René Guénon, Maladia angoasei, (traducere de Radu Iliescu)

Astãzi este la modã sã se vorbeascã în unele medii de “neliniste metafizicã”, ba chiar de “angoasã metafizicã”. Aceste expresii, în mod evident absurde, sunt printre cele care trãdeazã dezordinea mentalã a epocii noastre. Ca întotdeauna în asemenea cazuri, poate fi interesant sã precizãm ce se aflã sub aceste erori si ce anume implicã asemenea abuzuri în limbaj. Este foarte clar cã cei care vorbesc astfel nu au nici cea mai vagã notiune despre ceea ce este cu adevãrat metafizica, dar totusi ne putem întreba de ce vor sã grefeze, în ideea pe care si-o fac despre acest domeniu necunoscut, mai degrabã acesti termeni de neliniste si de angoasã decât oricare altii care nu ar fi nici mai mult nici mai putin deplasati. Primul motiv, sau cel mai imediat, este fãrã îndoialã faptul cã aceste sentimente sunt caracteristice îndeosebi epocii actuale. Predominanta pe care au dobândit-o este de altminteri destul de usor de înteles, si ar putea chiar sã fie consideratã legitimã într-un anume sens dacã s-ar limita la nivelul contingentelor, cãci în mod clar este foarte justificatã de starea de dezechilibru si de instabilitate a tuturor lucrurilor, care avanseazã neîncetat agravându-se, si care cu sigurantã nu este de naturã sã dea impresia de securitate celor care trãiesc într-o lume atât de tulburatã. Dacã aceste sentimente au ceva maladiv, este pentru cã starea ce le produce si întretine este ea însãsi anormalã si dezordonatã. Dar toate cele spuse, care nu sunt pânã la urmã decât o simplã explicatie efectivã, nu redau suficient intruziunea acestor sentimente la nivel intelectual, sau cel putin în ceea ce pretinde sã-i tinã locul la contemporanii nostri. Aceastã intruziune aratã cã rãul este mai profund în realitate, si cã trebuie sã existe în el ceva care are legãturã cu întreg ansamblul deviatiei mentale a lumii moderne.
În aceastã privintã, se poate remarca pentru început cã nelinistea perpetuã a modernilor nu este altceva decât una dintre formele nevoii de agitatie pe care am denuntat-o adesea, nevoie care, la nivel mental, se traduce prin gustul cercetãrii de dragul cercetãrii, adicã a cercetãrii care, în loc sã-si gãseascã finalitatea în cunoastere cum ar trebui în mod normal, continuã indefinit si nu conduce la nimic, si care de altminteri este o întreprindere fãrã nici o intentie de a ajunge la un adevãr, în care atâtia dintre contemporanii nostri nici mãcar nu mai cred. Vom fi de acord cã o oarecare neliniste poate avea un loc legitim în punctul de început al oricãrei cercetãri, ca mobil incitând la cercetarea însãsi, cãci este de la sine înteles cã, dacã omul s-ar gãsi satisfãcut de starea lui de ignorantã, ar rãmâne indefinit în ea si n-ar cãuta deloc s-o pãrãseascã. Pentru a reveni la esential, putem spune cã cei care vorbesc de “angoasã metafizicã” îsi aratã prin asta, dintru început, ignoranta totalã în domeniul metafizic. Mai mult decât atât, atitudinea lor însãsi face ca aceastã ignorantã sã devinã invincibilã, cu atât mai mult cu cât angoasa nu este un simplu sentiment trecãtor ca frica, ci o fricã devenitã întrucâtva permanentã, instalatã în “psihismul” însusi al fiintei, si din aceastã cauzã ea poate fi consideratã ca o adevãratã “boalã”. Atât timp cât nu poate fi surmontantã, ea constitue, la fel ca si alte defecte grave de ordin psihic, o “descalificare” în ceea ce priveste cunoasterea metafizicã. Pe de altã parte, cunoasterea este singurul remediu definitiv împotriva angoasei, la fel ca si împotriva fricii sub toate formele sale si împotriva simplei nelinisti, pentru cã aceste sentimente nu sunt decât consecinte sau produse ale ignorantei, si prin urmare imediat ce este atinsã cunoasterea, aceasta le distruge în întregime în rãdãcina lor însãsi si le face de acum imposibile, în timp ce, fãrã ea, chiar dacã sunt îndepãrtate pentru o scurtã duratã, ele pot întotdeauna sã reaparã în functie de circumstante. Dacã este vorba de cunoasterea prin excelentã, acest efect se va repercuta în mod necesar în toate domeniile inferioare, si astfel aceste sentimente vor dispãrea de asemenea atunci când e vorba de lucrurile cele mai contingente. Într-adevãr, cum ar putea acestea sã-l afecteze pe cel care, vãzând toate lucrurile în principiu, stie cã, oricare ar fi aparentele, ele nu sunt în definitiv decât elemente ale ordinii totale?

(fragment din Initiation et Réalisation spirituelle, Ed. Traditionnelles)