Anca Manolescu, Cuvântul eficace şi tăcerea, (note de lectura)

Articol apărut în Dilema, nr. 303, 20-26 noiembrie 1998.
"Stăpînitorul de adevăr" -întrupat de regele-judecător, de prezicător ori de poetul inspirat de muze ai lumii vechi greceşti, precedînd democraţiile cetăţilor elene - e un personaj care nu are doar simpla capacitate de a enunţa, de a evoca un adevăr perpetuat prin tradiţie şi memorie. Cuvîntul lui este solidar cu adevărul în sensul că îl actualizează, îl aduce în prezenţă prin însuşi actul rostirii inspirate. Recunoscuţi ca atare în economia societăţii, stăpînitorii de adevăr ne arată ce era aletheia pentru vechii greci: o realitate atemporală şi sintetică, răsfrîntă - printr-o ţesătură de afinităţi simbolice - în domeniul ritual şi juridic, în administrarea regatului şi în forţa cosmică ce perpetuează ritmul lumii. Rugăciunea incantatorie, ca şi poemul intonat de aezi stabileau un contact direct cu acel domeniu atemporal, unde muzele "spun ceea ce este, ceea ce va fi, ceea ce a fost" (Hesiod, Theogonia); oficiantul ca şi poetul puteau colabora astfel la actul periodic al suveranului ce reinfuza, asemenea zeilor, ordinea într-o lume uzată ciclic, istovită progresiv de haos. (vezi Marcel Detienne, 1967, Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, trad. rom. A. Niculescu, ed. Symposion, 1996).
Pentru vechii greci, dreptatea, Dike - figurată prin verticala inflexibilă a balanţei - e "cea care cunoaşte în tăcere (s.n.) ceea ce se va întîmpla şi ceea ce s-a petrecut". Efortul unificator presupune un trafic reuşit între profuziunea pestriţă a vizibilului şi plenitudinea inaparentă, ascunsă, "tăcută", non-manifestată a divinului; presupune "captarea" acestei plenitudini spre a o face operantă în imediat şi, pe de altă parte, transmutarea lucrurilor şi evenimentelor către realitatea lor ascunsă, sintetică, axială.