„Grosso modo,
s-ar putea spune că noua religie este « religia Omului ». Dumnezeu fiind « mort
», se poate spune că este o religie « atee ». Ea nu mai are ca scop « legarea »
omului de Dumnezeu, ci a oamenilor între ei. În egală măsură este o « formă »
de socialism, sau de comunism.
Paradoxal,
aceasta îmbracă forme diverse, dar nu este vorba decât de o aparenţă
exterioară: ateismul şi umanismul rămân numitorii comuni ai acestor forme
diferite. Există, de exemplu, « credinţă fără religie », credinţă în stare
pură, fără conţinut, fără dogme, fără nimic; este un fel de protestantism
extrem care i-ar îngreţoşa pe Luther sau Calvin. Invers, există « religie fără
credinţă ». Era, în urmă cu o sută de ani, « formalismul » exterior al
oamenilor care practicau fără să creadă serios, sau din motive mercantile.
Astăzi această formă a căpătat un alt aspect: cel al « comunitarismului ». Li
se repetă creştinilor ad nauseam că ei formează o comunitate: botezul îi
introduce în comunitate, ca şi cum s-ar înscrie în Partidul Comunist;
Euharistia nu mai este decât o masă comunitară; păcatul însuşi este conceput ca
ruptură sau îndepărtare de comunitate, iar penitenţa, ca şi în timpurile
Bisericii primitive, este văzută ca o reintegrare în comunitate, cu diferenţa
că evreii şi păgânii convertiţi la creştinism credeau în Dumnezeu. În zilele
noastre, virtuţile « teologice » nu mai au decât un sens omenesc: credem în Om,
sperăm în viitorul Umanităţii, graţie Ştiinţei şi Progresului, iar pe aproape
îl iubim ca atare.
Într-o astfel de
perspectivă, Hristos nu mai este decât Şeful comunităţii, şi asta pentru că «
Dumnezeu a murit în Iisus Hristos ». Alţii văd mai departe, şi nu văd în Iisus
Hristos decât un « agitator social ». Teza este prea cunoscută ca să considerăm
util să insistăm. În toate acestea, nu a mai rămas loc de « viaţa eternă », iar
Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este decât «oraşul terestru » pe care urmează
să-l construim.
Nu contează numai
omul, munca şi acţiunea lui asupra lumii. Unii încă mai văd în el un
continuator al Creaţiei, pe care Dumnezeu n-ar fi desăvârşit-o, dar o asemenea
concepţie asupra Creaţiei este atât de diferită de concepţia tradiţională încât
sfârşeşte prin a-L nega pe Dumnezeu: dacă Dumnezeu a creat lumea « în timp »,
şi nu continuă să o « creeze în fiecare clipă », după conceptul exact al
creaţiei, atunci Dumnezeu nu este « Creator », şi a-I nega unul dintre atribute
echivalează la a-L nega în întregime. În general, o cosmologie non
tradiţională, evoluţionistă de exemplu, conduce fatal la o idee falsă despre
Dumnezeu, iar drept consecinţă la negarea Lui.
Astfel, oricum
s-ar prezenta, « noua religie » este esenţialmente atee. Tot ceea ce este sacru
– considerat de altfel de către partizanii « credinţei fără Dumnezeu » ca o
supravieţuire a iudaismului şi a păgânismului – nu poate decât să dispară
rapid. În aceste condiţii nu e clar de ce se mai vorbeşte despre Sacerdoţiu,
despre « criza vocaţiilor », despre statutul clerical, etc. Toate acestea sunt
sortite dispariţiei.
Va rămâne deci o
pseudo-religie, « religia Omului », a cărui existenţă va fi la fel de efemeră
ca şi « regatul Antihristului » la « sfârşitul timpurilor ». Iar declinul său
este deja anunţat de structuraliştii care predic « moartea omului ». După
aceasta, nu va mai rămâne evident decât « moartea Cosmosului », adică tocmai «
sfârşitul lumii » la care am făcut aluzie mai sus.”
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire