René Guénon, Criza lumii moderne – breviar de idei

La alcãtuirea acestei fise am utilizat volumul La crise du monde moderne, publicat la Gallimard în 1946.

01. A spune cã lumea modernã e în crizã este sinonim cu a afirma cã s-a ajuns la un punct critic, premergãtor unei transformãri profunde, a unei schimbãri de orientare inevitabilã, care se va produce mai mult sau mai putin brusc, printr-o catastrofã sau nu.

02. Etimologia greacã a cuvântului “krisis” îl face partial sinonim cu termenul de “judecatã” si de “discriminare”. Astfel, fiecare crizã conduce spre o solutie, favorabilã sau defavorabilã.

03. Preocuparea actualã pentru “sfârsitul lumii” este legatã de starea de rãu general în care trãim acum – este pânã la urmã presentimentul obscur cã ceva se apropie de sfârsit.

04. Sfârsitul presimtit nu este sfârsitul lumii, ci sfârsitul unei lumi: cel al civilizatiei occidentale.

05. Conform doctrinei hinduse a ciclurilor, durata unui ciclu cosmic (Manvantara) se împarte în patru epoci, care marcheazã obscurarea gradualã a spiritualitãtii primordiale: epoca de aur, epoca de argint, epoca de bronz si epoca de fier. În urmã cu aproximativ 6.000 de ani am intrat în ultima dintre ele, Kali-Yuga, vârsta întunecatã.

06. În Kali-Yuga, adevãrurile care erau cândva accesibile tuturor oamenilor au devenit din ce în ce mai ascunse si mai dificil de atins, cei care le posedã sunt din ce în ce mai putin numerosi, iar întelepciunea divinã, chiar dacã nu se poate perde, se acoperã de vãluri din ce în ce mai impenetrabile.

07. Tot ceea ce este acum ascuns va redeveni vizibil la sfârsitul acestui ciclul (corespunzãtor startului ciclului urmãtor).

08. Dezvoltarea unui Manvantara se face de la superior la inferior, negând ideea de progres asa cum este ea înteleasã de moderni. Trecerea de la o epocã la alta se face însotitã de o materializare progresivã.

09. În cadrul fiecãrei epoci se manifestã douã tendinte opuse, una descendentã si una ascendentã, una centrifugã si una centripetã. Prima tendintã este cea a unei îndepãrtãri de principiu, cealaltã a unei întoarceri spre principiu, si pot fi comparate simbolic cu bãtãile inimii, sau cu cele douã faze ale respiratiei.

10. Antichitatea “clasicã” nu este decât o “antichitate” cât se poate de relativã, si cât se poate de apropiatã de timpurile moderne, pentru cã nu ajunge nici mãcar la jumãtatea lui Kali-Yuga, ea însãsi având durata celei de-a zecea pãrti din Manvantara – se poate judeca pornind de aici câtã dreptate au modernii sã fie mândri de întinderea cunostintelor lor istorice.

11. Spiritul stiintific modern este un spirit antitraditional

12. Cuvântul “filosofie” a fost initial utilizat de Pythagora. Filosofia este un stadiu introductiv spre obtinerea întelepciunii, aceasta din urmã fiind adevãratul scop. Modernii au substituit întelepciunii filosofia, lucru ce implicã necunoasterea adevãratei naturi a celei din urmã.

13. Filosofia profanã este o asa-zisã întelepciune pur umanã, de ordin rational. Ea a luat locul adevãratei întelepciuni traditionale, supra-rationale.

14. Rationalismul constã în negarea expresã a tot ceea ce este de ordin supra-rational.

15. Atunci când civilizatia modernã se pretinde continuatoarea antichitãtii clasice, ea are partial dreptate. Este totusi vorba de o continuare infidelã.

16. Asemãnãri între decadenta anticã si epoca noastrã: aparitia scepticismului, succesul moralei stoice, succesul epicurianismului, transformarea doctrinelor sacre în superstitii, reduse la aspectul cel mai exterior.

17. Crestinismul a operat redresarea spiritualã a civilizatiei greco-romane. În mod curios, Evul Mediu este cu mult mai putin cunoscut modernilor decât antichitatea clasicã.

18. La sfârsitul Evului mediu (începutul secolului XIV) se situeazã începutul crize moderne, manifestatã prin dezagregarea crestinismului. Totusi, nici Renasterea si nici Reforma nu ar fi fost posibile fãrã decadente prealabile.

19. Renasterea, sub pretextul întoarcerii spre antichitate, a însemnat copierea aspectelor ei cele mai exterioare. Aceastã restituire nu putea avea decât un caracter artificial, fiind vorba de forme care nu mai trãiau de secole. Astfel, stiintele traditionale ale Evului Mediu au dispãrut fãrã a fi înlocuite cu nimic [de ordin traditional].

20. Rapiditatea cu care a fost uitatã civilizatia medievalã (oamenii secolului XVII nu mai aveau nici o notiune) are în ea ceva extraordinar: este dificil de admis cã acest pasaj s-ar fi putut opera fãrã o interventie artificialã, preconceputã.

21. Umanismul renascentist este o reducere a tuturor lucrurilor la dimensiunea pur umanã, fãcându-se abstractie de orice principiu de ordin superior. Grecii, cãrora s-a pretins cã li se urmeazã exemplul, nu ajunseserã niciodatã atât de departe, chiar si în timpul celei mai mari decadente intelectuale, iar cel putin pentru ei preocupãrile utilitare nu trecuserã niciodatã pe primul plan, cum este cazul modernilor.

22. Umanismul a fost prima formã a laicismului.

23. Încercarea de a satisface nevoile materiale ale oamenilor este o iluzie, pentru cã civilizatia modernã creazã întotdeauna mai multe nevoi decât poate satisface.

24. Dupã toate indicatiile furnizate de doctrinele traditionale, am intrat în ultima fazã a Kali-Yuga, perioada cea mai sumbrã a epocii întunecate, în starea de dezordine si de confuzie din care nu mai este posibili sã iesim decât printr-un cataclism. Cãrtile sacre ale Indiei au anuntat aceastã epocã redutabilã în care castele vor fi amestecate si familia nu va mai exista.

25. Ratiunea profundã a ultimei pãrti a Kali-Yuga este aceea cã trecerea dintr-un ciclu cosmic în altul nu se poate sãvârsi decât în obscuritate.

26. Cunostintele inferioare ale modernitãtii, vane în raport cu adevãrata Cunoastere, se realizeazã în stadiul în care adevãrata intelectualitate a dispãrut. Cercetãrile moderne cu scop exclusiv practic, în sensul cel mai îngust al termenului, sunt fãcute de oameni din ce în ce mai dependenti de materie, într-atât încât nu mai concep nimic dincolo de ea, sclavi ai materiei cu cât vor mai mult sã se serveascã de ea, aflati într-o agitatie crescãtoare, fãrã reguli si fãrã scop.

27. Existã mai multe tipuri de civilizatii traditionale, între care nu se aflã nici o opozitie esentialã. Existã un singur fel de modernitate, radical diferitã de toate civilizatiile traditionale.

28. La baza civilizatiei occidentale se aflã negarea principiilor. Din aceastã cauzã, orice întelegere între aceasta si civilizatiile care o înconjoarã este imposibilã.

29. Dacã prin civilizatia occidentalã modernã întelegem Europa si USA, civilizatiile orientale se împart în trei mari grupe: Extremul Orient (civilizatia chinezã), Orientul Mijlociu (civilizatia hindusã) si Orientul Apropiat (civilizatia islamicã). Aceasta din urmã este din multe privinte intremediarã între Orient si Occident, asemãnându-se cu ceea ce a fost civilizatia occidentalã în Evul Mediu.

30. Traditia primordialã a actualului ciclu provine din regiunile hiperboreene.

31. Ultimul mare cataclism care s-a petrecut în trecut este cel al Atlantidei. Distrugerea acestui continent a avut premize comparabile celor ce se pot constata azi în Occident.

32. Reconstituirea unei traditii anterioare (atlanteene sau celtice, de exemplu) este absolut imposibilã. Vestigiile lãsate de civilizatiile disparute nu mai pot fi întelese decât prin comparatie cu cele similare din civilizatiile traditionale care încã sunt vii.

33. Fiecare restaurare traditionalã a absorbit unele elemente ale traditiilor precedente, în momentele în care acestea din urmã se aflau pe punctul de a muri. Un exemplu elocvent este asimilarea de cãtre crestinism a legendei Sfântului Graal, cu toate semnificatiile sale.

34. Orice restaurare a spiritualitãtii europene ar trebui sã înceapã pornind de la crestinism, în formele lui traditionale. [Aici Guénon vizeazã catolicismul vestic si Bisericile orientale, excluzând categoric protestantii si neoprotestantii eretici.]

35. În toate doctrinele traditionale existã o identitate fundamentalã care se disimuleazã sub toate diferentele formelor exterioare. [Ideea subînteleasã, dezvoltatã ulterior de Frithjof Schuon, este cea a unitãtii transcendente a religiilor.]

36. În confuzia mentalã a epocii noastre, se atribuie cuvântul “traditie” foarte multor lucruri, adesea complet nesemnificative. Devierea limbajului traduce degenerarea ideii corespunzãtoare.

37. Dacã Occidentul ar reveni la traditia sa, opozitia lui cu Orientul ar dispãrea de la sine, pentru cã aceastã opozitie s-a nãscut din deviatia occidentalã. Spiritul traditional, ca si cunoasterea principiilor metafizice, este acelasi, pentru cã principiile însesi sunt universale.

38. Ceea ce lipseste civilizatiei occidentale pentru a se întelege cu civilizatiile orientale îi lipseste ei însisi pentru a fi o civilizatie normalã si completã.

39. Discursurile despre “apãrarea Occidentului” sunt absolut bizare, având în vedere cã acesta amenintã antrenarea întregii umanitãti în vârtejul activitãtii sale dezordonate. În realitate, adevãratul Orient nu se gândeste nici sã atace nici sã domine, el cãutând doar independenta si linistea. Occidentul are într-adevãr nevoie sã fie apãrat, dar numai împotriva lui însusi.

40. Opozitia între Occident si Orient este încarnatã în opozitia dintre contemplare si actiune (de fapt, între locurile atribuite celor doi termeni). Orientul favorizeazã comtemplatia, subordonându-i actiunea; Occidentul se concentreazã exclusiv asupra actiunii, negând orice valoare a contemplatiei, cãruia îi ignorã adevãrata naturã.

41. Pierzând din vedere contemplatia, Occidentul a pierdut si adevãrata intelectualitate, pe care a înlocuit-o cu niste simple teorii.

42. Fãrã a nega importanta actiunii, toate doctrinele traditionale afirmã superioritatea contemplatiei asupra actiunii, procedând din superioritatea imuabilului asupra schimbãrii.

43. Între contemplatie si cunoastere existã o relatie de sinonimie.

44. Cunoasterea prin excelentã este imuabilã si constã în identificarea subiectului cu obiectul ei. Occidentalii admit doar o cunoastere rationalã, discursivã, deci indirectã si imperfectã. În plus, chiar si din acest tip de cunoastere ei aprecieazã numai ceea ce este susceptibil de a servi unor scopuri practice.

45. Caracterele cele mai vizibile ale epocii moderne: nevoia de agitatie neîncetatã, de schimbare continuã, de vitezã din ce în ce mai acceleratã. Apoi dispersiunea într-o multiplicitate care nu este unificatã de constiinta niciunui principiu superior, analiza împinsã la extrem în cercetarea stiintificã, dezagregarea activitãtii umane în toate directiile în care se poate exersa, inaptitudinea pentru sintezã si incapacitatea oricãrei concentrãri.

46. Haosul modernitãtii îsi are motorul în cãutarea miscãrii si a actiunii pentru ele însele, ca o consecintã a legii purului dezechilibru.

47. Singurul domeniu în care omul modern se poate lãuda cu o oarecare superioritate este cel material.

48. Trebuie sã ne asteptãm ca inventiile mecanice si industriale sã se dezvolte si sã se multiplice în perioada urmãtoare, din ce în ce mai repede. Se poate presupune, având în vedere pericolele de distrugere pe care le presupun, ca tocmai aceste inventii vor fi principalii agenti ai ultimei catastrofe, dacã lucrurile ajung pânã acolo încât aceasta sã nu mai poatã fi evitatã.

49. În civilizatia occidentalã devenirea este mai importantã decât imuabilul, si acest lucru implicã negarea oricãrei cunoasteri veritabile.

50. Existã o legãturã directã între negarea oricãrui principiu imuabil si negarea autoritãtii spirituale, între reducerea oricãrei realitãti la devenire si afirmarea suprematiei puterii temporale, al cãrei domeniu este cel al actiunii.

51. Intuitia intelectualã, cea prin care se obtine adevãrata cunoastere metafizicã, nu are nimic în comun cu intuitia despre care vorbesc unii filozofi contemporani (ca de exemplu Bergson). Pentru cã adevãrata intuitie este inteligenta purã, supra-rationalã.

52. Individualismul este negarea supra-individualului.

53. În civilizatiile traditionale, metafizica este esentialul, si totul se aflã în legãturã cu ea, mai cu seamã stiintele sociale.

54. Expresia metafizicii se modificã în functie de locul si civilizatia în care aceasta este emisã, dar adevãrul este unul singur.

55. Modernii au obiceiul de a considera cã o stiintã este definitã în întregime de obiectul ei, ceea ce este inexact prin exces de simplificare. Punctul de vedere din care este înfãtisat obiectul stiintei trebuie si el sã intre în definitia stiintei. [Ca aplicatie: este eronat sã considerãm cã alchimia si chimia au ceva în comun, nu numai cã cea din urmã studiazã materia, în timp ce prima vizeazã transformarea sufletului, dar si optica lor este diferitã: în timp ce chimia considerã materia ca fiind inertã, moartã, neînsufletitã, alchimia pune în legãturã sufletul omului cu universul, ambele în acord si vii.]

56. Fragmentarismul modernitãtii sacrificã principiul pentru detaliu.

57. Abia în secolul al XIX-lea oamenii si-au fãcut un titlu de glorie din ignoranta lor, proclamându-se “agnostici” – iar acest lucru a marcat o etapã suplimentarã în decãderea intelectualã a Occidentului.

58. Modernitatea a separat stiintele de orice principiu superior, ca si temporalul de spiritual. Este adevãrat cã între acestea existã o distinctie, dar distinctia nu este totuna cu separatia.

59. Stiintele occidentale nu mai cautã cunoasterea, ci aplicatiile practice. Din aceastã cauzã, pentru multi stiinta si industria par acelasi lucru, la fel cum inginerul trece drept savantul modern.

60. Stiinta modernã, închisã în lumea schimbãrii, nu gãseste nimic stabil pe care sã se poatã stãpâni. Neavând nici o certitudine absolutã, este redusã la probabilitãti si la aproximatii, la constructii pur ipotetice si care nu sunt decât opera fanteziei individuale.

61. Stiintele experimentale cunosc în civilizatia modernã o dezvoltare pe care nu au avut-o niciodatã în altã civilizatie, exact pentru cã aceste stiinte sunt cantonate în lumea sensibilã, cea a materiei.

62. Cunoasterea de ordin inferior nu este ilegitimã în sine, ceea ce este ilegitim este abuzul cãreia îi cade victimã.

63. Una dintre caracteristicile epocii actuale este exploatarea a tot ceea ce a fost neglijat înainte ca având o importantã prea micã pentru ca oamenii sã-si consacre activitatea.

64. Atunci când s-au constituit stiintele moderne, s-a preluat din stiintele traditionale exact partea lor cea mai inferioarã, izolatã si detasatã de întreg. În urma procesului de materializare, stiintele moderne nu mai au nimic în comun cu punctul lor de pornire traditionalist.

65. Acolo unde stiintele traditionale s-au pierdut, disparitia lor este iremediabilã. [De exemplu: reconstituirea modernã a astrologiei nu are decât foarte putine lucruri în comun cu ceea ce aceasta a fost în epoca ei.]

66. Dupã conceptia traditionalã, o stiintã oarecare are mai putin interes în ea însãsi decât ca prelungire sau ramurã secundarã a doctrinei metafizice.

67. În orice civilizatie normalã existã arte traditionale, si acestea cu desãvârsire necunoscute occidentalilor moderni.

68. În realitate nu existã un “domeniu profan”, care s-ar opune întrucâtva “domeniului sacru”, ci doar un “punct de vedere profan”, care nu este altul decât punctul de vedere al ignorantei.

69. Stiinta modernã este o cunoastere de ordin inferior, cantonatã la nivelul celei mai joase realitãti, ignorând orice principiu care i-ar putea asigura un loc legitim, oricânt de umil ar fi el, printre diversele ordine de cunoastere integralã. Vrând sã se proclame independentã, ea îsi taie orice comunicare cu adevãrul transcendent, si devine astfel o stiintã vanã si iluzorie, care nu vine de nicãieri si nu conduce la nimic.

70. Occidentul modern este singular ca civilizatie edificatã în întregime pe ceva negativ.

71. Ceea ce filosofii moderni desemneazã prin “metafizicã” nu are absolut nimic în comun cu adevãrata metafizicã, sunt doar constructii rationale, ipoteze imaginative care se raporteazã la domeniul fizic. [Trebuie stiut cã Guénon numeste “metafizicã”, în deplin acord cu acceptiunea traditionalã, quintessentia textelor sacre: Sanâthana Dharma hindusã, Doctrina Sacra catholicã, Din-al-Fitrah islamicã…]

72. Filosofilor le place sã punã probleme, chiar iluzorii si artificiale, cu mult mai mult decât sã le rezolve. Acest fapte are douã cauze: aprecierea acordatã cercetãrii de dragul cercetãrii, fãrã nici o finalitate, si dorinta de a avea un “sistem” propriu, marcã a originalitãtii cu orice pret, chiar dacã prin asta se sacrificã adevãrul.

73. Este mai bine pentru renumele unui filosof modern sã inventeze o nouã eroare decât sã afirme din nou un adevãr exprimat anterior de altii.

74. Este de neconceput într-o civilizatie traditionalã ca un om sã-si revendice proprietatea asupra unei idei: dacã aceasta este adevãratã, ea apartine în mod egal tuturor celor capabili sã o înteleagã; dacã însã este falsã, nimeni nu trebuie sã-si facã o glorie din a o fi inventat.

75. O idee bunã (deci automat adevãratã) nu poate fi nouã, cãci adevãrul nu este o creatie umanã, el existã independent de vointa noastrã si ne precede.

76. “Geniul”, asa cum este el înteles de cãtre moderni, înseamnã în realitate foarte putin, si nu poate în nici un fel sã suplineascã lipsa cunoasterii adevãrate.

77. Prin negarea intuitiei intelectuale s-a pus ratiunea deasupra tuturor celorlalte facultãri ale cunoasterii (rationalismul lui Descartes).

78. În absenta metafizicii, s-a impus relativismul, fie sub forma “criticismului” lui Kant sau a “pozitivismului” lui Auguste Comte.

79. Naturalismul, evolutionismul si intuitionismul bergsonian sunt filosofii ale devenirii. În fiecare din ele nu mai este vorba de adevãr, ci de “realitate” redusã la nivelul ei sensibil. Concomitent, inteligenta este coborâtã la cel mai jos nivel posibil.

80. Pragmatismul neagã inteligenta si cunoasterea, substituind adevãrului utilitatea.

81. Bazându-se pe subconstient, psihanaliza este reversul oricãrei ierarhii normale. [Punctul de reper al structurilor ierarhice traditionale este cel superior, în timp ce psihanaliza freudianã neagã cu desãvârsire supraconstientul.]

82. Protestantismul a sustinut în interpretarea textului sacru “liberul examen”, interpretarea fiind astfel lãsatã la arbitrariul fiecãruia, chiar a ignorantilor si a incompetentilor, si fondatã doar pe exercitiul ratiunii umane.

83. Datã fiind explozia ereziilor protestante, un aspect secundar al religiei, morala, a cãpãtat o importantã decisivã. Astfel, locul intelectualitãtii a fost luat de sentimentalism, sub forma religiozitãtii. În cele din urmã morala protestantã degenereazã în morala laicã.

84. Religia fiind o formã a traditiei, spiritul antitraditional nu poate fi decât antireligios.

85. Protestantismul nu a putut pãstrat doctrina traditionalã separându-se de catolicism datoritã “liberului examen”, deschis fanteziilor individuale. Conservarea doctrine presupune un învãtãmânt organizat si o autoritate, premize ale transmiterii interpretãrii ortodoxe.

86. În modernitate cineva se poate crede religios si sã nu fie deloc în fond, se poate crede “traditionalist” fãrã a avea cea mai micã idee a veritabilului spirit traditional, si acesta este încã unul dintre simptomele dezordinii mentale a epocii noastre. [Aici Guénon are cum nu se poate mai multã dreptate: într-o zi am cunoscut un tip care-si spunea “traditionalist”, iar pãrerea asta se trãgea dintr-o apucãturã: de fiecare datã când se gândea la prietena lui aprindea si o tigarã, din care trãgea un fum, apoi o stingea si o bãga într-un pachet special – din astea avea o întreagã colectie. Pe aceastã “traditie” se baza el când se numea pe sine “traditionalist”… :-)]

87. Cei mai multi dintre crestinii zilelor noastre dau dovadã de o ignorantã completã din punct de vedere doctrinal. Pentru ei religia este o simplã practicã, o rutinã, un obicei, si se abtin de la a întelege ceva, câtusi de putin, ajungând pânã la a gândi cã este inutil sã înteleagã, sau poate nu e nimic de înteles.

88. Este foarte dificil pentru contemporanii nostri sã înteleagã cã existã lucruri care, prin natura lor, sunt dincolo de orice discutie.

89. Omul modern, în loc de a se ridica la adevãr, pretinde acestuia sã coboare la nivelul sãu.

90. Aproape întreaga filosofie modernã este fãcutã din echivocuri si întrebãri post puse.

91. Reflex al individualismului: dorinta modernilor de a judeca opera unui om în functie de ceea ce se stie despre viata lui privatã, ca si cum ideile ar avea nevoie de vreo proba venind de la cel ce le enuntã.

92. În modernitate nimic si nimeni nu mai este în locul pe care ar trebui sã-l ocupe în mod normal.

93. În modernitate oamenii nu mai recunosc nici o autoritate efectivã de ordin spiritual si nici legitimitatea vreun puteri temporale oarecare.

94. În modernitate “profanii” îsi permit sã discute despre lucrurile sacre, sã le conteste caracterul si chiar existenta însãsi.

95. În modernitate inferiorul pretinde sã judece superiorul, ignoranta impune limite întelepciunii, eroarea este mai puternicã decât adevãrul, umanul se substituie divinului, pãmântul e mai important decât cerul, individul se face mãsura tuturor lucrurilor si pretinde sã dicteze universului niste legi obtinute în întregime din propria lui ratiune relativã si failibilã.

96. În societatea europeanã modernã nu mai existã caste [sau, asa cum li se spunea în Evul Mediu – “ordine, stãri”]. Astfel, ascensiunea la o functie oarecare nu mai este supusã nici unei reguli legitime, iar fiecare se gãseste în situatia de a face orice, si adesea ceva pentru care este cel mai putin calificat. [Prin “calificare” Guénon întelege sensul de dotare nativã, si are în vedere faptul cã lipsa aptitudinilor nu poate fi paleatã cu nici o diplomã.]

97. Negarea diferentei dintre oameni a fost erijatã de moderni în pseudo-principiul “egalitãtii”. Or, în realitate egalitatea nu existã nicãieri, pentru simplul motiv cã douã fiinte nu pot fi concomitent distincte si în întregime asemãnãtoare între ele sub toate raporturile.

98. În numele “egalitãtii” se pretinde în modernitate impunerea uniformitãtii complete, mai cu seamã în cadrul învãtãmântului care se vrea identic pentru toti, ca si cum toti ar fi la fel de apti sã înteleagã acelasi lucru, si ca si cum, pentru a-i face sã înteleagã, aceleasi metode ar fi la fel de bune pentru toti fãrã distinctie.

99. Dogme laice precum cea a egalitãtii sau cea a progresului nu s-au nãscut spontan. Starea de dezordine actualã n-ar fi fost posibilã fãrã ele, si din aceastã cauzã întretinerea lor se face de cãtre cei care profitã de aceastã stare.

100. Cele mai multe dintre “ideile” moderne sunt cuvinte goale, producãtoare de verbalism, a cãror singurã fortã se aflã în sonoritatea lor.

101. În starea actualã de lucruri un om nu-si îndeplineste functia pentru care este nãscut decât în mod exceptional. Contrariul, adicã situatia în care nimeni nu e la locul lui, a devenit normã.

102. Este curios faptul cã într-o epocã superspecializatã ca a noastrã, incompetenta oamenilor politici este rar un obstacol în carierã.

103. Argumentul decisiv împotriva democratiei: superiorul nu poate emana din inferior, pentru cã “plusul” nu poate iesi din “minus”. Poporul nu poate da cuiva puterea, pentru simplul fapt cã nu o are. Puterea provine de sus.

104. Cea mai mare abilitate a conducãtorilor este de a face poporul sã creadã cã se autoguverneazã. Iar poporul se lasã flatat.

105. Ideea cã majoritatea trebuie sã decidã asupra minoritãtii este esentialmente eronatã. Pãrerea majoritãtii nu poate fi decât expresia incompetentei, ea rezultã din lipsa de inteligentã sau din ignoranta purã.

106. Într-o multime, ansamblul reactiilor mentale care se produc între indivizii care o compun formeazã o rezultantã care este nu media acestor reactii, ci media elementelor celor mai inferioare.

107. În modernitate, consimtãmântul universal a devenit un criteriu al adevãrului.

108. Având în vedere cã impulsurile emotive împiedicã reflexia, tot ceea ce trebuie sã facã oamenii politici pentru a manipula opiniile este sã tinã cont de aceastã incompatibilitate.

109. Legea celui mai mare numãr, invocatã de guvernele moderne, este legea materiei si a fortei brutale, legea în virtutea cãreia masa antrenatã de propria-i greutate zdrobeste tot ce întâlneste în cale. Dimpotrivã, în domeniul spiritual unitatea este cea care dã nastere multiplicitãtii.

110. Colectivitatea modernã este simpla sumã a indivizilor, si nu un organism viu.

111. Democratia contine în ea negarea ideii de elitã. Pe de altã parte, elita nu poate decât sã se opunã democratiei, care este intim legatã de conceptia egalitarã.

112. Elita veritabilã nu poate fi decât de ordin intelectual, din aceastã cauzã “democratia” nu se poate instaura decât acolo unde intelectualitatea purã nu mai existã, cazul efectiv al lumii moderne.

113. Inventarea falselor elite este monedã curentã în spatiul occidental: distinctia socialã bazatã pe avere, adicã pe o superioritate absolut exterioarã si de ordin exclusiv cantitativ.

114. Toatã stiinta profanã care s-a dezvoltat în cursul ultimelor secole nu este decât studiul lumii sensibile, iar metodele ei sunt aplicabile doar la acest domeniu. Or, aceste metode s-au autoproclamat “stiintifice”, ceea ce revine la a nega orice stiintã care nu se raporteazã la lucrurile materiale.

115. Chiar dacã nu face declaratie formalã de ateism, stiinta modernã actioneazã conform unui materialism practic, ceea ce face ca rãul sã fie mai profund si mai amplu.

116. Modernii au declarat ceea ce nu se supune celor cinci simturi ca “incognoscibil”, ceea ce în opinia lor îi scuteste de orice interes.

117. “Idealismul” (sau “spiritualismul”) nu este decât un fel de materialism transpus într-o altã dimensiune.

118. Pentru moderni “realitatea” este rezervatã în exclusivitate realitãtii sensibile.

119. Convingerile religioase a celor mai multi dintre moderni se reduc la câteva notiuni învãtate pe de rost, într-un mod scolãresc, pe care nu le-au asimilat câtusi de putin, la care nici mãcar n-au reflectat vreodatã, pe care le pãstreazã în memorie si le repetã în orice ocazie pentru cã fac parte dintr-un oarecare formalism, dintr-o atitudine conventionalã, singura pe care ei o pot asocia religiei.

120. Prestigiul stiintelor profane în ochii publicului modern tine de rezultatele practice pe care acestea le realizeazã, pentru cã si aici este vorba de lucruri care se pot vedea si atinge.

121. Treapta cea mai josnicã la care se poate coborâ filosofia modernã este pragmatismul. Dar existã si în afara ei un “pragmatism” difuz si nesistematizat, corespunzãtor a ceea ce este materialismul practic pentru materialismul teoretic, si care se confundã cu ceea ce vulgar se numeste “bun simt”.

122. Bunul simt constã în a nu depãsi orizontul terestru, si în a se ocupa de tot ceea ce are interes practic imediat.

123. Pragmatismul este indiferenta totalã cu privire la adevãr.

124. Fãrã îndoialã cã masa a fost întotdeauna condusã într-un mod sau altul, si s-ar putea spune cã rolul ei constã mai ales în a se lãsa condusã, pentru cã masa nu este decât un element pasiv, o “materie” în sens aristotelician. Doar cã astãzi este suficient, pentru a o conduce, de a dispune de mijloace pur materiale, în sensul cel mai obisnuit al cuvântului, lucru care aratã cu suficientã nivelul jos al epocii noastre. În acelasi timp, masei îi este indusã ideea cã nu este condusã, cã actioneazã spontan si cã se guverneazã ea însãsi, iar faptul cã ea crede permite sã se întrevadã pânã unde îi poate merge inteligenta.

125. Una dintre consecintele cele mai notabile ale dezvoltãrii industriale este perfectionarea continuã a instrumentelor de rãzboi.

126. Este proprie modernilor ideea de a pune în miscare mase enorme de combatanti.

127. Rãzboaiele moderne au fost posibile din cauza principiului modern al nationalitãtilor.

128. Trãim într-o epocã ciudatã, în care oamenii se lasã convinsi de faptul cã fericirea unui popor constã în a-l aservi, luându-i ceea ce are mai pretios, adicã propria civilizatie, si obligându-l sã adopte moravuri si institutii strãine, constrângându-l la muncile cele mai penibile pentru a obtine lucrurile care-i sunt de cea mai perfectã inutilitate.

129. Occidentul modern nu poate tolera ca unii oameni sã prefere sã munceascã mai putin si sã se multumeascã cu putine pentru a trãi. Cum în ochii occidentalilor singurul lucru care conteazã este cantitatea, si cum ceea ce nu poate fi cunoscut pe calea simturilor este pentru ei inexistent, este aproape obligatoriu sã-i considere pe ceilalti ca fiind “lenesi”.

130. Cu cât cineva are mai multe nevoi, cu atât mai putin el este fericit. Este deci usor de înteles faptul cã, civilizatia occidentalã multiplicând nevoile artificiale, dezechilibrul omului modern nu este bazat pe fericire, ci dimpotrivã.

131. Între spiritul religios, în adevãratul sens al cuvântului, si spiritul modern, nu poate exista decât antagonism. Orice compromis nu poate decât sã-l slãbeascã pe primul si sã-l facã pe al doilea sã profite, ostilitatea lui nefiind dezarmatã.

132. Occidentul modern nu este crestin, ci antireligios.

133. Occidentul a fost crestin în Evul Mediu, dar azi nu mai este. În ziua în care Occidentul ar redeveni crestin, el ar înceta automat sã fie modern.

134. Dacã un oriental face studii în Occident si se lasã contaminat de spiritul modern al acestuia, este normal sã-l considerãm si pe el occidental. Traditionalismul nu se transmite la nivel genetic.

135. Satan este cel care dã totul peste cap si se identificã cu tendinta descendentã (în sens etimologic: “infernalã”) urmatã de fiinte în procesul de materializare dupã care se efectueazã dezvoltarea civilizatiei moderne.

136. Atunci când rezistenta la o invazie strãinã este opera unui popor occidental, ea se numeste “patriotism” si este demnã de toate elogiile. Atunci când ea este fãcutã de un popor oriental, se numeste “fanatism” sau “xenofobie” si mai meritã decât urã si dispret.

137. Totul trebuie sã înceapã prin cunoastere, si tot ceea ce pare cel mai îndepãrat de planul practic este în fapt si cel mai eficace în acest plan însusi.