„Dacă « noua
religie » este esenţialmente « cultul omului », vechea religie era
esenţialmente « cultul lui Dumnezeu ». Este de la sine înţeles că prima nu este
decât o pseudo-religie, o parodie « satanică » a celei de-a doua. Dar «
Dumnezeu fiind mort », Satan este şi el « mort ». S-ar putea spune că din
teatrul existenţéi, şi conform aparenţelor, amândoi ar fi dispărut. Omul are
sentimentul de a fi fost abandonat sieşi, de a fi devenit, graţie Ştiinţei şi
Progresului, maestrul lui însuşi şi al Universului, şi că Dumnezeu şi Satan ar
fi invenţii ale unei alte epoci, numai bune de încredinţat unui muzeu al
vremurilor apuse.
Este destul de
ciudat că vechea religie care a structurat toate civilizaţiile anterioare, timp
de multe milenii, sub forme evident variate dar având un fond metafizic comun,
a sfârşit prin a se nărui şi a lăsa în locul ei un fel de monstru. Dar cel mai
neliniştitor la ora actuală este să vedem reprezentanţii vechii religii
aliindu-se cu pionierii subversiunii moderne, în speranţa himerică de a le
concilia pe amândouă; acţiunea lor nu poate în realitate să conducă decât la
distrugerea totală a vechii religii, căci aceasta este absolut incompatibilă cu
« monstruozitatea modernistă ». Era totuşi necesar să ajungem aici, conform
Scripturilor (Matei XXIV şi Apocalipsa).
Doar un mic număr
de « aleşi » trebuie să scape subversiunii; este deci iluzoriu să vrei să «
converteşti lumea », şi complet aberant să pretinzi că vei reuşi denaturând
religia aşa cum o fac progresiştii. Dar nu vom putea înţelege în ce constă
această « denaturare » decât dacă începem prin a aminti elementele esenţiale
ale oricărei religii, ceea ce am numit fondul metafizic comun, a cărui uitare
sau negaţie constituie cauza profundă a subversiunii moderne. Vom înţelege
astfel cât este de iluzoriu să vorbim despre Hristos, despre Biserică, despre «
criza Bisericii » şi toate problemele lumii actuale, dacă nu începem prin a
reaminti – sau mai degrabă a expune pentru cei care sunt încă în stare să-l
înţeleagă – fondul metafizic care ar putea fi numit religio perennis (religia
eternă).
Trebuie să fie de
la sine înţeles că vom trata doar chestiunile esenţiale şi fundamentale fără de
care nicio religie, nicio Revelaţie, nicio teologie, nicio spiritualitate nu
este cu putinţă, nici măcar conceptibilă.
În primul rând «
existenţa lui Dumnezeu » - sau mai degrabă Realitatea sa – trebuie să apară
omului ca o evidenţă imediată care nu este câtuşi de puţin discutabilă; orice
altă atitudine conduce fără greş la raţionalism sau la agnosticism, fără să
vorbim desigur de ateismul care este o atitudine infraumană, şi pe care nu
putem s-o luăm cu adevărat în consideraţie, chiar dacă este soarta majorităţii
contemporanilor noştri. Să doreşti să aduci « dovezi raţionale » ale «
existenţei lui Dumnezeu » este o concesie făcută raţionalismului, chiar dacă
aceste dovezi există şi sunt valabile din punct de vedere raţional. Repetăm că
este indispensabil ca « existenţa » lui Dumnezeu să fie pentru om o evidenţă
imediată şi indiscutabilă, fără de care este inutil să mergem mai departe.
A doua chestiune
este de a şti care este « ideea » pe care omul trebuie să şi-o facă despre
Dumnezeu, pentru ca obiectul evidenţei precedente să nu fie van, ridicol sau
fals. Şi aici, importanţa acestei chestiuni este atât de mare încât un răspuns
inadecvat sau insuficient deschide uşa către toate obiecţiile raţionaliştilor,
oricare ar fi ei, şi conduce chiar la atitudini « spirituale » mai mult sau mai
puţin aberante, şi vom spune o dată în plus că este inutil să mergem mai
departe, atât timp cât nu am examinat această chestiune cu cea mai mare grijă.
A-l concepe pe Dumnezeu
ca Stăpân absolut al tuturor lucrurilor, ca Marele Ceasornicar care face
maşinăria să meargă, sau a concepe creaturile ca pe nişte marionete pe care
Dumnezeu le manevrează, comportă o parte de adevăr, dar se loveşte de obiecţia
majoră a libertăţii omeneşti, iar filosofii contemporani sunt sensibili la
acest aspect. Dacă se pretinde că o asemenea concepţie este cea a « Dumnezeului
fricii » din Vechiul Testament, şi trebuie să fie completată de cea a «
Dumnezeului Iubirii » din Noul Testament, vom răspunde că în realitate este
vorba despre o falsă concepţie a « fricii de Dumnezeu », şi dacă ni se
obiectează că Scriptura declară că « dragostea alungă frica », vom răspune că
ea ne spune de asemenea că « frica este începutul Înţelepciunii ». Dar aceste antinomii au în cele din urmă un
rezultat fericit: ele ne obligă să aprofundăm întrebarea pusă şi să dăm o concepţie
despre Dumnezeu pe cât de exactă este posibil, atât cât permite insuficienţa
limbajului omenesc.
Dumnezeu trebuie
să fie conceput concomitent ca Infinitul, fără nicio limită de niciun fel, şi
ca Totul conţinând în Sine toate posibilităţile creatoare, căci dacă una dintre
ele ar fi în afara Lui, ea L-ar limita oarecum, şi nu ar mai fi Infinitul. În
schimb El nu este conţinut în niciuna dintre ele, nici în ansamblul lor, ceea
ce exclude orice panteism şi orice imanentism. Această afirmaţie exprimă
Transcendenţa divină vizavi de tot ceea ce este susceptibil să fie creat, adică
de a fi aparent în afara lui Dumnezeu, dar care, în realitate, nu încetează de
a rămâne în El. Ceea ce constituie esenţa veritabilă a tuturor fiinţelor, este
deci ansamblul de posibilităţi permanente şi eterne care le corespund in
divinis şi care constituie Totul sau Posibilitatea Universală. Se poate spune
de asemenea că multiplicitatea indefinită a fiinţelor este conţinută principial
în Unitatea Esenţei divine, fără ca aceasta, în virtutea transcendenţei sale,
să fie în vreun fel afectată.
Trebuie înţeles
că este vorba pentru creaturi de o « stare principală » in divinis, stare
permenentă şi necondiţionată, eliberată de toate condiţiile de existenţă
oricare ar fi ele, precum timpul sau spaţiul de exemplu, şi că este impropriu
să se vorbească despre « preexistenţa » creaturilor în Dumnezeu; creaturile ca
atare « neexistând » în Dumnezeu, ci ele sunt în El cu titlul de « pure
posibilităţi », sau, dacă preferăm, de arhetipuri perpemente sau de esenţe
imuabile, şi în acest fel Dumnezeu le cunoaşte şi le iubeşte. În schimb,
creaturile ca atare « nu există » - în afara lui Dumnezeu – decât pe propriile
planuri de existenţă, constituind tot atâtea niveluri sau stări în
multiplicitate indefinită, suprapuse ierarhic şi subordonate Stării supreme şi
necondiţionate, care ete realitatea leur principală in divinis.
Se înţelege că
acest mod de a vedea exclude orice panteism şi orice imanentism. A proclama
precum anumiţi gânditori contemporani că « Dumnezeu este mort », sau că şi-a pierdut
« transcendenţa », că a devenit « orizontal » sau că « Dumnezeu a murit în
Iisus Hristos » ţine de paranoia pură şi simplă. Se ştie de altfel că acest fel
de aberaţii este strâns legat de concepţiile evoluţioniste sau progresiste,
conform cărora omul primitiv cu mentalitate infantilă « îl inventează » pe
Dumnezeu (sau zeii) până când, devenit « adult », devine în sfârşit conştient
că nu era vorba decât despre o « alienare » de care a reuşit să se elibereze,
şi că în definitiv el este Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în concepţiile antice sau
medievale, în sfârşit curăţate de « obscurantism » graţie « progresului
inteligenţei », Dumnezeu nu era decât un simbol al omului, un fel de
prefigurare a ceea ce omul modern, devenit adult şi liber, ar trebui să devină
conştient. Este de-abia util de subliniat caracterul subversiv al acestui gen
de teorii marcate de « satanism » pseudo-intelectual, conştient sau
inconştient, sincer sau ipocrit după caz.
Am expus cum ar
trebui înţeleasă Transcendenţa divină şi, în sânul ei, realitatea nu mai puţin
transcendentă a « posibilităţilor creatoare ». Aceste două cuvinte nu ar trebui
niciodată să fie separate dacă vrem să pricepem, atât cât se poate, « misterul
existenţei »: pentru că sunt nişte « posibilităţi », « posibilităţile creatoare
» rămân etern în Dumnezeu, şi pentru că sunt « creatoare » ele trebuie să se
desfăşoare pe « planul existenţei »; ceea
ce revine la a spune că Posibilitatea Universală comportă posibilităţi
care trebuie să se manifeste în domeniul Existenţei. Teologic, se va spune că
aceasta constituie « Slava extrinsecă » a lui Dumnezeu inerentă Misterului
trinitar; în toate aceste perspective este afirmată Transcendenţa, care nu este
niciodată pierdută din vedere, la care se raportează totul, şi care este Alfa
şi Omega.
Caracterul de «
Slavă extrinsecă » acordă totuşi Existenţei aspectul de iluzie sau de « Joc
divin » pe care hinduşii îl numesc Maya; şi în acest caz credem că este
indispensabil să nu separăm cele două cuvinte: « Slavă extrinsecă ». Asocierea
lor subliniează legătura permanentă dintre manifestare şi Principiu, alături de
caracterul efemer, transitoriu şi contingent al lumii manifestate ca atare.
Bineînţeles acest caracter, « iluzoriu » vizavi de Principiu, nu răpeşte nimic
realităţii relative a lumii manifestate pe propriul plan. Se întâmplă chiar,
într-o perioadă de obscurare şi de materialism ca a noastră, ca marea majorita
a oamenilor să considere lumea care îi înconjoară ca fiind singura reală, şi
singura demnă de interes; în acest fel vechea religie dispare în folosul uneia
noi, despre care am vorbit suficient.
Credem că
consideraţiile precedente sunt suficiente pentru a caracteriza ceea ce am numit
« fondul metafizic » comun tuturor formelor de religie, şi fără de care nu mai
există decât « pseudo-religii », sau ateism pur şi simplu care nu ne
interesează. Am pus accentul îndeosebi pe Transcendenţa divină care neagă toate
felurile de imanentism. Rămâne atunci un lucru de precizat: cum trebuie
înţeleasă « Imanenţa divină » aşa cum apare ea în anumite texte? Credem că,
departe de a se opune Transcendenţei, ea este un fel de consecinţă sau o
implicaţie. Dacă nu reţinem decât Transcendenţa, lumea pare oarecum abandonată
sieşi de o Divinitate care se dezinteresează de ea; dimpotrivă Imanenţa divină
asigură « temeliile » acestei lumi, fără ca Esenţa divină să depindă în vreun
fel de asta, şi tocmai în temeiul Transcendenţei. Contează deci să nu separăm
Transcendenţa şi Imanenţa, şi chiar s-o subordonăm pe aceasta din urmă de
Transcendenţă, pentru a evita orice « imanentism », care conduce în cele din
urmă la ateism. Să semnalăm în cele din urmă că Imanenţa divină serveşte
într-un fel drept « mediator natural » între Transcendenţă şi lume, sau încă de
substrat pe care se grefează « supranaturalul », dar nu putem să dezvoltăm
această chestiune în câteva rânduri. Terminăm prin a spune că din punct de
vedere al realizării spiritule, sau chiar din punct de vedere strict
psihologic, Imanenţa divină este cea care « atinge » mai mult şi direct « inima
omului » şi « centrul Fiinţei ».”
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire