja consolidat sub forma unei tradiţii.” (p. 221)

[79] Regulile, tradiţia şi comunităţile
Discernământul nu este ereditar şi nici nu poate fi transmis în mod uniform descendenţilor.
Iniţial, în comunităţile mici, regulile au apărut pentru că discernământul nu a putut fi transmis automat. Ulterior, în comunităţile mari, a apărut ideea că totul trebuie să depindă de nişte reguli.
„Orice stil cultural se naşte prin afirmarea unui anumit tip de discernământ – simţul pentru tot ceea ce este mare, pentru ceea ce este divin, pentru ceea ce este eficient etc. Deopotrivă, stilurile mor atunci când legiferarea începe să domine asupra actului individual de judecată. Altfel spus, civilizaţiile încep să se dezagrege o dată cu dispariţia discernământului care le-a animat la formare.” (p. 222)

[80] Ce ar trebui să fie legea?
Legea are mai degrabă o valoare negativă, fiind ceea ce în fizică numim condiţiile limită.
Legile care vor să legifereze toate combinaţiile posibile, mutilează realul. Se ajunge la principiul aberaţiei totalitare: tot ceea ce nu este explicit permis, este implicit interzis.
„Departe de a reuşi să facă ilegalitatea imposibilă, excesul de legalitate sfârşeşte invariabil prin a face dreptatea impracticabilă. Şi totuşi nimeni nu resimte încă o instinctivă repulsie faţă de legea înţeleasă ca normativ al tuturor posibilităţilor admise.” (p. 225)
Excesul legislativ este în directă legătură cu dispariţia discernământului.
Sursa greşelii nu este liberul arbitru, ci absenţa discernământului.

[81] Legea instituită ca discernământ deja pierdut
Tablele legii au devenit necesare atunci când comportamentul religios nu a mai putut constitui o morală universal acceptată.
Legiferarea atestă o disfuncţionalitate în funcţionarea socialului, că procesul supus legiferării nu mai merge de unul singur.
Legile reprezintă suduri în real, ele nu sunt inocente.
Legea este înlocuirea naturii (după cum ea face parte din apanajul modernităţii recente, şi nu a modernităţii clasice, bazate pe natură). Acolo unde modernii clasici gândeau în termeni de natură cei recenţi gândesc în termeni de construcţie deliberată.
Pentru omul recent orice cunoaştere serveşte voinţei de putere.
Omul recent este suspicios. El refuză tradiţia deoarece aceasta nu a fost elaborată de tipul său uman.
Programul omului recent vizează exterminarea sistematică a tuturor resturilor de tradiţie clasică din formula primei modernităţi, cea care gândise deja tradiţia ca pe ceva care trebuia depăşit şi învins.
„Omul recent reprezintă triumful eliminării oricărei substanţe din gândirea umană şi înlocuirea acesteia cu timpul. […] Multiplicarea fără de capăt, goana timpului, imposibilitatea de a fixa vreun termen, vreun reper, vreo haltă – aceste sunt datele revoluţiei celei mai recente.” (p. 229)
„Înţelepciunea omului recent e goana înainte. Cunoaşterea sa e caleidoscopul. Singura sa pace – caruselul. Iar singura breşă în relativismul său vesel şi superficial este propria sa moarte, faţă de care nutreşte terorile unui pudel răsfăţat şi bine hrănit faţă de dizgraţia stăpânei.” (p. 230)

[82] Spiritul subversiunii
Orice ordine construită şi inventată de-a gata este condamnată să devină dezordine.
„Aş numi era în care dezordinea apare ca efectul inevitabil şi neintenţionat al dorinţei de a propune o ordine mai bună „era subversiunii”.” (p. 231)
Subversiv – acţiunea de a răsturna. Subversiunea este instalarea în acţiunea care face posibilă răsturnarea infinită. Spiritul subversiunii este cel care dezrădăcinează. „[…] adevărul subversiunii constă în aflarea faptului că, în lume, nu este de găsit nici un punct de sprijin, iar acolo unde un astfel de punct este cu putinţă nu există de fapt lume.” (p. 232)
Principiul subversiunii contestă existenţa unui temei al lumii.
Subversiunea nu are principiu intern de limitare. În cadrul ei judecata de actualitate se sustrage oricărui tip de judecată tradiţională (estetică, etică, de adevăr etc.).
Silogismul subversiunii: „timpul e adevărul, tu nu te afli în avangarda lui, deci te înşeli”. Veracitatea lumii pare a fi concepută astăzi numai prin prezent.
„În timp ce conservatorii reacţionează la faptul că timpul le fuge de sub picioare, subversioniştii fug o dată cu timpul şi jură pe toate nebuniile lui, deşi îşi imaginează că îi împărtăşesc înţelepciunea.” (p. 234-235)
„Cine crede în timp nu poate crede decât în el, antrenat în el. Când timpul debordează, spiritul subversiunii inundă.” (p. 235)

[83] La sfârşitul moralei
Der liebe Gott steckt im Detail (Aby Wartburg) – Esenţialul vieţii noastre e făcut şi el din detalii.
Problema este că azi nimeni nu mai crede în mod serios:
 că morala este universală;
 că morala este obligatorie.
Morala este astăzi un anumit conformism lejer la deprinderile liber asumate ale grupului social de identificare.
Morala în sensul strict presupune exigenţa unor convingeri primite de la o instanţă superioară, legitimată prin convingeri liber asumate şi dusă mai departe prin sancţiuni benevol acceptate.
Etica presupune existenţa unor principii pe care nici o instanţă, fie ea politică ori ştiinţifică, nu le poate relaxa sau elimina.
Omul zilelor noastre este un perfect oportunist moral.
Orice morală tradiţională este o etică religioasă. Începutul destrămării moralei tradiţionale a fost începutul sfârşitului moralei.
A fi moral presupune a trăi în interiorul unei adevărate religii.
„Spre mulţumirea tuturor progresiştilor, caracterul represiv al moralei a fost, în fine, complet eradicat – şi din educaţie, şi din şcoli, şi din cei şapte ani de-acasă.” (p. 240)
„Nu ne mai dăm seama că facem ceva rău – aceasta este forma sub care se manifestă progresele răului.” (p. 240)
Trăim într-o lume care a abandonat orice referinţă morală absolută.
Iluminismul ne-a lăsat moştenire ideea că emanciparea morală se poate petrece numai prin epurarea, raţionalizarea, ori abandonarea moralei tradiţionale religioase.
„[…] miscarea prin care se va ajunge după un număr finit de pasi de la încurajarea furtului la acceptarea crimei deja a devenit un proces necesar.” (p. 242)

[84] Stilul de fast food obligatoriu al modernităţii recente
„Durata lungă a opiniei publice era făcută de religii, comportamente instituţionalizate, tradiţii şi culturi. O dată cu începutul modernităţii, durata medie a fost dată de cărţi şi de acele curente de idei care s-au impus în conştiinţa tuturor ca un soi de Zeitgeist inevitabil, necesar. Durata scurtă, adică opinia de agitaţie, e dată de ziare şi, în general, de mass media.” (pp. 242-243)
„Conţinutul, pentru omul calchiat după chipul şi asemănarea tehnicii, este o consecinţă a exercitării formei. Esenţa sa este, deopotrivă, moda, instantaneitatea şi manipularea. Mileniul care începe se deschide pe această epocală descoperire a culturii mass media: MTV-ul ca model suprem al personalităţii umane.” (p. 243)

[85] Obiecţie la liberalism: nu îşi poate reproduce tipul uman fondator
Tipul fondator al liberalismului era: respectuos pentru reguli, raţional în decizii, calculator al riscurilor, în căutarea confortului personal şi a respectibilităţii sociale, preţuind libertatea, generos, cu cultul muncii şi al lucrului bine făcut, alergic la tiranie, lipsit de spirit religios, tolerant chiar şi la intoleranţă. Acest tip de om a fost produs de creştinismul secularizat.
Homo sovieticus: nu respectă contractele decât dacă este forţat de lege, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, este insensibil, e incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face doar treabă de mântuială, respectă doar forţa, e slugarnic, intolerant şi superstiţios.
După anii 60, a apărut un alt tip uman, care are multe în comun cu homo sovieticus: infantilizat de o prosperitate provenită din cer, rebel fără cauză, învăţat să creadă că singurul ţel în viaţă este sporirea plăcerii personale, nu respectă nici o autoritate, interpretează absenţa privilegiilor ca o nedreptate strigătoare la cer, pretinde totul de la societate şi nu aşteaptă nimic de la efortul personal.
„Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agendă, vizibilă ori ascunsă, a corectitudinii politice.” (p. 245)
Naţionalismul PIB-ului.
Şovinismul bunăstării.

[86] Regăsirea stării de natură prin mijloacele tehnologiei soft
În orice societate în care există exclusiv bunuri externe competitivitatea devine singurul zeu.
Viaţa postmodernului este o fantezie masturbaţională non-stop.
Norman Manea, trăsăturile Statelor Unite:
 cultul succesului;
 atenţia acordată trupului;
 aducerea rapidă a oricărui eveniment la dimensiunea schimbului comercial;
 invazia intimităţii (deşi individualismul prevalează);
 peisajul politic deopotrivă democratic şi „monetar”;
 noţiunea de trecut limitată adesea la ultimele două săptămâni.

[87] Progresiştii şi cultul valorilor de unică folosinţă
A fi eliberat de anumite intoleranţe nu garantează bigotismul altora.
Conservator – horribile dictu.
Progresistul, când nu are adepţi fanatici, nu are decât duşmani.

[88] „Nevoia de informaţie, de cât mai multă informaţie” – o nevroză recentă
Uşurinţa de a transporta informaţie şi facilitarea accesului la ea nu rezolvă problema dificultăţii omului de a comunica cu semenii lui.
„Discernământul este facultatea de a decide, în condiţii de incomensurabilitate a criteriilor, atât valoarea relativă a paradigmelor incomensurabile, cât şi dezirabilitatea teoriilor morale bazate pe acestea.” (p. 250)
Viciul modernităţii nu este acela de a calcula totul, ci de a exclude tot ce nu poate fi calculat.
Există o preferinţă modernă pentru uzul impersonal al regulamentelor în defavoarea facultăţii personale a discernământului.
„[…] informaţia fără perspectivă este o formă mai înaltă de ignoranţă.” (p. 253)

[89] Popularitatea veritabilei culturi înalte
Cultura înaltă a devenit „înaltă” atunci când a încetat să fie gustată de publicul larg. Cultura este hrană spirituală numai dacă se poate înscrie în circuitul imaginal al sensurilor.
„Dacă specia prevalentă în mediile de specialişti este tipul intelectualului incult, tipul prevalent în mediile populare este incultul cu alergie la „cultura înaltă” şi la purtătorii ei tradiţionali, intelectualii.” (p. 255)

[90] Discernământ, spirit fals şi erudiţie recentă
Postmodernismul este arta de a citi texte clasice în cheie improprie. Postmodernismul este o subclasă deviantă a hermeneuticii tradiţionale.
Prin secularizarea studiilor s-a ajuns la imanenţa cercetării.
Erudiţia tradiţională căuta să sprijine viziunea. Erudiţia recentă se străduieşte s-o facă inutilă.
„Erudiţia recentă reprezintă victoria modului de a fi erudit al filologilor asupra modului de a fi erudit al filozofului. Întregul câmp al ştiinţelor umane a fost astfel reformulat.” (p. 260)
„Dacă e să folosim o metaforă electronică, erudiţia care a dominat până la jumătatea secolului al XX-lea – şi care prelungea secolul al XIX-lea, esenţialmente german în stil – era analogică, iar erudiţia recentă este digitală. Erudiţia recentă, impusă ca nivel de perfecţiune academică de anglo-saxoni după 1960, este vizibil marcată de ascendentul maşinii asupra omului. Ea este nu doar digitală, ea e şi esenţialmente cantitativă.” (p. 264)
Stilul erudiţiei recente este marcat de obsesia trimiterilor exhaustive şi de prudenţa timorată a concluziilor definitive.
Viziunea universală a fost înlocuită cu idealul detaliului arhivistic.
Erudiţia recentă se măsoară nu după adâncimea cunoaşterii, ci după amploarea referinţelor.
Pierzând legătura cu sensul primar al textului, interpretarea a ajuns la concluzia că poate spune orice.
„Nu doar că erudiţia recentă mută atenţia de la esenţial, care este viziunea, la lucrurile secundare, reprezentate prin cultul bigot faţă de corectitudinea procedurii (număr de citate etc.); ea ne învaţă că esenţialul (Dumnezeu, sensul, mântuirea) este neserios din punct de vedere academic şi că maximum de seriozitate profesională este atins atunci când, spre exemplu, numărăm cu acribie intrările dintr-un index. Altfel spus, performanţa judicioasă cu amănuntul, performanţă improprie cu ridicata.” (p. 270-271)

[91] Virtuozitatea nu este doar perfecţiune tehnică
Nici o activitate nu poate fi redusă fără pierdere la tehnicitatea ei.
Lumea nu este reductibilă la tehnică. Tehnica nu este separabilă de lume.

[92] Cunoaşterea tehnică este limitată de discernământ
În sens slab, cultura este divertisment. În sens tare, cultura este transmutare a omului, anagogie.
Există un cult superstiţios al expertului, cel care ar fi capabil să rezolve în mod tehnic, unic şi dincolo de orice dezbatere, orice fel de problemă care cade în aria lui de competenţă. Acest cult se bazează pe confuzia între cunoaştere faptelor şi capacitatea de a avea discernământ asupra lor.
„Cultura are doi duşmani, la fel de puternici: trufia eruditului de strictă observanţă şi impietatea ignarului.” (p. 280)

[93] Împotriva dictaturii experţilor
Experţii sunt utili când e vorba de breviare, discernământul trebuie să fie afacerea fiecăruia dintre noi.

[94] Nu se poate obţine unitatea cunoaşterii prin diviziunea disciplinarităţii
Segregarea disciplinară academică nu poate fi depăşită prin inter- ou trans-disciplinaritate, ci prin creativitatea pornită din unitatea viziunii şi din unitatea creaţiei.

[95] Slăbiciunea de azi a cărţilor
„Trăim într-o epocă în care mesajul cărţilor a devenit atât de slab audibil, încât singura sarcină a celor care încă mai scriu este aceea de a repeta ceea ce alţii au spus înaintea noastră mai bine. Cei vii sunt mai ascultaţi decât morţii, mai ales dacă mortul este antipatic. Un viu antipatic stârneşte scandal. Un mort antipatic, tăcere.” (p. 285)

[96] Cultură şi tehnică – două tipuri de înţelegere a lumii
Cultura este expresie a inteligenţei care caută sensuri pentru a se integra lumii. Tehnica este expresia inteligenţei care inventează mecanisme pentru a le substitui lumii, pe care o explică fără rest.
Primul tip de inteligenţă se bazează pe necesitatea de a obţine o viziune, cel de-al doilea pe cea de a construi un mecanism. Primul este holistic, al doilea este atomist.
Dintotdeauna cultura a fost superioară tehnicii. Azi doar pretenţia mai există, în practică tehnica se consideră superioară culturii.

[97] Timpul şi legitimitatea pluralismului cultural
Teza I. Există două tipuri de cunoaştere (cea care se epuizează în rezultat şi cea care nu se epuizează în rezultat).
Teza II. Există un singur fel de inteligenţă.
„În orice text, hotărâtor este în-afara-textului (acel ceva despre care Derrida afirma sentenţios – il n’y a pas de hors-texte – că nu există).” (p. 292)

[98] Cultură generală şi bine comun
Ecuaţia: trai comun > bine public comun > formarea unui set esenţial de presupoziţii comune > cultură comună.
Convers: dispariţia culturii comune > erodarea presupoziţiilor comune > erodarea ideii că ar exista un bine public comun > devine imposibilă ducerea pe mai departe a traiului paşnic în comun.
„Pentru o civilizaţie bazată exclusiv pe specializarea tehnică, dispariţia culturii generale este începutul barbariei.” (p. 293)
Toate activităţile au devenit marginale în raport cu centrul vieţii.
„Specializarea înseamnă instrumentalizare: înseamnă punerea ca ţel ultim a scopului imediat.” (p. 294)

[99] Slăbirea raţiunii absolutiste şi pierderea discernământului
Raţionalitatea secolelor XVII şi XVIII, lipsită de prezenţa lui Dumnezeu, a fost abandonată pentru o judecată mai liberă şi mai largă, dar debilă în ce priveşte capacitatea de a formula judecăţi de discernământ. „[…] efectul pervers a constat din invazia culturii de către o nouă rasă de barbari: proştii cu şcoală, cretinii educaţi, intelectualii lipsiţi de cultură, savanţii inculţi, relativiştii de profesiune, oamenii care confundă totul, amestecă totul şi triumfă eristic asupra oricărei discipline, secătuind-o de seva ei vie, falsificând-o, ruinându-i spiritul de fineţe, dezechilibrând-i balanţa valorilor – pe scurt, ucigând-o.” (p. 295)

[100] Noua barbarie recentă
„Pînă acum barbarii erau agresivi, inculţi, jegosi, puşi pe cuceriri, veniţi de aiurea. Ca şi cei de ieri, barbarii de azi sunt tot inculţi, dar nu mai sunt agresivi, sunt oameni cum-secade, nu mai sunt jegosi, sunt oameni bogaţi, nu mai sunt puşi pe cuceriri, sunt sedentari şi nu mai vin de aiurea, ci sunt chiar de aici, sunt chiar în mijlocul nostru. Ei ne vor cuceri nu din afară, ci dinăuntru. Barbarii de ieri erau produşi de barbarie şi incultură, fiind însă atraşi de civilizaţie aşa cum fluturii de noapte sunt atraşi de lumina lămpii: pînă la imolare. Barbarii de azi sunt produşi de bunăstare şi civilizaţie materială, fiind tot la fel de porniţi împotriva civilizaţiei care i-a produs pe cît de furioşi ne sunt prezentaţi că ar fi fost păcătoşii, în tratatele ascetice, împotriva celor care ştiau secretul păcatului lor.” (p. 293-294)

[101] Un argument împotriva multiculturalismului qua ideologie
Multiculturalismul pune ca principiu normativ egalitatea şanselor pentru culturi diferite. Presupoziţia de plecare este că toate culturile sunt egale.

[102] Justiţia de grup
Unde există corpuri constituite justiţia nu mai poate fi aplicată uniform. Este foarte posibil ca pe viitor să apară o justiţie corporativă, care să evalueze omul în funcţie de corpul social de la care se revendică.

[103] Idealul de societate al ideologiei multiculturale
Idealul de societate al ideologiei multiculturale, împreună cu idealul corectitudinii politice, este strict totalitar.
„Societatea multiculturală: feudalism fără libertate, plus egalitarism.” (p. 300)

[104] Setea de dreptate egalitară conduce azi la refacerea corporatismului
Democraţia presupune un corp social omogen. Corporatismul îl ucide.
Corporaţiile moderne sunt forme de sindicalizare mai compactă a societăţii. Comportamentul acestora este tipic totalitar: despotice în interior, servile în exterior.
„Corporatismul Evului Mediu tindea să limiteze puterea centrală. Corporatismul modern, deoarece nu mai pleacă de la corpuri constituite, tinde să ilimiteze puterea statului, deoarece numai prin stat (nu şi prin ele însele) pot corporaţiile moderne să obţină subsidii, reprezentare şi recunoaştere simbolică.” (p. 300)

[105] Relativismul şi cultul retragerii în peştera platoniciană
Cetăţeanul democratic credea în raţiune, natură, drepturi naturale, egalitate.
Omul recent crede în:
 ştiinţă ca instrument de dominare a omului alb şi creştin;
 construct cultural în loc de cultură;
 comunităţi imaginate şi culturi justificate etnocentric în loc de drepturi naturale;
 egalitatea culturilor minoritare împotriva idealului de asimilare şi omogenizare al marilor culturi.
„Orice cultură este o peşteră. O confederaţie de peşteri cu paznici ideologici la porţi, cu activişti sociali bine plătiţi de stat pentru a stinge orice lumină a binelui comun (din afara peşterilor), este idealul politic a multiculturalilor.” (p. 301)

[106] Franz Fanon şi criteriile societăţii recente
Sentimentul psihologic central al guvernării monarhice era onoarea. Sentimentul central al republicii era virtutea. Pentru Avishai Margalit, umilinţa este singurul sentiment care nu are nevoie de argumente în favoarea susţinerii eradicării lui.
În societatea decentă, individul nu mai este definit printr-o natură, supusă unor limitări numite datorii şi unor garanţii numite drepturi. El este supus sentimentelor sale de frustrare.
Zelatorii ideologiei corectitudinii politice şi a multiculturalismului militant au două surse:
 egalitatea absolută văzută ca decency;
 moartea oricărei stări de fapt.

[107] Ce este, cu adevărat, corectitudinea politică?
„Corectitudinea politică este decret de corectitudine socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate.” (p. 305)
Principiul politic corect pretinde ca selecţia comportamentelor să se realizeze sub supravegherea sa, iar rezultatul să fie impus societăţii nu prin vot, ci prin decret (forţă).
„Corectitudinea politică pleacă de la pluralismul opiniilor (criteriul liberal), pune ca ideal egalitatea tuturor (criteriul democratic), afirmă că actualul corp al societăţii este inegal (criteriul ierarhic de facto) şi pretinde că minoritatea luminată şi miliantă are dreptul (criteriul ierarhic de jure) şi trebuie în mod absolut să impună majorităţii altfel constituite propriul ei principiu de organizare (criteriul revoluţionar leninist). Ce amestec incoerent!” (p. 306-307)
În condiţiile în care contactele dintre oameni sunt derizoriu de restrânse, cei care conduc mass media au în fapt puterea.
Corectitudinea politică este o construcţie intelectuală de tip ideologic. Caracterul ei este totalitar. Ea nu se adresează raţiunii, ci emoţiilor.
Modalitatea de control social al gândurilor (prin impunerea anumitor expresii) nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist sau comunist de ideologizare forţată a societăţii.
Cheia comportamentului politic corect este să nu faci nicicând şi niciunde judecăţi de discernământ şi valoare.
„Afinitatea dintre omul recent şi ideologia corectitudinii politice nu mai trebuie nici arătată, nici disputată, nici demonstrată: om recent şi sensibilitate rectificată reprezintă două moduri de a spune acelaşi lucru – că viitorul a început ieri, o dată cu proclamarea necesităţii ca toţi „oamenii progresişti” să se nască începând de azi şi să nu se mai definească prin vreo referire la trecut ori prin invocarea unei tradiţii care să nu fi fost inventată aici şi acum, de falanga cea mai progresistă a societăţii.” (p. 314)

[108] Cum funcţionează corectitudinea politică?
Punerea în dubiu a corectitudinii politice trezeşte reacţii de tip încălcare a unui tabu. Viziunea politică corectă joacă rolul tabuurilor din societatea primitivă.
Adevăratul inamic al corectitudinii politice este spiritul critic.
„Corectitudinea politică este, în fond, o nouă formă de bigotism intelectual, un nou tip de pruderie filistină, un nou mod de a face întuneric afirmând că le aduci tuturor lumina.” (p. 316)

[109] Stânga şi suspiciunea faţă de votul majoritar
Stânga a procedat de-a lungul timpului la mai multe reformulări ale corpului social:
 sindicalizarea societăţii (a doua jumătate a secolului XIX) – viza controlul asupra profitului;
 cele două totalitarisme ale secolului XX: naţional-socialismul şi comunismul – viza controlul asupra politicului;
 invenţia statului asistenţial al prosperităţii – vizează controlul asupra bunăstării;
 ideologia corectitudinii politice – vizează controlul asupra formarii sensibilităţii şi concurenţei sociale.
„Într-o manieră blândă, invocând drepturile omului şi pretinzând că luptă în favoarea tuturor oprimaţilor şi contra tuturor discriminărilor, o nouă formă de totalitarism statal e pe cale de a ne corupe inimile şi de a ne cotropi vieţile.” (p. 318)

[110] Fanatismul bunelor intenţii
Postmodernismul social al corectitudinii politice americane foloseşte aceleaşi proceduri ca şi comunismul anilor 50:
 judecarea omului după dosar (adică după grupul social din care face parte);
 privarea de drepturi a copiilor în numele nedreptăţilor pe care le-au comis părinţii;
 limbajul formalizat până la vidare.
Argumentul împotriva corectitudinii politice este acela că nu ai voie să persecuţi în numele nici unei idei, oricât de justă ar fi. Răul persecuţiilor nu este falsitatea scopurilor, ci persecuţia însăşi.
„Persecuţiile în numele ideilor false ori abominabile sunt la fel de rele ca şi persecuţiile duse în numele ideilor generoase şi adevărate. Este motivul pentru care Revoluţia Franceză nu poate fi apărată – a fost, pur şi simplu, o oroare pentru societatea franceză şi o dezonoare pentru Franţa.” (p. 320)
Progresiştii iau viitorul ca garant al adevărului lor. Raţiunii argumentului i se substituie iraţiunea temporalităţii. Argumentul viitorului nu elimină numai versiunile viitorului, ci atrofiază imaginaţia şi forţează gândirea.
Ideologiile progresiste:
 corectitudine politică;
 feminism;
 multiculturalism;
 ecologism;
 postmodernism;
 relativism.

[111] Progresiştii: între mimarea competenţei şi excluderea prin stigmat
Progresiştii uzează numai de argumente de forţă:
 argumentul competenţei în treburile publice (nu poţi discuta pentru că nu eşti de specialitate);
 argumentul de autoritate al judecăţii de excludere (pretinzând că lupta pentru eliminarea oricăror excluderi, ei încep prin a împărţi oamenii în „buni” şi „răi”).
Cei care nu sunt ca ei devin automat „reacţionari”, inamici au umanităţii, antisemiţi, rasişti, extremişti etc.

[112] Libertatea cuvântului într-o societate „progresistă”
Libertatea cuvântului va fi din ce în ce mai restrânsă în viitor, datorită grupurilor de presiune „progresiste”.

[113] Egalitatea absolută este un ideal totalitar
Iar libertatea absolută este un ideal anarhic.

[114] Lipsa de temei împinge spre revoluţionarea permanentă a tuturor condiţiilor de viaţă
Acolo unde lipsa de temei şi de legitimitate este mai adâncă, înclinaţia nevrotică spre revoluţionarea permanentă a vieţii se face tot mai clar simţită.

[115] Pierderea autorităţii
Biserica şi universitatea sunt două instituţii bazate pe autoritate. Ambele au suferit în anii 60 o criză majoră, simptom al pierderii autorităţii.

[116] Problema identităţii
Omul tradiţional se definea:
 în sus: loialităţi şi credinţe;
 în jos: strămoşi şi tradiţie.
Omul modernităţii clasice se definea:
 în sus: credinţe privatizate;
 în jos: rădăcini naţionalizate.
Omul modern îşi practică religia ca pe un viciu: în spaţiul privat.
Omul modernităţii recente se defineşte prin:
 în sus: nimic;
 în jos: nimic.
Omul recent este limitat la orizontalitate, redus la individualitatea sa arbitrară. În mod curios, el este şi cel care a dezvoltat obsesia identitară. În el coincide setea de înrădăcinare cu respingerea oricărei înrădăcinări.
O definiţie a omului recent: „Recent este omul care declară că, pe el, nu îl precede nimic, este cel care ştie mai bine decât oricine din trecut orice.” (p. 330)
În mod paradoxal, în ciuda discreditării tuturor figurilor tradiţionale ale identităţii, singura obsesie metafizică a modernităţii a rămas identitatea.
Încercarea de a face parte dintr-o comunitate artificial constituită este sinonimă cu a face teologie cu instrumentele ateismului.

[117] Minoritar vs. majoritar şi problema politică
Activiştii pentru drepturile minorităţilor tratează afirmaţiile minoritarilor de ca şi cum ar fi obligatoriu adevărare din punct de vedere politic.
„Numărul nu poate face nici adevărul, nici dreptatea şi are rareori vreo legătură cu valoarea.” (p. 348)
S-a ajuns în politică la situaţia în care cine face dreptatea să fie mai important decât dreptatea însăşi.

[118] Minoritarii şi naţionalismul
Segregarea minoritarului în raport cu majoritarul îmbracă trei forme:
 nesiguranţa identitară;
 conştiinţa stimatizării;
 exilul.

[119] Un elogiu al marginalităţii: minorităţile creatoare
„Este o lume construită după imaginaţia unor parveniţi, în care aristocraţia naturală suferă, iar discernământul, fatalmente individualist şi eretic, a fost profitabil înlocuit cu mecanismele de sincronizare socială şi de aducere a gândirii la acelaşi numitor, spre gloria nepieritoare a grupului multicultural din care se întâmplă să faci (obligatoriu) parte.” (p. 352)
Acele societăţi care au păstrat sau au reuşit să reinstaureze principiul omogenizării sociale, confesionale sau politice au ieşit decis din competiţia pentru prosperitatea popoarelor.
În mod deloc întâmplător, ştiinţa modernă este solidară cu naşterea popoarelor, cu formarea capitalismului şi cu „legalizarea” capitalismului.
„Marginalitatea nu este o crimă decât pentru societăţile arhaice sau, în cazul celor moderne, pentru cele bolnave.” (p. 361)
„O politică proastă faţă de marginali transformă o societate promiţătoare într-una menită, lent, sinuciderii. Dimpotrivă, rezultatul toleranţei faţă de marginali a condus în scurt timp anumite naţiuni protestante la progrese care păreau a ieşi din logica naturală a istoriei. Acesta este sensul tezei lui Petty: germenii activi ai istoriei de mâine încolţesc în mediile sociale ale marginalilor de azi.” (p. 362)
O corecţie la Weber: putem spune că ethos-ul care a favorizat atât apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne, cât şi a capitalismului a fost nu atât formula psihologică a protestantismului ca religie, cât capacitatea ambianţei mentale protestante de a admite deopotrivă valoarea iniţiativei individuale şi dreptul legitim la segregare (instalarea benevolă în marginalitate).

[120] Identitatea publică vs. identitatea privată. Rolul corectitudinii politice în desfiinţarea identităţii private
Apar două tendinţe postmoderne privitoare la spaţiul privat:
 trăsăturile personale care până acum erau considerate strict private sunt tot mai mult exportate în spaţiul public;
 ideologiile corectitudinii politice pretind tot mai mult ca statul să intervină în zone care până de curând erau apanajul exclusiv al spaţiului privat.
Are loc deci o lărgire a spaţiului public concomitent cu o reducere a spaţiului privat.
„Pierderea de substanţă personală (livrarea în exterior a unei părţi din identitatea sa privată) este dublată de o diminuare a suveranităţii personale (relaţia cu „Eul” adânc devine tot mai „oficială”, mai dificil de sustras controlului vigilent exercitat de autoritatea publică).” (p. 366)

[121] Când nu mor de moarte violentă, civilizaţiile mor de epuizarea propriului ascuns
La fel şi oamenii.

[122] Masificarea identităţilor minoritare
Grupurile masificate de azi invocă precursori singuratici şi independenţi (homosexualii îl invocă pe Gide, de exemplu).
„Pierzând scopul cunoaşterii şi desconsiderând ca neştiinţifică aspiraţia cunoaşterii spre dobândirea unui sens al vieţii, cartelarea academică a imposturilor a transformat cercetarea şi cultura într-o afacere şi un prilej de carieră.” (p. 368)

[123] Trăim într-un timp cu totul inferior
Orice referire la spiritualitate în zilele noastre trebuie să fie exclusiv etnică. Singura religie care nu poate fi atacată, exact datorită acestui aspect, este iudaismul. În schimb nimeni nu mai este jenat de atacurile împotriva creştinismului.

[124] Corectitudinea politică este cea mai recentă formă de filistinism
„Corectitudinea politică – cea mai recentă reacţie de înregimentare, de cartelare sectară şi de ripostă politică a vechiului filistinism, pe care tradiţionala alianţă dintre prostie, îngustime de spirit şi resentiment o ridică împotriva tuturor manifestărilor de nonconformism, de spontaneitate şi de bogăţie necenzurată a vieţii.” (p. 370)

[125] Voluntarism politico-teologic
Înclinaţia actuală este de a se rectifica Natura prin egalizare. „Esenţa libertăţii este creşterea sau conservarea a ceea ce există. Esenţa egalităţii este înlocuirea aceea ce există cu ceea ce este doar dorit sau de dorit.” (p. 371)
Libertatea este de ordinul substanţei, în timp ce egalitatea este de ordinul voinţei.
Sloganul voluntarist: dacă ceva poate să fie schimbat, atunci trebuie să fie schimbat.

[126] Guvernarea, ca revoluţionare permanentă a societăţii
Guvernele sunt alese pe principiul revoluţiei permanente, iar opoziţia le critică de parcă ar veni la guvernare ca să mântuie poporul.
Promovarea excepţiei ca normă este esenţa totalitarismului latent pe care îl trăim acum.

[127] Democraţia este incompletă: ea nu poate furniza corpul politic
Limita democraţiei este identitatea civilă şi cultura democratică. Democraţia nu funcţionează fără un minim de cultură şi civilizaţie împărtăşită.
Democraţia este un tip de cultură civică ce nu poate fi redus la proceduri.

[128] Democraţia nu poate fi apărată pozitiv
Majoritatea nu poate justifica sine die valorile, prin vot. Dacă ar putea fi aşa, atunci pogromurile, care implică mase, ar fi perfect democratice.
Principiul tuturor campaniilor democratice este cel al minciunii electorale.
„Or, nimeni nu poate să nege că democraţia presupune vânarea de voturi, presupune desconsiderarea adevărului în favoarea seducţiei, presupune ideea succesul de public hotărăşte în mod legitim soarta valorilor şi că valorile impopulare merită să moară, deoarece fac violenţă majorităţii şi nu satisfac decât „elita” – cuvânt prin care democraţiile depline desemnează tot ceea ce, fiind prea complicat pentru a fi popular, trebuie neapărat să dispară, ca fiind suspect şi, deci, reacţionar.” (p. 376)
În comparaţie cu tot ceea ce i se opune, democraţia este singurul regim care poate organiza răutatea noastră esenţială.
„Democraţia este regimul politic care admite ca pe un dat faptul că omul minte ori se înşală chiar şi atunci când (crede că) spune adevărul, că opiniile omului sunt cu necesitate failibile, că setea de putere nu poate fi extirpată din om, că oamenii sunt inegalabili în rău şi imposibil de egalizat în bine, că omul nu este o fiinţă angelică şi nu poate fi transformat în înger decât transformându-l în fiară şi că singurele două motoare ale acţiunii umane sunt vanitatea (iubirea neruşinată de sine) şi setea de bogăţii (arghirofilia bolnăvicioasă).” (p. 377)
Omul real este omul căzut.
Toate totalitarismele pleacă de la nerealismul unui ideal uman angelic şi de la realismul unei politici diabolice.
Democraţia este regimul coabitării cu acel tip de rău care se poate acomoda unui regim de majorităţi schimbătoare şi care nu stârneşte setea de plebiscit a maselor.

[129] Argumentele în favoarea democraţiei
Natura umană corespunzătoare condiţiilor de imperfecţiune care sunt intrinseci democraţiei nu poate fi decât natura umană rezultată în urma Căderii.
Democraţia nu are menirea de a institui binele, ci doar posibilitatea de a reduce răul.

[130] De ce este bună democraţia?
Democraţia e de preferat pentru că asigură o protecţie mai bună a demnităţii individuale; pentru că oferă mijloace de a cunoaşte ori de a mobiliza prin acţiune ceea ce, cu mijloace nedemocratice, nu poate fi nici cunoscut, nici mobilizat în acţiune.

[131] Ca soluţie politică la problema libertăţii, democraţia este incompletă
Arbitrariul puterii nu poate fi diminuat prin lărgirea bazei ei.
„Dacă între monarh şi individ se aflau corpurile constituite, între puterea absolută a acestuia şi puterea supusului lui se aflau libertăţile şi privilegiile garantate acestora de monarh. În democraţie, între stat şi individ se află doar masele, care sunt amorfe.” (p. 385)

[132] Democraţia şi problema adevărului
Democraţia = vot egal, universal.
Aristocraţia = vot inegal şi ierarhic.
Problema adevărului nu poate fi rezolvată pe cale democratică. Atunci când doreşte să o facă, democraţia trebuie să utilizeze tehnici de tip aristocratic.

[133] Puterea statului şi puterea masei – ambele, în democraţie, sunt cuplate
Puterea maselor este „invazia verticală a barbarilor” (Rathenau). Democraţia recentă, lipsită de frâna spiritului liberal, este neliniştitoare.

[134] Puterea umană imită principiul puterii creaţiei lui Dumnezeu: de aceea tinde să fie absolută
„Regula puterii este mai mult timp, în cât mai mare cantitate.” (p. 389)
Odată retrasă puterea, în locul ei nu mai rămâne nimic. Neantul politicii este imposibilitatea de a mai avea putere.
Orice veritabilă filozofie politică a modernităţii este cu necesitate o teologie politică.

[135] Sursa puterii este reducerea superiorului la inferior
Puterea lucrurilor este exploziv eliberată ori de câte ori omul reuşeşte să le reducă fiinţa la o explicaţie de tip manipulativ, atunci când omul pune lumea în termeni de explicaţie reducţionistă (de tip „întregul este suma părţilor sale”).
Această reducere transformă judecăţile de discernământ în judecăţi de discriminare.

[136] Facultatea imaginaţiei, divinul şi protecţia civilă
James Madison susţinea că prima sarcină a oricărei guvernări este să protejeze facultăţile umane.
Paracelsus numea facultatea noastră de a crede ymaginatio vera.
„Capacitatea naturală a omului normal de a fi în contact cu lumile invizibile şi incorporate a fost grav şi sistematic inhibată de complezenţa modernităţii iluministe faţă de ferocităţile ideologice ale spiritului antireligios şi, cel mai adesea, anticreştin.” (p. 393-394)

[137] Colonizarea dimensiunilor existenţei omeneşti
Amenajării teritoriului îi corespunde amenajarea timpului (prin distracţie, program, orar, întâlniri etc).
„Ne protejăm de lucrurile profunde în două feluri: ori declarându-le absurde, ori considerând că sunt triviale.” (p. 395)
Sensului vieţii i s-a substituit umplerea după plac a timpului liber.

[138] Poate fi munca scopul vieţii noastre?
Munca a devenit o obsesie nevrotică, pentru că din mijloc a devenit scop.
În româneşte există două verbe: a lucra (care are ca rezultat lucrare) si a munci (care a re ca rezultat o alta muncă).
Munca vine dintr-un cuvânt maghiar care înseamnă „chin”.

[139] Individualismul şi imortalitatea sufletului; libertatea de conştiinţă şi separarea temporală şi cea spirituală
Societăţile trăiesc şi mor pe pământ, în timp ce oamenii sunt nemuritori.
Nu există filozofie politică în afara gândirii care se apleacă asupra raportului dintre asocierea civilă şi eternitate (după Michael Oakeshott).
Nici o filozofie politică nu poate depăşi colectivismul dacă lumea este lipsită de transcendenţă.
Ateismul şi colectivismul se justifică reciproc (individul fiind persisabil în raport cu comunitatea, care îi supravieţuieşte).
Individualismul este justificat doar în raport cu nemurirea sufletului.

[140] Lipsa de modestie cognitivă a relativismului contemporan
Două principii ale modestiei cunoaşterii:
 nu putem cunoaşte adevărul despre lucrurile cele mai importante;
 cunoaşterea noastră despre lucrurile cele mai importante poate fi în mod semnificativ sporită.
Relativiştii spun:
 lucrurile cu adevărat importante ţin de cultura în care au fost produse (deci sunt relative);
 lucrurile cu adevărat importante sunt în fond lipsite de adevăr.
Resortul ultim al poziţiei relativiste este groaza şi oroarea de Dumnezeu.

[141] Un argument împotriva celor care susţin că „traducerile oricât de bune” nu sunt posibile
„Dacă relativismul e adevărat (şi nu sunt posibile traducerile perfecte), atunci poziţia de la care pleacă e falsă (adică nu ne putem da seama că traducerile sunt imperfecte). Dacă poziţia de la care pleacă e adevărată (şi ne dăm seama că traducerile sunt imperfecte), atunci relativismul e fals (traducerile „oricât de bune” sunt posibile).” (p. 404)

[142] Relativismul şi argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu
Din imposibilitatea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu relativiştii extrag argumentul în favoarea inexistenţei lui Dumnezeu.
Teza favorită a relativiştilor este incomensurabilitatea paradigmelor culturale istoric distincte.
Miturile postmoderne:
 preeminenţa cunoaşterii locale;
 incomensurabilitatea paradigmelor;
 drepturile minorităţilor de invenţie (auto-identificate potrivit oricărui criteriu);
 adularea justiţiei sociale şi a statului asistenţial;
 Internetul;
 ideea că totul poate fi construit ori schimbat ad libitum etc.

[143] Nu se pot apăra drepturile omului de pe poziţii relativiste
Depturile omului s-au bucurat de preţuire în primul rând datorită caracterului lor universal (deci datorită caracterului lor nerelativist).

[144] Liberalismul, modernitatea şi problema Căderii
„Din raţiuni teologice, omul modern este adict la producerea şi reproducerea inferiorului.” (p. 412)
Modernitatea este expresia „liberă” a omului medieval. Conţinutul ei spiritual este lipsa de nevoi înalte ale omului medieval.
În omul modern, faţă de cel al Evului Mediu, a crescut libertatea de a fi Căzut.
„Modernitatea, în bine şi în rău, este un portret interior neretuşat a ceea ce este omul Căderii în mod real.” (p. 414)

[145] Mâna invizibilă şi problema discernământului
Discernământul nu poate rezulta în urma unui proces de tip piaţă liberă. În caz contrar, morala nu ar mai putea fi autonomă în raport cu economia.
Adepţii necondiţionaţi ai teologiei mâinii invizibile sunt azi anarho-capitaliştii şi libertarienii.
„Anarho-capitaliştii sunt liberalii radicalismului economic ultim, aceia care doresc să extindă principiul pieţei la toate domeniile sociale, propunând soluţii de piaţă la toate problemele vieţii şi abhorând intervenţia statului în ele.” (p. 415)
Pentru anarho-capitalişti Dumnezeu este chiar piaţa.

[146] Măreţia şi suficienţa anarho-capitaliştilor
Anarho-capitaliştii cunosc motivele reale ale superiorităţii modernităţii, la fel cum critica teologică a ei poate înţelege singură motivele veritabile ale răului modern.
Viciul poziţiei anarho-capitaliste este acela că nu se poate reduce orice tip de piaţă (artistică, religioasă, politică) la piaţa economică.
Într-o societate normală:
 există o pluralitate echilibrată a pieţelor libere;
 coexistenţa lor se bazează pe un sistem reciproc de constrângeri specifice.
Pentru a fi completă, libertăţii anarho-capitaliste îi lipseşte discernământul tipurilor de valoare.

[147] Liberal sau conservator?
Dacă liberalismul in statu nascendi a fost inevitabil de stânga, liberalismul in statu maturescendi este cu necesitate de dreapta, şi anume conservator.
Socialismul s-a impus peste tot, falsificând toate doctrinele (multiculturalism, ecologism, feminism etc.).
Liberalismul a fost şi el contaminat de socialism. Vechii liberali sunt consideraţi azi mai degrabă conservatori.
Trinomul: socialism, liberalism, conservatorism.
„Veritabila putere a tradiţiei, singura care este de cu totul alt ordin decât puterea celor care vor să o răstoarne, este puterea implicitului, a acordului tacit şi inconştient – este adeziunea interioară organică, vie, indiscutabilă: ea rabdă totul, suferă totul, îndură totul, fără să ştie că rabdă, că suferă, că îndură.” (p. 423)
Poziţiile de stânga şi de dreapta se definesc în funcţie de un dat considerat ca natural.
Michael Oakeshott consideră că modernitatea ne-a dat două tipuri umane:
 omul-individualitate;
 omul-masă.
Omul-masă ameninţă principiul libertăţii. Prerogativele lui în creştere tind spre eliminarea omului-individualitate.
Omul-masă tinde să înlocuiască dezbaterile omului-individualitate prin soluţiile tehnocratice. El vizează transformarea politicii în inginerie socială.
„Prin urmare, problema crucială la care răspunde conservatorismul nu este conservarea, cum se crede adesea, ci opoziţia de principiu faţă de schimbarea revoluţionară a societăţii.” (p. 429)

[148] Liberali şi conservatori
Conservatorul este un liberal care a ajuns să preţuiască mai mult discernământul oamenilor individuali decât ideea mâinii invizibile.

[149] Creştinii care detestă modernitatea
Creştinii care detestă modernitatea adoptă viziunea temporalităţii ca spirală (doctrina ciclurilor lui Guénon).

[150] Argumentul împotriva degradării progresive a timpului
Omniprezenţa lui Dumnezeu elimină posibilitatea degradării temporale.

[151] Religia camuflată în afirmarea modernităţii ca ex-fundare
„Mersul lumii este o lecţie. Cum trece lumea, dacă am şti să pricepem, ne-ar învăţa şi pe noi să trecem mai departe, dincolo de prăbuşirea ei, aşa cum se cuvine.” (p. 434)

[152] Ce fel de religie este creştinismul
Condamnarea lui Iisus pune trei probleme:
 lipsa de vrednicie a preoţilor (care îl condamnă pe Iisus);
 lipsa de vrednicie a apostolilor (care se leapădă de Iisus);
 lipsa de vrednicie a mulţimii (care îl alege pe un borfaş).
Una dintre concluzii este că în relaţia cu sacrul nimic nu garantează în sine posesia Adevărului.
A doua ar fi că sacrul nu e evident.

[153] Pierderea temeiului şi posibilitatea unei teologii a Sf. Duh
Ideea de temei ultim este la fel de discreditată ca ideea de esenţă.
„Sensul teologic al modernităţii este despuierea completă a lumii de aparenţa că lumea ne poate cu ceva ajuta, atunci când e vorba de cele divine. Însă, dacă modernitatea poate fi salvată teologic, deoarece ne-a pus în situaţia de a pricepe că, fără un temei ultim totul este simulacru, postmodernitatea este o pură rătăcire, deoarece ne sugerează nu doar că şi temeiul ultim trebuie să fie tot un simulacru, ci şi că orice gând bazat pe ideea de transcendenţă este în sine fie fals, fie ilegal.” (p. 439)

[154] Crucea şi răscrucea timpului nostru
Timpul bate, loveşte; iar vremea stă, vremuieşte.

[155] Deşi ne ghidează permanent, logica nu ne duce nicăieri
Dumnezeu a vrut să gândim logic lucruri care nu pot fi exprimate decât gramatical.

[156] Nominalismul şi afirmarea existenţei Invizibilului
Argumentele filosofice funcţionează în orizontul în care au fost situate la naşterea lor.

[157] Invizibilul gândirii
Lumea fizică nu este inteligibilă fără prezenţa non-fizicului în lume.
„Inexistenţa fizică a generalului şi existenţa fizică doar a individualelor, deoarece realitatea nu poate funcţiona aşa cum o vedem decât prin afirmarea în vizibil a ceva ce este de natura invizibilului, implică un continuu exerciţiu spiritual.” (p. 441-442)

[158] Existenţa este creaţia lui Dumnezeu
Existenţa este însuşi Dumnezeu, indiferent ce înţeles am da „cuvântului” Dumnezeu.
Modernii nu mai tratează existenţa ca pe un predicat al fiinţei.

[159] Episodul de la Emaus
Iisus este invizibil cât timp nu e recunoscut; devine vizibil, când e recunoscut; şi redevine invizibil, imediat ce este văzut.

[160] Cum se intră în logica unei lumi?
Logica modernităţii: lumea poate fi gândită în absenţa lui Dumnezeu.
Logica postmodernismului: există doar lumea, şi ea e un simulacru inventat ad libitum.