Nicolae Berdiaev, Sfârşitul Renaşterii, (note de lectura)

Ediţia în limba română a apărut la Editura Omniscop, Craiova, 1995. Prezenta lucrare reproduce ediţia apărută în 1936, în traducerea prof. Măria Vartic, sub auspiciile Arhidiocezei Sibiu.

Sfârşitul Renaşterii
I
Istoria clasică ia sfârşit, noi ieşind din Istorie. Acest lucru a devenit evident când a izbucnit războiul mondial. Ritmul Istoriei a devenit catastrofic.
“Oamenii care presimţeau viitorul aveau de mult conştiinţa că erau iminente catastrofe şi distrugeau simptomele spirituale ale acestora, sub aparenţele unei vieţi liniştite şi bine întocmită. Aceasta, pentru că evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a Istoriei. A fost ceva clătinat şi distrus în sufletul omului modem, înainte de a se fi zguduit şi distrus valorile sale istorice. Şi faptul că azi întregul univers intră în disoluţie nu trebuie şă mire pe cei care au fost atenţi la transformările spiritului.” (p. 24)
Tot ce părea stabil în modernitatea europeană se deplasează în nici o parte. Toate erupţiile sunt posibile, în sens material şi spiritual.
Teoriile progresului, care au sedus secolul al XIX-lea, se dovedesc lipsite de credibilitate. Mai binele şi mai frumosul nu sunt în viitor, ci în eternitate şi în trecut.
Istoria modernă, cea care se încheie, a fost concepută în epoca Renaşterii. Asistăm la sfârşitul Renaşterii, corespunzător sfârşitului umanismului care i-a servit drept bază spirituală. Posibilităţile acestei întreprinderi s-au sleit.
Întreaga Istorie modernă a fost o dialectică modernă de autorevelaţie, apoi de autonegaţie a propriilor principii. Umanismul este minat de scepticism, după ce, în loc să-l întărească pe om, l-a minat.
Ulrich Hutten, în zorii Istoriei moderne, a spus: “Spiritele s-au trezit. E bine de trăit.” Astăzi, nu se mai poate spune acelaşi lucru.
“Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească. Ornul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.” (p. 26)

II
Odată cu Renaşterea, forţele omului s-au dezlănţuit. A vrut să fie stăpânul său, fără ajutor de Sus. A părăsit deci religia, în umbra căreia a trăit în Evul Mediu.
Trufia umanismului a fost o fatală rătăcire, un abuz de sine însuşi, pornit de la o autonegaţie virtuală a omului şi a căderii sale.
Din momentul în care s-a rupt de centrul spiritual, omul s-a racordat la false centre periferice, pierzând profunzimea în favoarea unei superficialităţi trecătoare.
Existenţa tridimensională a omului tradiţională este înlocuită cu existenţa bidimensională, fără verticalitate, a modernului.
Extraordinarul avânt artistic al Renaşterii este explicabil având persistenţa filoanelor creştine şi medievale, încă nesecate. Renaşterea nu era încă o epocă pe deplin păgână.
În istorie, o renaştere este cu putinţă, dar sub forma unei introspecţii a modelelor reputate, nu a unei retrăiri, a unei restaurări având ca obiect o epocă moartă. Degeaba s-a considerat Friedrich Schlegel un medieval, degeaba s-au crezut oamenii Renaşterii nişte antici.
Înaintea Renaşterii păgâne, există o Renaştere medievală, o trezire a posibilităţilor creatoare sub suflul creştinismului. Din aceasta din urmă fac parte: arta gotică, pictura primitivilor italieni, Sfinţii Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore şi Sfântul Thomas d’Aquino, Dante şi Giotto. Ei alcătuiesc împreună Trecento, punctul culminant al gândirii europene.
În Quattrocento are loc coliziunea dintre principiile creştine şi cele păgâne. Are loc concomitent un eşec al Renaşterii pur păgâne în epoca creştină. Nu e de mirare că arta renascentistă s-a îndreptat spre un academism fără viaţă.
“Umaniştii epocii Renaşterii nu au rupt în mod absolut cu creştinismul; nu s-au ridicat contra Bisericii, dar starea lor religioasă a fost răceala şi indiferenţa. Ei nădăjduiau să descopere pe om îndreptându-se hotărât spre această lume şi întorcând spatele celeilalte. Şi prin aceasta au pierdut profunzimea. Omul descoperit de ei, omul Istoriei noi, nu va fi profund, ci va fi constrâns să rătăcească la suprafaţa vieţii. Pe această suprafaţă, liberă de orice legătură cu profunzimea, omul va încerca să-şi experimenteze forţele creatoare. Va produce mult, dar va sfârşi prin a se epuiza şi prin a pierde credinţa ce şi-o pusese în sine însuşi. Nu era un efect al întâmplării faptul că individualitatea omului în secolul al XVI-lea se manifestă prin crime odioase. Umanismul a putut elibera energiile omeneşti, dar nu se poate spune că, spiritualiceşte, a ridicat pe om; dimpotrivă, l-a secat.” (p. 30)
Renaşterea nu a reuşit şi nu putea reuşi, pentru că problema pusă de ea este insolubilă. Iar ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât s-a dorit şi imaginat. A fost probabil greu de imagiant, pentru cei vinovaţi de ruperea cu profunzimile spirituale, că vor urma: masinismul, materialismul, pozitivismul, socialismul, sleirea energiei spiritual-creatoare.
Renaşterea l-a negat pe omul spiritual, creator prin excelenţă, şi l-a afirmat pe omul natural, sclav al necesităţii. Triumful acestui tip uman trebuia să ducă la sterilitatea creatoare.
Reîntoarcerea omului Renaşterii spre natură n-a însemnat o participare interioară, ci o supunere la materialitatea naturii.
“Renaşterea închidea în ea însăşi sămânţa morţii; iată pentru ce se găsea, la temelia ei însăşi, contradicţia distructivă a umanismului, a acestui umanism care, pe de o parte, ridica pe om şi îi atribuia puteri nelimitate şi, pe de altă parte, nu vedea în el decât o fiinţă mărginită, neştiutoare de libertatea spirituală.” (p. 31)
Renaşterea a descoperit forţele creatoare ale omului ca fiinţă naturală, nu spirituală. Acest joc creator s-a apropiat de deznodământ în secolul al XIX-lea.
Umanismul lui Feuerbach şi a lui Auguste Comte, apostolii “religiei umanităţii”, nu mai are nimic în comun cu cel al Renaşterii. Este un umanism epuizat, debilizat.
Tot ce a fost grandoare autentică în Renaştere, avea o legătură cu Evul Mediu creştin.

III
Întreaga mare activitate creatoare europeană era, fundamental, creştină şi catolică. Cât despre catolicism, era saturat de antichitate, într-atât încât nu avem dreptul să spune că Renaşterea a redescoperit-o.
Ascetismul medieval a fost o excelentă instrucţie pentru creaţie, o concentrare a puterilor creatoare.
Cele două surse ale umanismului sunt antichitatea şi creştinismul. Degenerarea sa a început atunci când omul a încetat să mai fie înfăţişat fără Dumnezeu, apărând împotriva lui Dumnezeu.
Umanismul, rupând-o cu creştinismul, o rupe şi cu antichitatea, distrugându-l de două ori pe om. “Tradiţia sacră a culturii e legată prin mii de fire de tradiţia sacră a Bisericii creştine şi o rupere completă cu această tradiţie duce la decăderea culturii, coborând calitatea acesteia. Epuizarea Renaşterii în Istoria contemporană, slăbirea energiei sale creatoare sunt urmările îndepărtării sale şi de creştinism şi de antichitate; şi toate acele renaşteri parţiale pe care istoria noastră le-a cunoscut au fost o întoarcere şi la creştinism şi la antichitate.” (p. 33)
Reforma este rezultatul temperamentului rasei germanice din Nord, înzestrată cu o mare adâncime spirituală. Reforma nu e o creaţie religioasă, ci o revoltă sterilă din punct de vedere teologic.
Tot ce a fost profund şi autentic religios în Reformă, ţine până la urmă de catolicismul originar. La baza ei s-a aflat o sete de reînnoire spirituală în chiar interiorul catolicismului, dar pe care negaţia autorităţii a anulat-o.
Revolta Reformei a condus la “luminile” secolului al XVIII-lea, la raţionalism, la revoluţie, la socialism şi la anarhism. Deja, în aceste etape ale Istorie, avântul creator al Renaşterii este secat.
Secolul al XVIII-lea este pedeapsa Renaşterii, răscumpărarea pentru păcatele orgoliului umanist.

IV
Pentru a se ajunge la Renaştere, a trebuit ca forţele creatoare să se adune din belşug. Modernitatea le-a cheltuit pe toate, odată cu iluziile umaniste.
Toate realizările istoriei reprezintă tot atâtea eşecuri formidabile. În viaţa istorică a umanităţii niciodată nu s-a realizat ceea ce omul şi-a propus ca scop.
Reforma, “Luminile”, pozitivismul secolului al XIX-lea sunt descompuneri ale Renaşterii.
“Avem puternice motive să credem că puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate şi identitatea omului restabilită decât printr-o nouă epocă de ascetism religios. Numai o astfel de epocă, singură o astfel de epocă, revenind la sursele spirituale ale omului, va putea să concentreze toate puterile acestuia şi să împiedice ca identitatea sa să se pulverizeze cu totul.” (p. 36)
Trebuie admisă legea că omul, într-o existenţă limitată, nu poate crea frumosul decât dacă crede într-o existenţă nemuritoare, absolută, nelimitată. Raportul exclusiv al omului cu existenţa terestră îl face sec şi superficial.
Istoria modernă a fost clădită pe iluzia că personalitatea omului putea înflori fără ajutorul marilor curente de ascetism religios.
Individualitatea omului este puternică atunci când admite realităţi şi valori supraindividuale.
Umanismul pusese o problemă colosală, cea a omului. Faptul nu era negativ în sine. Soluţia corectă a problemei era ca, în libertate, omul să-l accepte pe Dumnezeu. Din nefericire, nu a fost aşa.

V
Sociologismul extrem al modernităţii nu este decât o altă faţă a individualismului extrem. Socializarea transformată în religie este deznodământul incontestabil al Renaşterii.
Identitatea omenească dispare în abstracţie şi izolare. Or, procesul umanismului este cel al unei dezorganicizări, omul modern fiind un atom răzleţ.
În absenţa graţiei divine, nu există viaţă concretă, numai existenţă abstractă.
Cei doi care domină forma gândirii moderne, Fr. Nietzsche şi Karl Marx, ilustrează autonegarea şi autodistrugerea umanismului. Primul este exponentul individualismului abstract, cel de-al doilea, al colectivismului abstract. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut. Marx a idealizat un supraom colectivist.
Morala lui Marx, neadmiţând valoarea personalităţii umane, sfârşeşte prin a fi antiumanistă.
“Nietzsche este întors spre Renaştere, vrea să trăiască impulsia creatoare a Renaşterii, dar el a trecut pe un alt plan, în care nu mai este posibil să regăsească izv oarele Renaşterii istorice. Marx întoarce spatele pentru totdeauna Renaşterii, ca unei lumi burgheze; el este setos de o epocă nouă, în care nici nu se poate măcar visa de supraproducţie creatoare. Nici opera lui Nietzsche, nici a lui Marx nu au însemnat triumful omului. Ele au demascat numai iluziile umaniste.” (p. 40)
Omul va fi negat şi de Max Stirner, care a dat o altă lovitură umanismului.
“Renaşterea care se sfârşeşte, Renaşterea care a fost liberul joc al puterilor regatului intermediar al omului, pretenţia de a crea o viaţă perfectă, fericită şi frumoasă în acest regat umanist, a fost distrusă în timpurile modeme. Democratizarea şi extensiunea sa i-au fost fatale. Umanismul creator nu poate subzista decât într-o selecţie a societăţii omeneşti. Astfel era în epoca Renaşterii. „Luminile" şi revoluţia au introdus nivelarea în regatul umanist şi au elaborat dezagregarea lui interioară. Renaşterea se întemeiase pe o inegalitate; şi ea nu era posibilă decât prin aceasta. Setea de egalitate, care a cuprins pe omul contemporan, a marcat sfârşitul Renaşterii. Aceasta este „entropia" în viaţa socială.” (p. 40)

VI
Viaţa Renaşterii a fost ierarhizată, ca orice viaţă organică. Abstractizarea a însemnat o nivelare. Puterile umane, ieşind din starea organică, s-au supus stării mecanice.
Nu a fost evident de la început că eliberarea de “organic” va însemna intrarea în “mecanic”.
Maşina a distrus întreaga structură a societăţii omeneşti, legată de natură. Structura organică a vieţii este ierarhică, deci cosmică. În organismul cosmic părţile sunt supuse întregului, dar şi legate de centru.
Dacă Renaşterea a căutat izvoarele perfecţiunii în natură, epoca ulterioară a căutat să supună natura, pe care a simţit-o sufleteşte străină. Sfârşitul Renaşterii a reprezentat nu numai omorârea omului, ci şi a naturii.
Arta modernă distruge arta Renaşterii, pentru că anulează imaginea naturii şi a omului. Ea nu-şi mai caută formele acolo unde le-a căutat Renaşterea, ci le cere de la maşină.
“Cubismul unui mare pictor ca Picasso dezmembrează deja trupul omului şi tulbură identitatea artistică a omului. Pictura futuristă, în care curentele de mâine au înlocuit repede pe cele de azi, împing încă mai departe divizarea identităţii omeneşti. Marginile oricăror forme naturale au fost violate; totul trece în orice formă, iar omul în obiecte neînsufleţite; anunţuri de ziare, bucăţi de sticlă şi tocuri de pantof pătrund în orice formă naturală pentru a o distruge. Formele trupului omenesc fiind tot formele antice, distrugerea lor este ruptura definitivă cu antichitatea.” (p. 43)
Dinamismul artei moderne a pierdut ritmul cosmic.
Criticismul kantian este una din fazele târzii ale Reformei. Filosofia germană contemporană descompune cunoaşterea în concepte la fel cum pictura lui Picasso descompune corpul omenesc în cuburi.
În măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, omul a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine. Gnoseologia contemporană este urmarea decăderii spirituale.

VII
Socialismul nu este decât o altă faţă a individualismului, rezultatul descompunerii şi dezagregării individualiste. “Socialismul şi individualismul sunt, deopotrivă, duşmani ai unei concepţii organice a lumii. Socialismul apare astfel ca simptomul strălucit al Renaşterii; în el încetează liberul joc al puterilor creatoare, ale omului în timpurile modeme. Forţele omeneşti sunt legate împreună şi depind, în mod necesar, de un centru; acesta, nemaifiind religios, devine social. Pateticul individualităţii creatoare este înlocuit prin pateticul muncii colective obligatorii şi organizate; individualitatea omului este subordonată colectivităţilor, maselor. Figura omului este eclipsată de fantoma colectivismului.” (p. 46)
Centrul de greutate al vieţii moderne s-a mutat în domeniul economic, în funcţie de care ştiinţa, arta, cultura înaltă au devenit doar un reflex. Omul modern însuşi, schimbat în forţă de producţie, a devenit o categorie economică.
Conştiinţa clasei proletare nu are nimic umanist, este antiumanistă. Omului i s-a substituit clasa.
Materialismul economic nu coexistă umanismului, ci i-a luat locul.
Renaşterea era aristocratică. Socialismul, condamnând aristocraţia, pune capăt Renaşterii. Renaşterea a proclamat drepturile omului. Socialismul le-a pus capăt, instituind drepturile colectivităţii. Odată cu colectivismul, se produce o întoarcere spre Evul Mediu, dar nu pe bază religioasă, ci pe baza materialistă a antireligiei.
Evul Mediu a fost internaţionalist, universalist. Modernitatea a aparţinut statelor naţionale. Anarhismul este sfârşitul statului, opera Renaşterii. “În anarhism nu se produce numai o autonegare a statului umanist, ci şi o autonegare şi distrugere a pricipiului personalităţii; este crahul definitiv al individualismului în culmea aparentului său triumf. Principiul personalităţii era strâns şi indisolubil legat de principiul statului. În anarhism triumfă întreaga forţă oarbă a masei, duşmană a personalităţii şi a statului. Spiritul anarhic nu este creator, el poartă în sine o duşmănie înverşunată şi vindicativă în locul bogăţiei creatoare. Este în el o revanşă contra minciunii umaniste. Când societăţile omeneşti sunt stăpânite de setea egalităţii, atunci ia sfârşit orice fel de Renaştere, orice abundenţă creatoare.” (p. 48)
Pasiunea egalităţii ţine de invidie şi de neant.

VIII
Istoria modernă este istoria măririi şi decadenţei iluziilor umaniste. Este, concomitent, istoria întunecării spiritului omenesc. Părăsindu-l pe Dumnezeu, omul s-a consacrat unui zeu fără chip, necesităţii inumane.
Universul uman a fost elaborat de forţele divine, iar imaginea omului este dată tot de divinitate. Omul Istoriei moderne nu a fost capabil să creeze decât haos, iar propria sa imagine este şi ea haotică. Energia sa creatoare este pulverizată.
Asistăm la barbarizarea lumii Europene, care nu se mai poate cu nimic apăra. Europa este spre apusul ei, iar societatea europeană a intrat în caducitate. Trăim nu doar începutul unei lumi noi, ci sfârşitul unei lumi vechi. Epoca noastră aminteşte de sfârşitul imperiului roman, de agonia lumii antice. Din punct de vedere spiritual, timpul nostru aminteşte de universalismul şi sincretismul lumii elene.

IX
După marile încercări ale timpului nostru, trebuie să se producă o adâncire a religiosului, o revărsare a harului. “Judecând după numeroasele simptome, ne apropiem de o nouă epocă istorică, de o epocă asemănătoare primului ev mediu, acela încă obscur al secolelor al Vll-lea, al VIII-lea şi al IX-lea care au precedat Renaşterea medievală.” (p. 52)
De-a lungul epocii de barbarie civilizată care se prefigurează, trebuie purtată mai departe flacăra creştinismului. În creştinism se relevează şi păstrează imaginea omului. Umanismul şi-a primit adevărata umanitate tot de la creştinism. [Trebuie spus că Berdiaev, ale cărui intuiţii sunt formidabile, profetice chiar, ignoră tot ceea ce depăşeşte graniţele creştinismului, şi în plus, păcătuieşte prin a considera că numai creştinii au valoare ontologică. Este creştinocentrist în măsura în care alţii erau modernocentrişti.]
Modernii spun că creştinismul nu a reuşit, nu şi-a ţinut făgăduinţa, şi conchid că ar fi absurdă o întoarcere la valorile sale. În realitate, umanitatea creştină a trădat valorile sale, a desfigurat creştinismul. Reforma ar fi fost cu adevărat spirituală dacă, în loc să se îndrepte împotriva valorilor catolicismului, s-ar fi îndreptat împotriva decăderii umanităţii catolice. Adevărul creştin nu trebuie făcut responsabil de păcatele şi căderile oamenilor.
Nu se poate concepe o regenerare spirituală a omului decât printr-o adâncire a creştinismului. “Europa contemporană a avnsat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze. Astfel, ea a lăsat să pătrundă în sânul civilizaţiei sale un principiu haotic care poate să o arunce într-o perioadă de barbarie. Dar nici un vârtej, nici un instinct elementar nu este capabil să stingă lumina revelaţiei creştine a Dumnezeului-Om. Porţile iadului nu o vor putea birui. Iată pentru ce izvorul luminii va subzista, oricât de des ar fi întunericul înconjurător.” (p. 53)

X
În Rusia nu a exista Renaştere, acest spirit nu a atins poporul rus. Dar ruşii şi-au însuşit ultimele fructe ale umanismului european, în epoca dezagregării acestuia. Distrugând imaginea omului, a drepturilor sale şi a libertăţii sale creatoare, ruşii experimentează în forma sa extremă ruina Renaşterii.
“Netrăind însăşi Renaşterea, neposedând nici o amintire strălucită despre un trecut de bogate creaţii, întreaga mare literatură rusă a rămas străină de spiritul Renaşterii şi în ea nu se simte belşugul de forţe, ci un rău al sufletului, torturanta căutare a unui mijloc de a scăpa de pierzanie. în Puşkin singur se poate distinge ceva asemănător spiritului Renaşterii, dar spiritul lui nu a dominat în literatura rusă.” (p. 54)