Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, (note de lectura)

Bucureşti, Humanitas, 1999.

Partea întâi. Postmodernitatea ca experienţă ontologică, epistemologică şi istorică “slabă”
Postmodernism şi postmodernitate
Conceptul de postmodernism nu poate fi înţeles în afara lumii care l-a făcut cu putinţă.
Virgil Nemoianu, în Notes sur l'état de postmodernité, în Euresis, 1-2/1995, p. 17. propune una dintre cele mai interesante încercări de sistematizare a postmodernităţii, caracterizata prin nouă elemente principale:
1. centralitatea elementului comunicare/mobilitate;
2. societatea postindustrială;
3. tranziţia de la revoluţia lui Gutemberg la vizualul televizat şi la prezenţa virtuală;
4. stabilirea de noi raporturi între bărbaţi şi femei;
5. tensiunea între globalism şi multiculturalism;
6. conştiinţa de sine, auto-analiza;
7. relativizarea şi incertitudinea valorilor;
8. jocul parodic cu istoria;
9. o religiozitate postmodernă, spiritual/mistică, pp. 18-19.
Artiştii postmoderni acordă o mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice, estetice, religioase ale timpului.
Critica postmodernă este o critifiction, surfiction, cu tendinţe ironice, ludice, parodice. Punctul de vedere postmodern presupune o pluralitate a discursurilor posibile, un relativism al valorilor, caracterul proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice.

O lume în schimbare
“Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfîrşitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile pentru oricine. Ele au fost atît de puternice, încît, în ciuda tuturor măsurilor izolaţioniste luate de diverse state şi comunităţi, au devenit curînd un fenomen globalizat.” (p. 11)
McLuhan a numit noua înfăţişare a lumii “satul planetar”. Noile tehnologii transformă lumea industrială într-una postindustrială. Datorită abundenţei, apare “societatea de consum”. Noua lume în emergenţă seamănă cu cea din Republica lui Platon.
Caracterul cel mai important al societăţii postmoderne este aspectul ei informaţional. Conform lui Gianni Vattimo, s-a ajuns la o “transparentizare” a lumii, caracterizatã prin accesul aproape nelimitat al fiecãrui individ la toatã informaţia.
Ecuaţia în stare să definească starea actuală a lumii: liberalism - economie de piaţă – tehnologie informaţională. O altă ecuaţie, propusă de Aries şi Duby: creştinism – tehnologie – drepturile omului.
Imaginea empirică a postmodernităţii: “[...] o lume eliberată de ameninţări directe, fie ele războaie, foamete sau disconfort, trăind în prosperitate o viaţă liberă, tolerantă, în care este loc pentru toate stilurile şi ideile, în care arta, experimentul, fantezia sînt la îndemîna oricui.” (p. 14)
Socitatea postmodernă are însă probleme şi dileme specifice. Toffler a observat şocul accelerării exponenţiale a ritmului vieţii, a schimbării tot mai frecvente a decorurilor, şi a numit asta tranzienţă. Vattimo vorbeşte de depeizare, de dezinserţia omului din lumea în care trăieşte. Andrei Codrescu vorbeşte de dispariţia realităţii, a lui outside.
“Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce şi el un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală, într-un cuvînt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau unei ficţiuni literare.” (p. 15)
Lumea postmodernă refuză orice fundamentare metafizică şi orice valoare absolută.
Trecerea lumii româneşti la postmodernitate nu s-a produs, deşi unele simptome se manifestã deja încă din anii ’70. În anii ’60, ieşind din stalinism, România nu se conecta la lumea occidentală, liberă, ci reînnoda cu propriile experienţe culturale interbelice, pandantul cultural al industrializării din economie. “Explozia metaforică a poeziei generaţiei lui Nichita Stănescu, spectaculoasă în sine, a creat iluzia ca „avem una dintre cele mai mari poezii ale lumii" într-un moment cînd nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip modernist.” (p. 16)
Despre o atitudine explicit postmodernă se poate vorbi în România după 1980.
Concepte tipic postmoderne: pluralism, toleranţă, afirmarea minorităţilor, decanonizarea culturii, democratizarea artelor.

Ontologia postmodernă
Moştenitoare a raţionalismului iluminist al secolului al XVIII-lea, modernitatea a fost un idealism bazat pe umanism şi progres. Această viziune utopică a fost contestată de apariţia categoriilor negative: hazard, neant, inconştient.
“Marele demolator” al modernităţii este Fr. Nietzsche, filosof a cărui influenţă este astăzi mai mare ca oricând.
Atât Nietzche, cât şi Heidegger, pun în discuţie ideea de fundament metafizic. Fiinţa, pentru cei doi filosofi, nu mai este un plan imuabil la care se raportează fenomenele lumii reale, ci o entitate fluctuantă, contextuală, aleatorie.
Vorbind despre influenţa nitzscheeană, filosofii umanişti au folosit sintagmele: “distrugerea ontologiei”, “slăbirea fiinţei”, “nihilism”.
Postmodernitatea optează pentru valori “slabe”, pieritoare, pentru că prin disoluţia metafizicii se pune în evidenţă caracterul “slab” al fiinţei şi al gândirii. Postmodernitatea nu mai consideră adevărul un concept gnoseologic, pentru că el nu mai este întemeiat pe o realitate metafizică stabilă. Adevărul a devenit un concept instrumental de comunicare şi relaţie, foarte apropiat de conceptele estetice.
Devalorizarea valorilor supreme în societate coincide cu “moartea lui Dumnezeu”.
Consecinţa inevitabilă a perspectivismului nitzscheean este o anumită derealizare a lumii. Lumea postnitzscheeană se goleşte de realitate.
“Eşecul umanismului este vizibil pretutindeni în secolul nostru, în care nu numai comunismul a dus la dezastre fără precedent, dar şi mişcări filozofice şi artistice serioase (existenţialismul, suprarealismul, futurismul, avangardele) s-au compromis sprijinind toate dictaturile, de la stalinism la fascism, de la maoism la terorismul internaţional. [...] Oriunde s-a produs dezideologizarea şi abolirea credinţelor absolute (ca în lumea occidentală şi mai ales în cea americană de azi), societatea a devenit mai complexă, mai prosperă şi mai liberă, în ciuda costurilor psihologice despre care am mai vorbit.” (p. 23)
Odată cu decăderea metafizicii se crează premisele unei estetizări generale a existenţei. În postmodernitate arta este dizolvată în corpul social. “Condiţia supravieţuirii artei devine renunţarea la orice „absolut", aşa încît devine artă tocmai ceea ce în mod obişnuit nu este considerat drept artă.” (p. 25)
Mediile de comunicare postmoderne sunt o realizare perversă a ideii hegeliene de spirit absolut.
Opera postmodernă conţine în sine propria negare, manifestată prin distanţă, ironie, pastişă, ceea ce face ca moartea artei să fie implicată în orice produs artistic.
Reproducerea la nesfârşit a obiectului artistic prin procedee tehnologice duce la “moartea vie” a artei.
Mass-media, fãrã a acorda atenţie artei “serioase”, distribuie informaţie şi divertisment în funcţie de un singur criteriu estetic: plăcutul.
Ideea morţii artei, în sens “tare”, înseamnă sfârşitul artei “mari”, în sens “slab”, înseamnă dizolvarea artei prin mass-media. Cele două accepţiuni sunt simultane.
Dacă îşi pierde viaţa, în sensul tradiţional al cuvântului, arta îşi pierde şi moartea în postmodernitate. Ea are parte de o viaţă moartă, de o agonie blândă, de o veselă apocalipsă.
Ideea de exemplaritate a operei de artă dispare şi ea. Opera artistică produce doar o percepţie distrată, laterală, marginală. Arta însăşi devine în postmodernitate ornamentală, decorativă, periferică.
Lumea postmodernă este “un imens şantier de supravieţuiri” (R. Gulden).

Cunoaştere în postmodernitate
Cea mai lucidă analiză a epistemologiei postmoderne a făcut-o Jean-François Lyotard. El găseşte rădăcinile postmodernismului nu doar în Nietzsche şi Heidegger, ci şi în psihanaliza freudiană, relevarea conexiunii dintre spiritul protestant şi capitalism făcută de Max Weber, gândirea marxistă şi neokantiană.
Postmodernismul critică programul Iluminismului european, cu credinţa sa în raţiune şi în marile scenarii teleologice. În cadrul acestuia, omul modern, chiar dacă fisurat profund, ocupa un loc central.
Postmodernitatea nu are încredere în metapovestiri, pe care de deconstruieşte pentru a evita prezumţiile ideologice din spatele lor.
Pentru postmodernitate, doctrine şi ideologii aparent deosebite, ca: hegelianismul, naţionalismul, marxismul, hermeneutica şi liberalismul economic clasic, sunt feţe diferite ale unei modernităţi “totalitare”.
Postmodernismul nu se substituie modernismului, ci convieţuieşte cu acesta, stabilind cu el relaţii complicate de interdependenţă.
Vechii poli de interes alcătuiţi din state-naţiuni, partide, profesiuni, instituţii şi tradiţii istorice îşi pierd din interes. Lor li se substituie o pătură formată din şefi de întreprinderi, din înalţî funcţionari, din conducători de organisme sociale, profesionale, sindicale, politice, confesionale.
Pentru Jean-François Lyotard, problema cea mai mare a postmodernităţii este inventarea legitimării deciziei. Prăbuşindu-se legitimările religios-metafizice, postmodernitatea face apel la o legitimare prin consens.
Versiunea filozofică a povestirilor de legitimare are în centrul ei metafizica văzută ca o sintetizare, la un nivel superior şi integrator, a tuturor ştiinţelor.
“Dacă legitimarea este obsesia modernităţii europene de cel puţin două secole încoace, în postmodernitate are loc procesul de delegitimare ideologică prin pierderea credibilităţii marilor scenarii. Accentul se deplasează, în acest proces, de pe scopuri (teleologic, progres, utopie) pe mijloace.” (p. 37)
Noile forme de legitimare vin din partea lingvisticii şi a interacţiunii comunicaţionale.
În viziunea postmodernă, cercetarea se legitimează prin performativitate. Acesta este un criteriu pragmatic, şi nu metafizic.
Godel a demonstrat că toate sistemele au limitări, care apar datorită traducerii lor în limbaj natural, inconsistent şi generator de paradoxuri. Astfel, nici un sistem nu poate fi epuizat prin demonstraţie, şi acest lucru este considerat de către postmoderni ca fiind constructiv. Acceptând aleatoriul, incompletitudinea, contradicţia, însăşi ideea de raţiune se modifică fundamental.
“Deosebirea dintre postrno-dernitate şi toate epocile precedente în privinţa cunoaşterii ştiinţifice devine evidentă: dacă paradoxul era intolerabil în ştiinţa clasică şi modernă, postmodernitatea îşi găseşte în el însăşi forţa argumentării.” (p. 39)
Ecuaţia administrării probelor necesare validării unei teorii ştiinţifice este: bogăţie-eficienţă-adevăr. Ordinea termenilor este una cauzală.
Ştiinţa postmodernă nu mai este o garanţie a progresului nelimitat a societăţii, ci un moment în circulaţia capitalului. Cercetarea începe să funcţioneze după normele organizării muncii în întreprinderi.
Principalele jocuri de limbaj postmodern sunt: denotativ (ştiinţific), prescriptiv (juridic) şi tehnic (performativ). Puterea politică îl revendică pe ultimul dintre ele.
Legitimarea este dată de putere, singura care pune la dispoziţie tehnicile de investigare a realităţîi. Acesta este singurul mod real de legitimare cunoscut de postmodernitate.
Dacă în modernitate tehnica era considerată un adjuvant al ştiinţei, în postmodernitate ea preia întâietatea.
Învăţământul postmodern nu mai formează caractere, ci competenţe. În acest context, ideea “autonomiei universitare” nu are sens, pentru că universităţile sunt subordonate puterii, care le dă posibilitatea să funcţioneze.
În cadrul procesului de învăţământ, întrebarea “e adevărat?” este înlocuită cu “e vandabil?”
Băncile de date sunt “natura” pentru omul postmodern. “Ideea că savantul nu mai explorează nemijlocit natura, ci băncile de date despre aceasta, adică o realitate secundă, creată de om şi în care omul se integrează de-acum înainte locuindu-şi confortabil i-realitatea, este poate emblema absolută a postmodernităţii.” (p. 41)
Realitatea virtuală este substanţa iluzorie a postmodernităţii.
Atunci când cunoaşterea este complet transparentă, avantajul într-o luptă a competenţelor vine din partea imaginaţiei.
Principiul de indeterminare a lui Heisenberg: observarea tuturor condiţiilor dintr-un sistem necesită mai multă energie decât cea conservată în acel sistem. Cu cât creşte precizia creşte şi incertitudinea.
Alături de imanenţă, indeterminarea este a doua caracteristică importantă a postmodernităţii.
Sfârşitul povestirilor de legitimare coincide cu sfârşitul sistemelor închise.

Sfârşitul istoriei sau trezirea din coşmar
James Joyce: “Istoria e coşmarul din care nu mă pot trezi.” Odată cu postmodernitatea coşmarul ia sfârşit şi omul se trezeşte din istorie. Ideea de “sfârşit al istoriei”, care semnifică ideea de abandonare a ideii de evoluţie lineară şi de teleologie, apare la toţi teoreticienii postmodernităţii.
Simultaneitatea istorică prin intermediul media este una din trăsăturile cele mai importante ale postmodernităţii.
Hegel, considerând că libertatea este cu putinţă în condiţiile unui stat constituţional, plasase sfârşitul istoriei la realizarea acestuia, după bătălia de la Jena din 1806.
Marx a întrevăzut şi el un sfârşit al istoriei după victoria comunismului în lume.
Scrierea istoricului american Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, este axată tot pe ideea de încheiere a linearităţii şi de dispariţie a teleologiei. El crede să fi identificat condiţiile care produc deplasarea tuturor formelor societare spre una singură: liberalismul democratic burghez.
Industrializarea produce societăţi burgheze, iar acestea au nevoie de democraţie pentru garantarea libertăţii cetăţenilor lor. Pe de altă parte, statele autoritare se dovedesc la fel de capabile pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor lor.
Richard Rorty, în Philosophy in the Mirror of Nature, a arătat că azi, o cultură euroamericană generalizată mai permite existenţa vechilor societăţi doar ca nişte “şantiere de supravieţuire”.
Fukuyama caută componenta democratică în natura umană. Omul ar avea, aşadar, dorinţa de a fi recunoscut de ceilalţi, lucru care nu se poate împlini decât în democraţie.
Fukuyama foloseşte conceptul platonic de thymos, preluat din Republica, pe care îl pune la baza celor mai multe evenimente istorice. Thymosul întruchipează spiritul de dreptate al omului şi revolta împotriva nedreptăţii. El este însă o componentă duplicitară a spiritului, care cunoaşte o formă exagerată în megalothymiei.
“Tocmai morala sclavului, însă, deşi atît de dispreţuită de Fr. Nietzsche, s-a impus şi a triumfat în istorie, de la revoluţia creştină pînă la cea burgheză. Sclavul s-a dovedit mai complex sufleteşte decît îşi închipuiau cei vechi sau chiar Nietzsche, avînd şi el o natură thymotică, opusă celei a stăpînului.”
Pe baze thymotice realizează Francis Fukuyama joncţiunea dintre necesitatea unei economii avansate şi opţiunea liberă a democraţiei. Concluzia sa este că istoria a luat sfârşit odată cu înfrângerea de către democraţie a tuturor tipurilor de totalitarism.
Spaţiul postmodern este unul fractalic, paradoxal, virtual, generând iluzii şi vertije. Timpul postmodern este unul transistoric, “slab”, estetizat. “Album de fotografii, set de diapozitive, bandă video cu imagini filmate de .noi înşine, timpul postmodern suferă acelaşi proces de irealizare ca şi spaţiul, devenind un mozaic colorat, simultan, lipsit de adîncime.”
Datorită sutelor de muzee, trecutul devine un fel de prezent în care istoria amestecă într-o suprarealitate imagini fără adâncime temporală. Putem vorbi de o prezenteificare şi o aplatizare a trecutului. Reversul ei este istoricizarea prezentului (prezentarea în muzee a unor momente foarte aproape de prezen cu o stranie distanţă istorică).
Există sentimentul că americanii trăiesc deodată întreaga istorie, iar pe de altă parte îşi vizitează propriul prezent ca şi cum ar aparţine trecutului.

Opţiunea postmodernă
Fundamentul postmodernităţii este slab, imperfect, euristic, mai degrabă decât solid, temeinic, adecvat.
“Este o iluzie faptul că evoluţia sistemului literar mai poate fi explicată doar apelînd la logica sa internă. Mutaţiile globale din arhitectura lumii actuale şi din mentalitatea omului modern sînt determinante şi ele pentru demersul artistic, care, azi mai mult decît oricînd, participă la ţesătura socială şi comunicaţională a lumii, modelînd-o şi fiind în acelaşi timp un epifenomen al acesteia.” (p. 59)
Postmodernismul, ca nouă civilizaţie în emergenţă, poate fi numit şi postumanism sau posteuropenism.
Trecerea la postmodernitate este dureroasă: “Resurecţia naţionalismelor, a tribalismelor de toate felurile şi a funda-mentalismelor, escalada antiamericanismului chiar în statele europene civilizate sînt răspunsul angoasat al unor popoare şi indivizi în cazul cărora teama de viitor a atins apogeul, aşa încît singura soluţie acceptabilă li s-a părut refugiul în trecut. Sentimentul de intimitate, securitate şi căldură umană pe care ţi le dau credinţa într-o religie, o patrie, un neam (şi care, împins la extrem, are drept costuri şovinismul, intoleranţa şi naţionalismul) poate părea pentru mulţi, astăzi, mai atrăgător decît impersonalitatea unei societăţi de o infinită şi abstractă complexitate şi cu o concurenţă sufocantă între indivizi, aşa cum o cere regula performativităţii.” (p. 60)
Postmodernitatea implică nişte costuri. Ele pot fi sintetizate sub forma unor întrebări: cum se poate păstra credinţa în Dumnezeu în condiţiile în care toate credinţele sunt contextiale? Cum să faci artă în condiţiile relativizării valorilor?

Partea a doua: Postmodernismul: sfârşitul artelor sau un nou început?
Lumea postmodernă
Dacă omul modernist era prin excelenţă tragic, strivit de confruntarea cu neantul, vehiculând o mistică a suferinţei şi o paranoia intelectualistă bazată pe omniprezenţa sensului, omul postmodernist şi-a găsit cel mai confortabil adăpost chiar în inima neantului.
Omul postmodern consideră că lumea este o povestire, pe care un eu iluzoriu o poate explora hedonist, ca pe o imensă epidermă.
Hermeneuticii moderne i se opune o erotică textuală: dacă modernii presupun că fiecare text are un sens, postmodernii practică odihna în obiectul estetic. Gestul omului postmodern nu mai este sfâşierea aparenţelor, ci mângâierea.
La sfârşitul deceniului şapte al secolului XX a avut loc o coborâre a artei în cotidian, în sensul estetizării masive a lumii. Aspectul comercial a devenit un criteriu esenţial.
Ideea de libertate este legată în postmodernism de posibilitatea unei experienţe senzoriale fără limită. “Poate că obiectul estetic emblematic al lumii de azi ar trebui să fie considerat videoclipul, sincretism uneori foarte sofisticat de imagerie suprarealistă, muzică şi animaţie pe computer, tinzînd către un spectacol senzorial total.” (p. 69)
Noile fenomene culturale postmoderne: zapping-ul pe canale TV, literatura de supermarket, serialele TV, jocurile pe computer etc.

Arta în postmodernitate
Ne putem întreba dacă nu cumva singurele forme de artă acceptate de către postmodernitate sunt cele “populare”. Se vorbeşte de moartea artei “înalte” prin epuizarea posibilităţilor ei imanente.
Ceea ce agonizează nu este arta în sine, ci dimensiunea ei modernistă, ezoterică şi totalitară.
Arta înaltă nu mai defineşte întreaga cultură, ci a devenit unul din aspectele acesteia, fără drept de preeminenţă. Monismul şi autoritarismul cultural modern este substituit de perspectivism şi dialog.

Aspecte ale modernităţii
Paradox: deşi modernitatea este prin excelenţă un concept progresiv, şi deci puternic legat de temporalitate, ea valorizează doar foarte subţiri “felii” de temporalitate, care nu mai pot fi studiate diacronic, ci în sincronia structurală a componentelor.
Pentru modern, esenţială este numai noutatea, clipa prezentă, făcută să fie depăşită de clipa ulterioară.
Modernii nu pot înţelege decât operele contemporane, pe cele vechi le privesc din perspectiva primelor, ca prin nişte filtre ale modernităţii. Reputaţia marilor maeştri nu poate fi păstrată în modernitate, din cauza slăbirii conexiunii vechi-etern-valoros.
Modernitatea presupune o mutaţie culturală majoră, care s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenţei, bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe neschimbător şi transcendent, la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul.
Renaşterea europeană este prima conştientizare a “noutăţii” lumii.
Inclusiv în secolele XVII-XVIII, noţiunea de “modern” avea mai curând conotaţii negative. Însă odată cu iluminiştii şi romanticii, noţiunea de frumos devine istorică, pierzându-şi astfel transcendenţa. Se pierde categoria sublimului, în favoarea: caracteristicului, interesantului, grotescului etc.
De la romantici încoace, arta s-a construit în principal pe negarea lumii moderne, pe o estetică puristă şi antiutilitaristă.
Charles Baudelaire a fost cel mai important teoretician al esteticii modernităţii. Pentru el, frumosul modern este tranzitoriu, fugitiv, contingent. El a valorizat şi categoriile negative: urâtul, spleenul, revulsivul, satanicul, perversitatea.
Se pot distinge patru faze ale modernităţii. Prima are loc în Evul Mediu, sub forma opoziţiei modern/antic. Întreaga pondere axiologică era pe cel de-al doilea termen.
În Renaştere, conflictul modern/creştin ia forma laic/religios. A fi modern presupunea a fi liber cugetător, opus dogmelor religioase.
Al treilea moment este romantismul, în cursul căruia modern şi creştin devin sinonime. Apare noţiunea timpului creştin ireversibil, care duce spre catastrofă, precum şi ideea morţii lui Dumnezeu.
În cele din urmă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, religia intră în criză, ceea ce duce la o religie a crizei. Utopii şi antiutopii se oferă să-i ia locul. “Marea artă a secolului nostru este, în mod straniu, pe de-o parte utopică, derivîndu-şi nevoia de ordine şi coerenţă din proiectul iluminist, iar pe de altă parte obscură, rătăcită în ceţurile imaginarului şi scufundată în propria ei agonie, protestînd împotriva aceluiaşi umanism iluminist, vinovat de falsificarea omului şi de pustiirea lumii actuale. Artiştii se-nverşunează împotriva trecutului cu disperare, conştienţi de paradoxul esenţial al modernităţii: distrugerea tradiţiei pentru a face loc unei noi tradiţii.” (p. 75)
Termenul de “modernism” a început să fie folosit într-un sens pozitiv abia la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX. În Italia conotaţiile negative sunt mult timp persistente. În SUA începe să fie folosit abia în deceniul patru.
Pentru Manuel Machado, modernismul nu este o şcoală, ci sfârşitul complet şi definitiv al tuturor şcolilor.
Există trei faze în folosirea termenilor modernism, modern, modernitate: o fază originară, în care termenii sunt folosiţî neutru, o fază intermediare, în care ei sunt transformaţi în arme ideologice în bătăliile literare, şi în cele din urmă o fază istoricizantă.
Modernismul a fost în conflict cu contemporanii său, rămânând relativ inaccesibil şi elitist. Vocaţia lui a fost creaţia prin ruptură şi criză. Totuşi, modernismul păstrează o puternică nostalgie pentru sens şi transparenţă. Este deci normal ca opera modernă să fie deschisă interpretării, pe mai multe paliere. Pansemantismul este marca modernismului.
În tradiţia europeană, textul este o realitate secundă. În exegeza lui, atingerea ultimului strat semnificativ înseamnă contemplarea adevăratei Realităţi. Astfel, arta modernistă este un instrument de cunoaştere metafizică.
Modernismul este un purism. El are o nevoie de sens, tânjeşte după o interpretare şi după idealul tăcerii.
Avantgardele au în centrul lor cultul progresului tehnic, al vitezei, al noului stil de viaţă, pentru care operele trecute devin inutile şi lipsite de valoare.

Ce este postmodernismul?
Postmodernismul este epifenomenul cultural, artistic şi literar al postmodernităţii. Trăsăturile sale ideologice sunt: perspectivismul nitzschean, pierderea simţului realităţii, estetizarea existenţei, asocierea constantă cu societatea democratică, înalt tehnologică, informatizată şi mediatică de astăzi.
Paradoxal, tocmai pentru că astăzi postmodernismul este o prezenţă de la sine înţeleasă, mulţi cercetători îl neagă. Pentru Umberto Eco şi Jean Barth, postmodernitatea este un postromantism, o reîntoarcere la formele istoricizante, o continuitate, dar într-un mod ironic, parodic, metatextual, ceea ce este o ruptură. Pentru ei, postmodernitatea este o sincronie stilistică.
Pentru postmodernitate, sfârşitul istoriei nu este o apocalipsă, ci un carnaval exuberant şi în acelaşi timp neliniştitor.
Robert Scholes vede în compromiterea noţiunii de realism adevărata şansă a postmodernităţii. Spre deosebire de literatura realistă, textul postmodern nu este o reflectare a realităţii, ci o altă realitate.
Ce sens trebuie dat prefixului “post-“? Primul răspuns este: “soft”, moale, tandru. Modernismul este rejectat nu ca fiind trecutul, ci pentru că dispreţuieşte trecutul. Postmodernismul este o reacţie la izgonirea din poezie, de către modernişti, a plăcerii lecturii, a fabulaţiei, a digresiunii.
Alţi comentatori văd în prefixul “post-“ mai mult ruptură decât continuitate. După un modernism clasicizant, academic, postmodernismul este cu mult mai experimentalist, în spiritul neoavantgardist. Pervaziv, difuz, experimentul postmodern este unul “slab”, fără vocaţii demolatoare, fără pretenţii exhaustive.
Arnold Toynbee, în Studiul istoriei, este cel care foloseşte termenul de “postmodernism” într-un mod coerent şi consecvent. El îi plasează începutul în 1875, după prăbuşirea utopiei iluministe şi proliferarea culturii de masă. Pentru Toynbee, postmodernismul înseamnă iraţionalitate, nedeterminare şi anarhie.
Pentru Irving Howe, postmodernismul este societatea de masă, consmistă şi pasivă.
În anii ’60, termenul începe să însemne fenomene de contracultură, mişcări underground şi alternative.
Heisenberg, Popper, Prigogine, încep să se preocupe de relaţiile de indeterminare, de sisteme-departe-de-echilibru, de timpul ireversibil ca sursă de ordine. În matematici, apare teoria catastrofelor, pornind de la ecuaţiile lineare (R. Thom). În filozofie, gânditori ca Foucault, Deleuze, Derrida, Vattimo, Lyotard, demitizează modernitatea şi pornesc demitizarea demitizării.
Modernismul şi postmodernismul nu se exclud, ci coexistă: “Este aproape imposibil să încercăm o definire a postmodernismului fără să ne referim la modernism si, pe de altă parte, să înţelegem în spirit modern modernismul fără să-1 privim dintr-o perspectivă postmodernă.” (p. 87) Joyce şi Beckett au fost contemporani.
În postmodernitate, cu cât discursul devine mai conştient de sine însuşi, mai întors asupra sa, cu atât el încetează de a mai oglindi altceva decât forma sa goală şi scânteietoare, despre care nu se mai poate spune nimic.
Postmodernul ştie că nu există un sens ultim al lucrurilor, deci nici nu-l caută. El construieşte o lume ludică, dezordonată, lipsită de iluzii, imprevizibilă, unde gustul fluctuează, unde valoarea se concentrează şi se destramă asemenea fumului. Ex: muzica lui John Cage, fotografiile lui Andy Warhol, povestirile modulare ale lui Robe-Grillet, Cortàzar, Coover.
“Eclectic, versatil, difuz, „androgin", lipsit de agresivitate, postmodernismul tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura, design-ul, să devină ambiental, erijîndu-se astfel în însăşi arta lumii democratice, pluraliste şi tolerante a sfîrşitului de mileniu.” (p. 89-90)
Conform lui Ihab Hassan, opoziţia modern/postmodern este coerentă cu opoziţiile epistemologie/ontologie (Brian McHalle), autoritate/anarhie, utopie/heterotopie (Vattimo), hermeneutică/erotică (Susan Sontag), negentropie/entropie, schizofrenie/paranoia (Thomas Pynchon).
O figură stilistică des folosită în postmodernism este palinodia, semnificând luarea progresivă a sensului pe măsură ce se formează, ca în scrierile lui Beckett.
Principalii autori postmoderni sunt prozatori:
- şcoala americană: Barth, Pynchon, Coover, Hawkes, Berthelme, Federman, Sukenik;
- şcoala sud-americană: Marquez, Cortàzar, Llosa, Fuentes;
- austrieci ca Th. Bernhardt, Peter Handke;
- italieni: Eco şi Calvino;
- francezi din le nouveau roman: Robbe-Grillet, Butor, Pinget, Claude Simon;
- cehul Milan Kundera.
O serie de poeţi ilustrează şi ei atitudini postmoderniste: poeţii de la Black Mountain, Generaţia Beat (Ginsberg, Corso), şcoala din New York (J. Ashberry, Kenneth Koch, Frank O’Hara).
Postmodernismul a fost expus, încă de la apariţia sa, unor critici foarte dure. Clement Greenberg, în cartea sa Noţiunea de postmodernitate, din 1980, îl identifica cu kitsch-ul şi se pronunţa pentru apărarea purităţii estetice a artelor.
Critica neomarxistă vede în postmodernism un epifenomen al capitalismului târziu, mai dezumanizant ca oricând. Simptomatic este volumul lui Hal Poster: Antiesteticul: eseuri despre cultura postmodernă.

Trăsăturile postmodernismului
Critica postmodernă este supusă straniilor legi ale postmodernităţii. O astfel de critică (critifiction, după Raymond Federman) nu mai operează cu concepte clare, univoce, ci cu turbioane semantice, ludice, vizionare. Distanţa dintre critică şi literatură tinde să dispară, operele, autoreflexive, conţinându-şi propria critică, pe de o parte, iar pe de alta, articolele critice tind să capete veleităţi de critică literară.
Ihab Hassan este cel care a arătat că critica trebuie să-şi asume paradoxul, contradicţia, nedesăvârşirea, şovăiala caracteristică întregii epoci actuale.
Imaginea integrală, rotundă, a operei moderne, est abandonată în favoarea framentării şi a pluralismului.
Ihab Hassan, combinând cuvintele indeterminacy şi immanence, ajunge să vorbească de indetermanence ca noţiune definitorie a culturii, artei şi literaturii postmoderne. El descrie 11 aspecte ale noului curent:

1. Indeterminarea – pune în discuţie primul principiu al esteticii thomiste: claritas. Prăbuşirea, în filosofia ultimelor două secole, a tuturor fundamentelor, a dus inevitabil la pierderea încrederii în ideea de capodoperă artistică, de valoare artistică, de perfecţiune. S-a descoperit concomitent domeniul aleatoriului, al hazardului, al indeterminării, al ambiguităţii, al fragmentarului.

2. Fragmentarea – pune în discuţie al doilea principiu al esteticii thomiste: integritas. Discontinuitatea textului, literar, muzical sau plastic, este un principiu ce pare să se fi impus definitiv. În postmodernism, care se inspiră din dizolvarea decadentă, fragmentarismul devine un adevărat principiu generativ, funcţionând ca scop în sine.

3. Decanonizarea. Marea tradiţie europeană, Cultura, Artele, Literatura sunt puse în discuţie astăzi cu o libertate de gândire stupefiantă de către reprezentanţii minorităţilor culturale. Pentru ei Shakespeare, Goethe sau Wagner sunt doar nişte albi, bărbaţi, europeni, morţi – aceasta fiind definiţia omului de cultură tradiţional în optica celor care urmăresc decanonizarea valorilor. Idealul culturii globale este cel al egalităţii prin diferenţă, principiu care permite coexistenţa tuturor formelor culturale în pluralism şi interdependenţă.

4. Lipsa-de-sine. Lipsa-de-adâncime. Aceste noţiuni sunt legate de nihilismul nitzschean, care arată că subiectul însuşi este o ficţiune. Arta postmodernă nu este o manifestare a eului creator, ci o proliferare a unor false euri. De aceea, textul postmodern sfidează hermeneutica, manifestând o pronunţată semioclastie.

5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Pentru artistul postmodern, referentul nu mai există. Scrieri ca cele ale lui Barth, Eco sau Marquez, nu mai au ca referent realitatea, ci o foarte sofisticată invenţie. Textele lor se răsfrâng asupra lor însele, devenindu-şi propriul referent.

6. Ironia (sau perspectivismul). Eco este de părere că trecutul nu mai poate fi recuperat cu candoare, ci cu ironie. Postmodernul nu crează, ci mimează. “Jidov rătăcitor, personaj picaresc în continuă schimbare a mediilor şi perspectivelor, incapabil să întemeieze, dar trăind cu frenezie şi exces de imaginaţie situaţii efemere, construindu-şi lumi fragile şi autosuficiente ca baloanele de săpun, postmodernul trăieşte ironia cu atîta intensitate, încît ea, pînă la urmă, dispare, la fel de pervazivă ca şi aerul pe care îl respiri.” (p. 102) Ironia postmodernă, spre deosebire de cea modernă, este “slabă”, fără veleităţi social-politice.

7. Hibridizarea. Postmodernismul are o disponibilitate formală fără frontiere, şi o propensiune către impuritate. Este imperiul hibrizilor, a textelor încrucişate cu pansiune mendeliană, a eclectismului nelimitat.

8. Carnavalizarea. Proteism dilatat monstruos, pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă, perpetue formări şi deformări ale limbajului, propensiune pentru burlesc, alegorii complicate şi abstruse.

9. Performanţă. Participare. Textul postmodern este făcut să fie manipulat prin scrieri şi rescrieri ulterioare, chiar prin deformare şi dezagregare. De aici toate formele de artă participativă: happening-ul, arta ambientală, body-art, arta pe computer etc.

10. Construcţionism. Una din consecinţele perspectivismului postmodern este pierderea realităţii, inclusiv a timpului şi a istoriei.

11. Imanenţa. Lumea se dizolvă în limbaj şi limbajul în lume, iar hibridul care se naşte îşi este sieşi suficient, este obsedat de sine însuşi, se scrutează la nesfârşit, se referă continuu la propria sa formă, fapt ce generează o exuberanţă intertextuală, metatextuală, hipertextuală, autoreferenţială.

“Natura fractalică, nelineară, probabilistică a fenomenului artistic postmodern permite criticii literare să se situeze de multe ori în plin paradox. Logica lui sau/sau cedează uneori locul celei a lui şi/şi, adevărul e substituit, ca în logica modală a lumilor posibile, de posibil, de probabil sau de eventual, iar realul — de virtual şi iluzoriu.” (p. 106)
În eseul Postmodernism, Ihab Hassan mai distinge încă şapte trăsături ale fenomenului (numite categorii negative):

01. urbanismul este caracterizat de: fragmentare, diversitate, ecologie, crimă;

02. tehnologismul e dominat de: genetică, informatică, tehnologii spaţiale;

03. dezumanizarea provoacă anarhie, antielitism, umor negru, parodie, negare;

04. negativismul duce la fenomene New Age: magie, animis, mişcări de tip beat, hippy etc;

05. erotismul se îmbogăţeşte cu noi specii: romanul homosexual, poezia lesbiană, pornografia comică;

06. antinomianismul (prezenţa, simultană, a unor tendinţe contradictorii) explodează în contracultură, mişcări de emancipare, Black Power, feminism, filosofii orientale, misticism, vrăjitorie;

07. experimentalismul generează forme deschise, discontinui, aleatorii, improvizate.

Cine sunt postmodernii?
Modern şi postmodern sunt cuvinte care definesc stări complementare, aflate în relaţii de ruptură, dar şi de continuitate şi înterpătrundere.
Nu se pot face liste de autori postmoderni cu precizie chirurgicală. Mulţi autori au glisat, de la o operă la alta, de la un modernism în floare la un postmodernism incipient.
Dintre toate curentele trecute, spiritul manierist are cele mai multe afinităţi cu postmodernismul.
Postmoderni avant la lettre ar fi: William Blake, Lautréamont, Tristan Tzara, Alfred Jarry, Gertrude Stein, Marcel Duchamp, Antonin Artaud, Raymond Roussel, Queneau, Bataille, Kafka, Hermann Broch. Rabelais şi Lawrence Sterne sunt adesea citaţi ca precursori.
Nedeterminarea, dizolvarea valorilor, pierderea reperelor şi a simţului realităţii, ambiguitatea erotică, sunt tot atâtea caracteristici esenţiale ale romanului Omul fără calităţi a lui Musil.
“Părinţi” ai postmodernismului sunt consideraţi fără dubiu: Samuel Beckett, James Joyce, Borges, Nabokov, Ezra Pound şi Charles Olson.
Postmoderni în filosofie sunt: Derrida, Lyotard, Georg Steiner, Rorty pe alocuri.
Postmoderni în istorie: Foucault, Hayden White.
Postmoderni în psihanaliză: Lacan, Deleuze, R. D. Laing, Norman O. Brown.
Postmoderni în filosofie politică: Marcuse, Jean Baudrillard, Habermas.
Postmoderni în filosofia ştiinţei: Thomas Kuhn, Paul Feyerabend, Ilya Prigogine, Schrodinger.
Postmoderni în teoria literară: Roland Barthes, Julia Kristeva, Wolfgang Iser, criticii din Yale.
Postmoderni în dans: Merce Cunningham, Alwin Nikolais, Meredith Monk.
Postmoderni în muzică: John Cage, Pierre Boulez, Stockhausen.
Postmoderni în arte: Rauschenberg, Tinguely, Joseph Beuys (dar Andy Warhol, Arman, Jasper Jones, Cristo.
Postmoderni în arhitectură: R. Venturi, Charles Jencks, Brent Bolin.
Autorii şcolii de proză americane din deceniul şapte au fost primii care s-au numit pe ei înşişi “postmoderni”. Punctul lor de plecare se regăseşte în modernismul târziu al lui Joyce şi chiar în încâlcitul univers ficţional al lui Faulkner.

Postmodernism “and beyond”?
După inventarea conceptului de postmodernism, nu a mai apărut încă nici unul la fel de pervaziv. “Marea confruntare dintre metafizica/hermeneutica modernistă şi estetica/erotica postmodernă pare să continue, deşi nu la fel de încrîncenat.” (p. 116-117)
Noile concepte teoretice (deconstrucţionism, body-art, environmental art etc) par să fie doar nişte pseudopode ale postmodernismului.
Cultura “mare” nu mai este “formativă” şi “spiritualul” nu mai este văzut ca o asceză.
“Cred, într-adevăr, că, o dată cu experienţa postmo-dernă, nu numai istoria „mare", ci şi istoria literară unică, progresivă şi cu tendinţe autoritare, aşa cum o cunoaştem în prezent, va ceda locul istoriilor locale, alternative, multiple, fără pretenţia de a stabili valori o dată pentru totdeauna.” (p. 119)
Începând cu partea a treia (Către un postmodernism românesc), lucrarea devine pur literară, şi complet lipsită de interes.