30 octobre 2005

René Guénon, Puncte de vedere asupra initierii, (breviar de idei)

La alcãtuirea acestei fise am utilizat Aperçus sur l’initiation, Editions traditionnelles, 1986.

01. Initierile rãmase în Occident sunt degenerate si false.

02. Esenta si scopul initierii sunt întotdeauna aceleasi, doar modalitãtile diferã, datoritã adaptãrilor la un anume timp si un anume spatiu.

03. Initierea, pentru a fi legitimã, nu trebuie sã fie o inovatie (produsul unei fantezii individuale oarecare), ci trebuie sã decurgã dintr-o origine “non-umanã”.

04. Existã în Occident o confuzie între initiere si misticã. O a doua tendintã confundã doctrinele orientale cu filosofia.

05. Misticismul este ceva exclusiv occidental, specific crestin. El mai existã si în iudaismul de datã recentã (hasidismul).

06. Misticismul este “pasiv”, în timp ce initierea este “activã”.

07. Faptul cã misticul este “deschis” si fãrã pregãtire doctrinalã îl face vulnerabil la tot soiul de influente.

08. Adesea se încearcã reducerea ideii de initiere la magie.

09. Magia prezintã pericole grave pentru occidentalii moderni, mai ales din cauza tendintei acestora de a acorda o importantã nemãsuratã la tot ceea ce este “fenomen”.

10. Nu existã nimic transcendent sau superior în magie. Aceasta este doar o aplicatie inferioarã, care nu este apreciatã în nici una din civilizatiile traditionale.

11. În civilizatiile traditionale magia este lãsatã în grija celor incapabili de elevatie spiritualã.

12. Cei care vor sã descopere magia se expun unor numeroase dezechilibre, consecintã a comunicãrii cu “planul vital”.

13. O eroare curentã este aceea de a considera cã initierea priveste domeniul social sau moral (eroarea masonilor actuali).

14. O altã eroare este aceea care considerã initierea ca o comunicare cu stãrile superioare sau lumile sensibile. Aceasta este bazatã pe confuzia dintre “psihic” si “spiritual”.

15. Existã o confuzie între “spiritual” si “invizibil”. În realitate, nu tot ceea ce este invizibil este automat si spiritual. Unele scoli pseudo-initiatice ale Occidentului îsi propun dezvoltarea puterilor psihice latente ale omului. În acest caz nu e poate vorbi de spiritualitate.

16. Esoterismul este alt ceva decât religia, si nu partea “interioarã” a unei religii ca atare, chiar dacã o ia ca bazã si punct de plecare în unele forme traditionale.

17. Initierea nu este un fel de religie specialã rezervatã unei minoritãti, asa cum îsi imagineazã cei care vorbesc de misterele antice calificându-le de “religioase”.

18. În timp ce religia considerã fiinta în starea individualã umanã si nu vizeazã s-o facã sã iasã din ea, ba dimpotrivã îi asigurã conditiile cele mai favorabile în aceastã stare însãsi, scopul initierii este esentialmente depãsirea posibilitãtilor acestei stãri si trecerea în stãrile superioare, mergând pânã la iesirea din orice stare conditionatã.

19. Orice realizare initiaticã este pur “interioarã”, contrarie acestei “iesiri din sine” care este “extazul” în sensul propriu si etimologic a acestui cuvânt. Aceasta este marea diferentã între stãrile mistice, care apartin domeniului religios, si stãrile initiatice.

20. Prima conditie a initierii este o aptitudine naturalã.

21. Dat fiind caracterul sãu “activ”, initierea presupune o muncã la fel de necesarã ca si aptitudinea.

22. Întelegerea teoreticã oferitã de cunostintele de ordin doctrinal este pentru initiat o conditie prealabilã a oricãrei “realizãri”.

23. O altã conditie a initierii este legãtura cu o organizatie traditionalã regulatã (autenticã).

24. Initierea este, conform tuturor traditiilor, o a doua nastere.

25. Suntem în Kali-Yuga, adicã în perioada în care cunoasterea spiritualã este ascunsã, si doar câtiva dintre noi mai pot s-o atingã, cu conditia de a se plasa în conditiile necesare pentru a o obtine. În primele vârste ale omenirii dezvoltarea spiritualã se împlinea firesc, la fel ca si dezvoltarea corporalã.

26. Învãtãmântul initiatic nu poate fi comunicat, fiind incomunicabil. Dar metodele preparatorii pot fi transmise.

27. Transmiterea initiaticã este transmiterea unei influente spirituale.

28. Marea Operã a alchimistilor este o expresie simbolicã a initierii. Conform limbajului lor, aptitudinile incluse în natura individualã nu sunt decât materia prima, purã potentialitate. Pentru ca aceastã stare de haos sã se organizeze, trebuie ca o vibratie initialã sã-i fie comunicatã. Imediat dupã asta, posibilitãtile spirituale ale fiintei nu mai sunt o simplã potentialitate, ci o virtualitate gata de a se dezvolta în act.

29. Pentru a rezuma, initierea presupune: potentialitate (calificarea constituitã de anumite posibilitãti inerente naturii proprii a individului), virtualitate (transmiterea prin conectarea la o organizatie traditionalã), actualitate (munca interioarã pe care o face fiinta treaptã cu treaptã, trecând prin diferitele grade ale ierarhiei initiatice, conducând spre scopul final al “Eliberãrii” sau al “Identitãtii supreme”).

30. Conectarea la o organizatie initiaticã traditionalã este începutul initierii însesi. Aceastã conectare trebuie sã fie realã si efectivã, nu “idealã”.

31. Initierea nu este totuna cu lectura textelor sacre ale unei traditii ortodoxe.

32. Nimeni nu poate fi propriul sãu initiator.

33. Pentru a putea transmite ceva, orice organizatie trebuie sã fie depozitara unei influente spirituale. În lipsa filiatiei regulate, transmiterea influentei spirituale este imposibilã si inexistentã. [Prin filiatie regulatã Guénon întelege ceea ce în crestinism se numeste “succesiunea apostolicã”, în islam – “silsilah” (lantul shaikh-ilor), iar în iudaism - shelsheleth.]

34. Cele mai multe dintre organizatiile pseudo-initiatice occidentale (rozicrucieni, ocultisti, neospiritualisti) sunt reconstructii ipotetice sau pur imaginare ale formelor traditionale dispãrute în urmã cu un timp mai mult sau mai putin îndepãrtat. Valoarea lor spiritualã sau initiaticã este nulã (atunci când aceste organizatii nu sunt dãunãtoare pur si simplu).

35. În afara câtorva grupuri de hermetism crestin, rãmân în Occident douã organizatii initiatice: Companionajul si Masoneria, acoperite de multe confuzii provenind de la chiar membrii lor.

36. Orice initiativã individualã privind constituirea unei organizatii initiatice este nulã atât ca bazã cât si ca rezultat.

37. Este inutil, si uneori periculos, sã se amestece forme rituale apartinând unor traditii diferite.

38. Istoria religiilor, sub pretentia unei cunoasteri dezinteresate, disimuleazã o intentie anti-traditionalã. “Critica” sa distruge orice traditie, vãzând în ea un ansamblu de fapte psihologice, sociale si de alt tip, cu toate pur umane.

39. Sincretismul nu este nimic altceva decât o simplã juxtapunere de elemente a cãror provenientã este diversã, adunate din exterior, fãrã nici un principiu de ordin profund care sã le uneascã. Ex: ocultismul si teozofia.

40. Caracterul sincretismului este analitic.

41. Teoria modernã a împrumuturilor în religie: acolo unde se constatã existenta unor elemente similare în douã forme doctrinale diferite, se presupune cã una dintre ele trebuie sã le fi împrumutat de la alta, conform tehnicii plagiatului.

42. Teoria modernã a unitãtii spiritului uman justificã asemãnãrile între doctrinele spirituale prin presupozitia unei unitãti psihologice.

43. Atât teoria împrumuturilor cât si teoria unitãtii spiritului uman pot fi respinse dacã se tine cont cã orice doctrinã traditionalã are ca centru si punct de plecare cunoasterea principiilor metafizice, si cã tot ceea ce acestea comportã nu este decât aplicatie mai mult sau mai putin secundarã a acestor principii.

44. Pentru initiat unitatea centralã si principalã lumineazã si dominã totul. Pentru cercetãtorul stiintific aceastã unitate este ascunsã, el nu poate decât sã tatoneze în “tenebrele exterioare”, în mijlocul unui haos pe care Fiat Lux-ul initiatic nu-l va ordona pentru el.

45. Initiatul poate încerca sã înteleagã formele traditionale ale altor religii, dar el nu trebuie sã practice decât una singurã.

46. Formele traditionale pot fi comparate cu niste cãi ce conduc toate spre acelasi scop, cu singura conditie sã fie complete, adicã sã aibã nu numai o parte exotericã, ci si o parte esotericã si initiaticã.

47. Lantul initiatic este o succesiune care asigurã transmisia neîntreruptã care face obiectul initierii. Notiunea se regãseste în ebraică (shelsheleth), în arabã (silsilah) si în sanscritã (paramparâ).

48. Ritualurile initiatice trebuiesc sãvârsite de cãtre cei care au calitatea necesarã pentru a le sãvârsi. Acest lucru este valabil si pentru ritualurile exoterice care cer calitatea sacerdotalã pentru a fi îndeplinite.

49. Organizatiile deschise tuturor fãrã distinctie sunt “exoterice”. Acelea care vizeazã o elitã sunt “esoterice”. Acestea din urmã sunt ceea ce se numeste organizatiile “initiatice”.

50. Orice religie are o origine “non-umanã”, si conservã un element “non-uman”. În acelasi fel, orice rit initiatic, orice simbol traditional nu este o inventie [omeneascã].

51. Individul care conferã initierea este un transmitãtor, un suport al traditiei. Ritualul sãvârsit de el este independent de valoarea proprie a individului.

52. Un ritual care nu a fost sãvârsit în conditiile cerute este în întregime lipsit de orice valoare efectivã.

53. Termenul de “traditie”, în acceptiunea sa etimologicã, este o transmisie.

54. Nu existã în ordinea lucrurilor un domeniu profan, cãruia lucrurile sã-i apartinã prin natura lor intimã. Existã în realitate un punct de vedere profan, care nu este decât consecinta si produsul unei oarecare degenerescente, rezultând ea însãsi din directia descendentã a ciclului omenesc si a îndepãrtãrii sale graduale de starea principialã.

55. Transmiterea initiaticã este dublã: verticalã (transcendentalã) si orizontalã (prin lantul initiatic).

56. În sânul aceleiasi organizatii initiatice poate exista o dublã ierarhie, mai ales în cazul în care sefii aparenti nu sunt constienti de misiunea lor. Se poate ca în aceastã situatie sã existe, în afara ierarhiei vizibile pe care acestia o constituie, o altã ierarhie invizibilã, ai cãrei membri, fãrã a îndeplini nici o functie “oficialã”, sã fie cei care asigurã efectiv, prin simpla lor prezentã, legãtura cu centrul spiritual. [Aici Guénon vizeazã mai cu seamã cazul Masoneriei posterioare lui 1789.]

57. Chiar dacã un individ aparent izolat parvine la o initiere realã, aceasta nu va putea fi niciodatã spontanã altfel decât în aparentã, pentru cã ea implicã o conexiune printr-un mijloc oarecare la un centru spiritual efectiv. În absenta acestei conexiuni initierea este cu neputintã. [Aici Guénon ia în calcul initierea lui Jacob Böhme.]

58. O organizatie initiaticã nu este si nu poate fi o “sectã”.

59. Initierea nu tine de religie, ci de “stiinta sacrã”. Initierea nu intrã nici în concurentã, nici în opozitie cu religia.

60. Dacã ezoterismul initiatic este acelasi în toate traditiile, unindu-le, sectele sunt îndepãrtãri care tin de regimul multiplicitãtii.

61. Este si mai grav sã considerãm cã initierea ar proveni dintr-o filosofie, aspect încã si mai exterior decât religia.

62. Atunci când o religia a pierdut orice punct de contact cu ezoterismul, nu mai rãmâne decât “literã moartã” si formalism de neînteles.

63. Sectele au si ele un rol de jucat în istoria umanitãtii, chiar dacã este vorba de un rol cu totul inferior, si nu trebuie uitat cã o dezordine aparentã nu este în realitate decât un element al ordinii totale a lumii. Organizatiile initiatice nu se amestecã în certurile lumii, în timp ce sectele dimpotrivã, se angajeazã în dispute prin propria lor naturã, ceea ce nu este în fond decât ratiunea lor de a fi.

64. Organizatiile initiatice nu au nimic în comun cu ceea ce se numeste în zilele noastre “societãti” sau “asociatii”. Organizatiile initiatice nu sunt nici “societãti secrete”.

65. Initierea nu poate fi transmisã decât în mod direct, de la maestru la discipol. Scrierile nu sunt decât suport pentru memorie.

66. Dintr-o societate profanã se poate iesi la fel cum s-a intrat. Nimeni însã nu se poate separa de o organizatie initiaticã.

67. O societate, fie si secretã, poate fi dizolvatã printr-o decizie politicã. Dimpotrivã, nici o fortã exterioarã nu poate suprima o organizatie initiaticã. Atât timp cât membrii ei sunt în viatã, existenta ei efectivã este prezervatã. Doar moartea ultimului ar antrena disparitia organizatiei initiatice.

68. Prin definitie, orice organizatie initiaticã este contrarie ideii democratice sau egalitare.

69. Existã si o altã categorie, cea a organizatiilor care tin de contra-initiere, foarte importante în lumea contemporanã.

70. Orice alt secret altul decât secretul initiatic are un caracter conventional. Cu alte cuvinte, el este perceput ca “secret” în virtutea unei conventii si nu prin natura însãsi a lucrurilor. [În contrapartidã, secretul initiatic îsi trage caracterul din partea lui inexprimabilã, incomunicabilã, care îl face concomitent imposibil de a fi trãdat printr-o metodã oarecare.]

71. Ceea ce este transmis prin initiere nu este secretul însusi, acesta fiind incomunicabil, ci influenta spiritualã pe care o vehiculeazã riturile, si care face posibilã munca interioarã prin care, luând simbolurile ca bazã si ca suport, fiecare va atinge acest secret si îl va pãtrunde mai mult sau mai putin complet, mai mult sau mai putin profund, în functie de propriile posibilitãti de întelegere si de realizare spiritualã.

72. Nici o organizatie initiaticã nu poate fi prea deschisã fãrã a risca degenerescenta.

73. Orice organizatie initiaticã, pe lângã secretul spiritual, posedã si secrete secundare, mai mult sau mai putin contingente. Printre acestea trebuie enumerate stiintele si artele traditionale.

74. Anumite cuvinte si semne servesc de mijloace de recunoastere între membrii organizatiilor initiatice.

75. Disciplina secretului în organizatiile initiatice constituie un fel de antrenament sau exercitiu fãcând parte din metodele proprii ale acestora. Se poate vedea în asta o formã atenuatã a “disciplinei tãcerii” care era exersatã în unele scoli esoterice mai vechi, mai ales la pitagoricieni.

76. Orice om care aspirã la initiere trebuie sã posede, din punctul de vedere exclusiv al individualitãtii, niste calificãri care trebuie considerate mijloc si suport al realizãrii initiatice. Aceste aptitudini sunt departe de a fi frecvente.

77. Calificarea esentialã în vederea initierii este cea a “orizontului intelectual”. Existã si calificãri secundare, la fel de importante. Diversitatea modurilor de initiere are ca scop de a rãspunde la cea a aptitudinilor individuale.

78. În societatea occidentalã modernã este mult mai dificil de stiut care este initierea de care are nevoie individul, datã fiind starea de dezordine în care se gãsesc indivizii.

79. Cel care este calificat pentru initiere, nu este calificat obligatoriu pentru absolut toate formele initiatice.

80. Anumite defecte care fac individul impropriu pentru initiere sunt fie cele care se opun îndeplinirii riturilor, fie cele ce exteriorizeazã defectele coresponzãtoare în elementele subtile ale fiintei.

81. Tot ceea ce i se întâmplã unui om, precum si tot ceea ce el face, constituind o “modificare” a sa, corespunde în mod necesar unei posibilitãti a naturii sale, astfel încât nimic nu este pur accidental.

82. În fond, orice fiintã nu primeste din exterior decât simple “ocazii” pentru a-si realiza virtualitãtile pe care le poartã în el însusi.

83. Orice anomalie corporalã, care este marca unui dezechilibru mai mult sau mai putin accentuat, sunt indice defavorabile în cazul unui candidat la initiere. Disimetriile notabile ale figurii si ale membrelor trãdeazã dezechilibre interioare si pot constitui discalificãri pentru initiere.

84. Anumite discalificãri pot constitui dimpotrivã calificãri pentru contra-initiere. [Trebuie mentionat cã prin “contra-initiere” Guénon întelege “satanism”, dar într-un mod cu mult mai larg si mai adecvat decât au în vedere marea majoritate a contemporanilor.]

85. Unele devieri ale coloanei vertebrale dãuneazã circulatiei curentilor subtili în organism. Rolul acestora este foarte important, atâta timp cât posibilitãtile individuale nu sunt depãsite.

86. Nu existã o initiere fãrã ritual. Prezenta ritualurilor este caracteristicã oricãrei institutie traditionalã, atât exotericã precum si esotericã.

87. Ritualurile au întotdeauna ca scop punerea omului în raport, direct sau indirect, cu ceva care-i depãseste individualitatea si apartine altor stãri ale existentei.

88. Ritualul este eficace prin natura lui proprie, cu singura conditie sã fie executat dupã reguli. Aceastã eficacitate este în întregime independentã de valoarea spiritualã a celui ce îl îndeplineste.

89. Trebuie fãcutã diferenta între ritualul traditional si ceremoniile publice, care sunt parodia acestuia.

90. Etnologii si sociologii numesc “ritualuri de initiere” anumite practici de agregare a individului în organizarea socialã exterioarã, pentru care singura calificare cerutã este vârsta.

91. Ritualurile exoterice vizeazã “mântuirea”. Ritualurile initiatice – “Eliberarea”.

92. Ritualurile initiatice conferã un caracter definitiv. Ritualurile religioase irepetabile seamãnã mult cu initierea (de exemplu: botezul, confirmarea si hirotonisirea).

93. Calitatea initiaticã, odatã primitã, nu poate avea legãturã cu faptul de a fi membru activ al organizatiei. Imediat de intrarea în organizatia traditionalã a fost efectuatã, ea nu mai poate fi anulatã prin nimic, subzistând si dacã individul nu mai are cu organizatia nici o relatie aparentã.

94. Orice rit comportã în mod necesar un sens simbolic. Orice simbol produce, pentru cel care mediteazã la el bazat pe aptitudinile necesare, efecte comparabile cu cele ale riturilor.

95. Simbolul, sub forma de figurare “graficã”, nu este decât fixarea unui gest ritual. Yantrele traditiei hinduse sunt un exemplu frapant, dar nu trebuie uitate nici simbolurile sonore – mantrele.

96. Simbolurile vizuale se raporteazã la traditia popoarelor sedentare, simbolurile sonore – la traditia popoarelor nomade.

97. Orice scriiturã, cel putin la originile ei, este o figuratie esentialmente simbolicã.

98. Orice ritual este constituit dintr-un ansamblu de simboluri. Orice rit este un simbol “activ”.

99. Ritualul si simbolul sunt douã aspecte ale aceleasi realitãti.

100. Simbolul este un mod grafic de expresie, mitul este un mod verbal. Simbolul este genul, mitul este una din speciile sale.

101. Este gresit sã se reducã notiunea de mit la cea de fabulã, fictiune oarecare.

102. A povesti un mit este totuna cu a pãstra tãcerea în timpul vorbirii.

103. Învãtãmântul privind inexprimabilul nu poate decât sã-l sugereze cu ajutorul imaginilor potrivite, care vor servi de suport pentru contemplatie. Acest învãtãmânt ia asadar forma simbolicã.

104. Simbolismul este inerent tuturor lucrurilor care prezintã un caracter traditional.

105. Existã la moderni o confuzie între simbolismul sacru si pseudo-simbolismul unor poeti, acesta din urmã fiind o utilizare absolut abuzivã si deturnatã.

106. Filosofia este esentialmente analiticã, în timp ce simbolismul este esentialmente sintetic.

107. Limbajul este discursiv, în timp ce simbolul este intuitiv.

108. Supra-rationalul nu este sinonim cu irationalul. Ceea ce se aflã deasupra ratiunii nu-i este contrariu, ci-i scapã pur si simplu.

109. Functia esentialã a simbolismului este asimtirea inexprimabilului, el furnizeazã intuitiei intelectuale suportul care-i permite sã functioneze.

110. Originea simbolismului se confundã cu originea timpului.

111. Filosofia nu este decât cunoastere profanã si nu poate pretinde nimic mai mult, în timp ce simbolismul face parte din stiinta sacrã, care nici nu s-ar putea exterioriza fãrã el.

112. Ritualurile sunt vehiculele indispensabile ale influentelor spirituale, fãrã de care nu ar putea fi cu putintã nici cel mai mic contact efectiv cu realitãtile de ordin superior.

113. Sensul actual al cuvântului “ceremonie” este cel de manifestare comportând un grad mai mic sau mai mare de pompã exterioarã. În epoca noastrã existã o multitudine de ceremonii cu caracter pur profan.

114. Unele ritualuri pot comporta un caracter ceremonial, dar aceasta nu este decât latura accidentalã si superficialã.

115. Existã ceremonii fãrã ritualuri, la fel cum existã si ritualuri fãrã ceremonii.

116. Într-o civilizatie traditionalã totul are caracter ritual, inclusiv actiunile vietii curente. Ritualul este ceea ce e conform ordinii, conform acceptiunii termenului sanscrit “rita”.

117. Orice ceremonie are un caracter artificial, conventional, pentru cã este produsul unei elaborãri omenesti. Dimpotrivã, ritualul comportã esentialmente un element “non-uman”.

118. Anumite ritualuri beneficiazã de ajutorul ceremoniilor, pentru cã oamenii au nevoie de acestea din urmã. Este vorba de prepararea indivizilor transpunându-i într-o stare emotivã.

119. Ceremonialismul nu este observanta ritualului, este mai degrabã uitarea valorii sale profunde si a semnificatiei sale reale, materializarea celor mai grosiere conceptii în ceea ce priveste natura si rolul ritualului.

120. În zilele noastre, cuvântul “magie” este aplicat pentru tot ceea ce iese din comun, tot ceea ce pare mai mult sau mai putin bizar.

121. Poezia, înainte de a degenera în literaturã, avea un caracter sacru. Ea poate fi pusã în legãturã direct cu mantrele hinduse.

122. Singurele vestigii ale poeziei magice care pot fi întâlnite azi în Occident fac parte din vrãjitoria ruralã. [Aici ne permitem sã adãugãm cã folklorul românesc contine comori inestimabile, spre a cãror interpretare Vasile Lovinescu a deschis o poartã.]

123. Magia este o stiintã fizicã, pentru cã este vorba de producerea unor fenomene. Fortele care intervin în cadrul ei apartin ordinului subtil. Mijlocul de actiune al acestei stiinte este ritualul magic.

124. Printre stiintele traditionale, magia este una dintre cele care apartin ordinului cel mai inferior. Unele civilizatii traditionale au murit din cauza invaziei magiei, în acelasi mod în care civilizatia modernã riscã sã moarã din cauza stiintei profane. [Trebuie adãugat cã ceea ce magia si stiinta profanã au în comun este în primul rând nivelul de actiune, cel al lumii fenomenale.]

125. Multe false organizatii initiatice promit dezvoltarea puterilor psihice latente ale omului, adicã facultatea de a produce fenomene. Însã puterile magice, antrenate artificial, produc dezechilibre în individ.

126. Cel care posedã puteri “paranormale” nu este mai avansat în realizarea fiintei proprii decât cel ce nu le posedã.

127. Puterile “paranormale” nu sunt indiferente si inutile, ci dãunãtoare în cele mai multe dintre cazuri. Este vorba de o “distractie” în sensul etimologic al cuvântului. [Adicã o distragere, o piedicã, o îndepãrtare de la scopul superior.]

128. Cel ce se va lãsa absorbit de multiplele activitãti ale lumii corporale nu va ajunge niciodatã sã se concentreze pe realitãtile superioare, nici sã dezvolte în el însusi posibilitãti corespunzãtoare acestora din urmã.

129. Dacã este recomandabil sã se restrângã cât de mult se poate utilizarea simturilor, cel putin pe durata unor perioade mai mult sau mai putin prelungite, acelasi lucru este valabil în ceea ce priveste facultãtile psihice. Astfel omul câstigã în echilibru organic si mental, si se gãseste în cele mai bune conditii pentru a întreprinde dezvoltarea posibilitãtilor sale de ordin superior.

130. Cel care a ajuns la un oarecare nivel al realizãrii initiatice posedã implicit toate puterile “paranormale” fãrã sã fi trebuit sã le dezvolte în mod special în vreun fel oarecare, prin faptul cã el dominã “de sus” fortele lumii psihice. Dar în general el nu le exercitã, pentru cã nu pot avea nici un interes pentru el.

131. Un om care posedã un înalt nivel spiritual, dacã este nevoit sã provoace ocazional un fenomen oarecare, nu va actiona la fel ca cel ce si-a dobândit puterile ca urmare a unor antrenamente psihice. Asadar, teurgia si magia au cãi de actiune diferite.

132. Puterile “paranormale” nu garanteazã nimic în sine despre cel ce le posedã: cazuri numeroase de levitatie sau de bilocatie pot fi gãsite atât în biografiile sfintilor cât si în cele ale vrãjitorilor. [A se vedea si cazul luptei dintre Moise si magicienii faraonului.]

133. Agregarea individului la o comunitate traditionalã implicã o asimilare “organicã”, o “transmutatie”.

134. Rugãciunea este specificã exoterismului, în timp ce invocatia este specificã esoterismului.

135. Influenta spiritualã se poate concentra pe un suport de ordin corporal, asemeni unui loc sau obiect determinat, care joacã un rol de veritabil condensator (de exemplu Arca Aliantei, Templul lui Solomon, locurile de pelerinaj).

136. Distinctia dintre “credintã” si “cunoastere” corespunde celei dintre exoterism si esoterism.

137. Avantajele care pot fi obtinute prin rugãciune si practicarea ritualurilor unei colectivitãti religioase sunt esentialmente relative si contingente, dar nu sunt neglijabile pentru individ, care si el este relativ si contingent. Ar fi deci o eroare ca acesta sã se priveze de ele în mod voluntar.

138. Invocatia, contrariu rugãciunii, nu este o cerere, pentru cã nu presupune existenta nici unui lucru exterior, exterioritatea neputându-se întelege decât raportatã la individ, care trebuie depãsit prin invocatie. Aceasta din urmã este o aspiratie a fiintei spre Universal, în scopul obtinerii unei gratii spirituale, a unei iluminatii interioare mai mult sau mai putin complete.

139. Invocatia (mantra în hinduism si dhikr în islam) determinã vibratii ritmice care au o repercusiune în seria indefinitã a stãrilor fiintei.

140. Omul Universal din islam (sinonim Eliberatului din hinduism, a Iluminatului din buddhism, a Wang din taoism) corespunde plenitudinii initierii reale si efective, adicã luãrii în posesie constientã si voluntarã a totalitãtii stãrilor fiintei. Acesta este rezultatul complet si final al invocatiei.

141. Ideea vulgarã a “încercãrilor vietii” este falsã pentru cã nu corespunde niciunei realitãti.

142. Este posibil ca suferinta sã fie, în unele cazuri particulare, punctul de plecare a dezvoltãrii posibilitãtilor latente, dar ocazia nu este nimic mai mult decât o ocazie. Asadar, nu trebuie sã acordãm suferintei în sine nici o virtute specialã, în ciuda a tot ceea ce se spune îndeobste despre ea.

143. Se întâmplã destul de frecvent ca cei care urmeazã o cale initiaticã sã vadã circumstantele penibile multiplicâdu-se într-un mod neobisnuit. Este vorba de obstacole suscitate de fortele adverse, si nu de “încercãri” voite si impuse de puterea care prezideazã initierea.

144. Ceea ce se numeste “încercãri initiatice” sunt esentialmente ritualuri. Aceste încercãri constituie învãtãtura datã sub formã simbolicã si destinatã meditatiei ulterioare.

145. Încercãrile sunt ritualuri preliminarii sau preparatorii. Ele sunt de asemenea ritualuri de purificare. Este vorba de readucerea fiintei la starea de simplcitate indiferentiatã, comparabilã materiei prime, pentru ca aceasta sã fie aptã sã primeascã vibratia Fiat Lux-ului initiatic.

146. Toate traditiile insistã asupra diferentei esentiale care existã în stãrile postume ale fiintei omenesti dupã cum este vorba de profan sau de initiat.

147. Moartea initiaticã este o schimbare de stare: moarte în raport cu starea antecedentã, nastere în raport cu starea consecutivã. Este vorba de moartea în raport cu lumea profanã, singura care permite o a doua nastere.

148. A doua nastere este în cazul initierii o regenerare psihicã, ea fiind concomitent prima fazã a dezvoltãrii initiatice. Dupã aceasta are loc o trecere de la ordinul psihic la ordinul spiritual – aceasta este a doua moarte si a treia nastere.

149. Contra-initierea imitã fazele initierii veritabile, dar rezultatele ei sunt inverse acesteia, si, evident, nu poate conduce spre domeniul spiritual, de care dimpotrivã se îndepãrteazã din ce în ce mai mult.

150. Dupã a doua nastere initiatul primeste un nou nume, diferit de numele sãu profan, care trebuie sã corespundã unei modalitãti diferite a fiintei sale. Aceeasi practicã existã în unele ordine religioase.

151. Un nume este cu atât mai adecvat cu cât corespunde unei modalitãti de ordin mai profund, pentru cã el exprimã ceva care este mai adevãrat de veritabila esentã a fiintei.

152. Numele initiatic nu trebuie sã fie cunoscut în lumea profanã. Invers, numele profan nu este pentru initiat decât un simplu rol pe care îl joacã în exterior.

153. Cel care a trecut dincolo de “marile mistere” a trecut dincolo de nume si formã, el devine expresia esentei si a substantei individualitãtii. El nu mai are nume, pentru cã este o limitatie de care nu mai are nevoie.

154. Teatrul este un simbol al manifestãrii, cãreia îi exprimã caracterul iluzoriu. Actorul este simbolul Sinelui, a personalitãtii manifestate printr-o serie indefinitã de stãri si de modalitãti, care pot fi considerate tot atâtea roluri diferite. Sub toate mãstile, actorul rãmâne el însusi, cum personalitatea este neafectatã de toate manfestãrile.

155. Este uimitoare rapiditatea cu care scriitorii secolului al XVII-lea ajunseserã la neîntelegerea totalã a evului mediu crestin si a artei sale. Acest clivaj radical între mentalitatea medievalã traditionalã si cea modernã nu este una dintre cele mai mici enigme ale istoriei.

156. Trebuie semnalatã importanta asimilãrilor fonetice între cuvinte filologic distincte. Existã în acest procedeu al limbajului simbolic ceva ce nu are nimic arbitrar, indiferent de ceea ce gândesc contemporanii nostri, si care tine de secretele constitutiei intime a limbajului, azi cu desãvârsire pierdute.

157. Cunoasterea adusã de speculare este indirectã, spre deosebire de cea adusã de cunoasterea efectivã.

158. Conectarea la o organizatie traditionalã regulatã este suficientã pentru initierea virtualã, în timp ce munca interioarã care vine apoi priveste initierea efectivã, adicã dezvoltarea posibilitãtilor spre care initierea virtualã dã acces.

159. Initierea este esentialmente o transmitere: pe de o parte a unei influente spirituale, pe de alta a unui învãtãmânt traditional. Cele douã nu pot fi separate.

160. Ritualurile sunt vehicule ale influentei spirituale. Ele sunt de asemeni vehicul pentru simboluri. Acestea din urmã sunt mijloc de învãtãmânt, mai ales ca suporturi pentru meditatie. Dar, dar fiind caracterul lor non-uman, simbolurile sunt suport de influentã spiritualã de asemenea.

161. Învãtãmântul initiatic nu este nici o completare a învãtãmântului profan, nici o opozitie la acesta. Nu este nici un sistem filosofic, nici o stiintã specializatã. El provine din cu totul altã mentalitate decât toate acestea.

162. Simbolul este reprezentarea sinteticã si schematicã a unui ansamblu de idei si de conceptii pe care fiecare va putea sã le perceapã în functie de aptitudinile intelectuale proprii si în mãsura în care este pregãtit sã le perceapã.

163. Simbolul este singurul mijloc de a transmite, atât cât poate fi cu putintã, tot ceea ce este inexprimabil în domeniul initierii. Este suficient ca simbolurile sã fie mentinute intacte pentru ca sã fie susceptibile sã trezeascã în cel ce este capabil toate conceptiile cuprinse în ele.

164. Dacã principiile initierii sunt imuabile, modalitãtile ei pot si trebuie sã varieze astfel încât sã se adapteze la conditiile multiple si relative ale existentei manifestate. Se poate astfel spune cã nu existã, pentru doi indivizi diferiti, douã initieri exact asemãnãtoare.

165. Învãtãmântul initiatic nu este decât pregãtirea individului pentru a putea dobândi adevãrata cunoastere initiaticã în urma muncii sale personale. I se poate indica drumul de urma, planul care trebuie realizat, atitudinea mentalã si intelectualã necesarã pentru a reusi întelegerea efectivã si nu doar teoreticã. Dar nici un Maestru nu poate face munca necesarã în locul discipolului.

166. Mentalitatea necesarã initierii, diferitã de mentalitatea profanã, nu este decât o stare preliminarã, care nu trebuie confundatã cu initierea însãsi. De fapt, mentalul este incapabil de orice cunoastere metafizicã si initiaticã.

167. Ratiunea este o facultate de ordin pur uman, în timp ce intelectul pur este de ordin supra-individual.

168. Cunoasterea metafizicã fiind de ordin universal, ea ar fi cu neputintã fãrã o facultate de acelasi ordin, deci transcendentã în raport cu individul: aceasta este intuitia intelectualã.

169. Orice cunoastere initiaticã este o comunicare cu stãrile superioare ale fiintei. Aceastã cunoastere de ordin transcendent este incomunicabilã si inexprimabilã.

170. Simbolurile, prin caracterul lor esentialmente sintetic, sunt apte sã serveascã drept punct de sprijin intuitiei intelectuale, în timp ce limbajul, esentialmente analitic, este instrument al gândirii discursive si rationale.

171. Învãtãmântul initiatic nu poate lua o formã sistematicã, dar se deschide spre posibilitãti nelimitate, astfel încât rezervã o parte a lui inexprimabilului.

172. Cunoasterea teoreticã se face la nivelul mentalului, în timp ce cunoasterea efectivã se face în spirit si în suflet, deci la nivelul întregii fiinte. Misticii sunt deci superiori filosofilor si chiar teologilor, pentru cã cea mai micã parcelã de cunoastere efectivã valoreazã mai mult decât toate rationamentele.

173. Initierea implicã renuntarea la mental, deci la orice facultate discursivã. Conform simbolismului traditional fondat pe corespondentele organcie, centrul constiintei se transferã din “creier” la “inimã”.

174. Cel ce se ataseazã de rationament si nu se elibereazã de acesta rãmâne prizonierul formei, care este limitarea prin care se defineste starea individualã. El nu o va depãsi niciodatã, si nu va merge mai departe de “exterior”, adicã va rãmâne legat de ciclul indefinit al manifestãrii.

175. Trecerea de la “exterior” la “interior” este trecerea de la multiplicitate la unitate, de la circumferintã la centru, punctul unic unde este posibil omului, restaurat în prerogativele “stãrii primordiale”, sã se ridice la stãrile superioare si, prin realizarea totalã a veritabilei sale esente, sã fie efectiv ceea ce el este potential.

176. Instructia profanã si cunoasterea doctrinalã initiaticã nu au nimic în comun, putându-se vorbi de o absentã de raport între cele douã.

177. Instructia modernã poate constitui un obstacol în achizitionarea veritabilei cunoasteri, întâi de toate pentru cã impune unele obisnuite mentale de care discipolul se desface cu greutate ulterior (de exemplu cultivarea eruditiei pentru ea însãsi, fapt ce duce la miopie intelectualã), apoi pentru cã atrage un soi de infatuare frecvent cauzatã de orice pretinsã cunoastere.

178. Ceea ce se numeste în modernitate “om cultivat” nu este decât rezultatul unei instructii precare, limitatã si inferioarã, o “spoialã” superficialã de tot soiul de lucruri, o educatie mai cu seamã “literarã”, deci pur livrescã si verbalã, permitând sã se vorbeascã cu usurintã despre tot, inclusiv despre ceea ce se ignorã cu desãvârsire, susceptibilã sã-i iluzioneze pe cei care, sedusi de aparente strãlucitoare, sunt incapabili sã vadã cã îndãrãtul lor nu se aflã decât neantul.

179. Marea majoritate a oamenilor “cultivati” posedã o stare mentalã dintre cele mai defavorabile receptãrii adevãratei cunoasteri.

180. Grija de pãrerile “opiniei publice” în general este o atitudine “anti-initiaticã”.

181. Orice cunoastere exclusiv “livrescã” nu are nimic în comun cu cunoasterea initiaticã. Faptul de a îngrãmãdi în memorie notiuni verbale nu aduce nici o cunoastere realã.

182. Ocultistii concep spiritualitatea sub forma “datoriilor de plãtit”. Teozofii mai ales sub forma “lectiilor de învãtat”.

183. Instructia profanã este conceputã într-o manierã profund antitraditionalã. Este evident cã ne aflãm în fata unuia dintre instrumentele cele mai puternice de care se dispune pentru a se ajunge la distrugerea spiritului traditional.

184. Nimeni nu poate transmite cuiva ceva ce nu posedã el însusi.

185. Universitãtile occidentale fiind complet deturnate în modernitate de la spiritul lor original, nu mai pot avea nici o legãturã cu principiul superior capabil sã le legitimeze. Gradele conservate în ele, în loc sã fie o imagine a gradelor initiatice, nu mai sunt decât o simplã parodie, la fel cum o ceremonie profanã este parodia unui ritual, iar stiintele profane sunt parodiile stiintelor traditionale.

186. Învãtãmântul initiatic cere o atitudine receptivã, dar nu pasivã. El impune din partea discipolului un efort constant de asimilare. Învãtãmântul profan, de partea lui, cere pasivitatea, el furnizând informatii care trebuie sã fie “învãtate”.

187. Initiatul nu este un “supus”, ba chiar dimpotrivã. Orice tendintã la pasivitate nu poate fi decât un obstacol, si, acolo unde este predominantã, ea constituie o discalificare iremediabilã.

188. Practicile hipnotice sunt ilegitime si strict interzise într-o adevãratã organizare initiaticã.

189. Adevãratul guru este interior, si nu este altul decât “Sinele” fiintei însesi, guru-ul exterior nefãcând decât sã-l reprezinte pânã în momentul în care fiinta se pune în contact constient cu acesta.

190. Organizatiile pseudo-initiatice atribuie valoare esotericã unor lucruri pur exoterice. De altminteri, aceste organizatii urmeazã deviatiile si influentele lumii profane.

191. În frazeologia organizatiilor pseudo-initiatice revin cuvintele “servitor” si “serviciu”. La bazã se aflã confuzia datoratã preponderentei atribuite de moderni actiunii si punctului de vedere social, antrenat într-un domeniu cu care nu are nimic în comun. Printr-o rãsturnare bizarã, activitãtile exterioare sunt considerate conditii esentiale ale initierii.

192. Dacã i se repetã cuiva cã el trebuie “sã serveascã” ceva, fie si vagi entitãti “ideale”, se ajunge ca acel cineva sã fie pus în starea în care el este gata sã “serveascã” efectiv, atunci când ocazia i se va oferi, tot ceea ce va pretinde sã incarneze aceste entitãti în modul cel mai pozitiv.

193. În principiu, “servitul” tine de calea hindusã numitã bhakti. Atâta doar cã aceasta implicã devotiunea fatã de Dumnezeu, si nu fatã de toatã lumea.

194. Posesia unor chei ale limbajului poate furniza, pentru a întelege si vorbi limbi dintre cele mai diverse, mijloace cu totul diferite de cele de care se dispune îndeobste. Existã o filologie sacrã, în întregime diferitã de filologia profanã a zilelor noastre.

195. Se poate spune cã cel care posedã “darul limbilor” este cel care vorbeste fiecãruia propriul limbaj, în sensul cã se exprimã întotdeauna sub o formã apropiatã de modul de a gândi al celor cãrora li se adreseazã.

196. Cel care a atins printr-o cunoastere directã si profundã (si nu doar teoreticã sau verbalã) fondul identic al tuturor doctrinelor traditionale, acela a gãsit adevãrul care se ascunde sub diversitates si multiplicitatea formelor exterioare.

197. Cel care este atasat de formã vede mai ales diferentele, pe care le ia drept opozitii.

198. Cei care au depãsit toate formele particulare si au ajuns la universalitate, care “stiu” ceea ce altii nu fac decât sã “creadã”, sunt cu desãvârsire “ortodocsi” în raport cu toate traditiile regulate.

199. “Marile mistere” si “micile mistere” sunt desemnãri împrumutate din antichitatea greacã. Este vorba de stadii ale aceleasi initieri, “micile mistere” nefiind decât pregãtirea pentru “marile mistere”.

200. “Micile mistere” contin tot ceea ce se raporteazã la dezvoltarea posibilitãtilor stãrii umane înfãtisate în integralitatea ei. Ele conduc la restaurarea “stãrii primordiale”.

201. “Marile mistere” privesc starea supra-umanã. Ele conduc la “Eliberare” (în hinduism) sau la “Identitatea Supremã” (în Islam).

202. Se poate spune cã “micile mistere” sunt realizarea orizontalã, iar “marile mistere” – realizarea verticalã. Primele servesc de bazã celor din urmã. În islam, cele douã stãri sunt numite omul primordial (el-insân el-qadîm), si omul universal (el-insân el-kâmil). În Taoism se vorbeste de omul veritabil si de omul transcendent.

203. “Marile mistere” sunt în relatie cu initierea sacerdotalã, iar “micile mistere” cu initierea regalã.

204. “Micile mistere” vizeazã cunoasterea naturii. “Marile mistere” vizeazã cunoasterea metafizicii.

205. Dacã înfãtisãm istoria umanitãtii asa cum o expun doctrinele traditionale, în conformitate cu legile ciclice, trebuie sã spunem cã la origine, omul, având deplina posesie a stãrii sale, avea natural si posibilitãtile corespunzãtoare tuturor functiilor sale. Diviziunea acestor functii s-a produs într-un stadiu ulterior, inferior “stãrii primordiale”, în care fiecare om, nemaiavând anumite posibilitãti determinate, avea încã spontan constiinta lor efectivã. Abia într-o perioadã de mare obscurare aceastã constiintã a început sã se piardã, si deci initierea deveni necesarã pentru a permite omului sã regãseascã starea anterioarã.

206. Având în vedere cã “marile mistere” vizeazã stiinta metafizicã, doar în domeniul “micilor mistere” se pot produce deviatiile, constând în suptura dintre cele douã etape, astfel încât “micile mistere” sunt considerate scop în sine. Abia atunci contra-initierea se poate opune initierii veritabile.

207. Se poate spune cã cel care a ajuns în starea primordialã (reusita “micilor mistere”) este virtualmente un eliberat.

208. Existã mai multe confuzii între initierea sacerdotalã si initierea regalã. Prima considerã cã este vorba de douã initieri complet diferite, fiecare suficientã ei însesi. O alta considerã cã initierea orientalã este de tip sacerdotal, în timp ce initierea regalã ar fi de tip regal (a doua fiind în general prezentatã ca superioarã primeia).

209. Initierea sacerdotalã corespunde “marilor mistere”, în timp ce initierea regalã – “micilor mistere”.

210. Brahmanul este superior lui Ksatriya prin natura sa, pentru cã si cunoasterea este superioarã actiunii, pentru cã domeniul “metafizic” este superior domeniului “fizic”, la fel cum si principiul este superior celor ce derivã din el. În acelasi fel, “marile mistere” sunt superioare “micilor mistere”.

211. Negarea superioritãtii initierii sacerdotale a dus la revolta Ksatriya.

210. Tendinta nivelãrii la cel mai jos nivel posibil este una dintre caracteristicile cele mai frapante ale epocii actuale.

211. Hermetismul, într-o manierã generalã, apartine cãii regale. El nu este o deviatie sau ceva ilegitim, dar trebuie recunoscut cã se preteazã cu usurintã la asa ceva, pericol ce pândeste pãnâ la urmã toate stiintele traditionale atunci când sunt cultivate pentru ele însele.

212. Uneori hermetismul este asimilat magiei. Este un risc ce pândeste orice încercare de reconstituire a stiintelor traditionale în absenta principiului ordonator.

213. În actuala stare a lumii occidentale nu mai existã nici o elitã. Reconstituirea ei ar fi prima conditie a unei redresãri intelectuale si a unei restaurãri traditionale.

214. În dezordinea actualã a limbajului, cuvântele “elitã” si “initiere” sunt subiectele a numeroase abuzuri. Se întelege prin “elitã” indivizii care depãsesc fie si cu putin media într-o activitate oarecare.

215. Niciodatã nu s-a vorbit mai mult în Occident de “elitã” ca azi, în momentul în care notiunea desemnatã nu mai existã.

216. Utilizarea substantivului “elitã” la plural este un nonsens, având în vedere cã este vorba de un superlativ.

217. Constructia “elitã intelectualã” este un pleonasm. Din punct de vedere traditional, “elita” îsi trage valoarea din faptul cã este compusã din “alesii” [de Dumnezeu].

218. Elita autenticã reprezintã ansamblul celor care posedã calificãrile necesare pentru initiere.

219. În lumea occidentalã, elita constientã de ea însãsi, precum si organizatiile initiatice adecvate, au dispãrut.

220. Orice organizatie initiaticã este, prin spiritul ei însusi, ierarhicã. Spiritul modern este în contradictie evidentã cu ideea de ierarhie.

221. Infailibilitatea traditionalã tine de doctrinã, si nu de oameni. Doctrina este o expresie a adevãrului, independentã de indivizii care o primesc si o înteleg. Garantia doctrinei rezidã în caracterul ei “non-uman”.

222. Adevãrul nu este fãcut de cãtre om, asa cum ar vrea relativistii moderni, ci se impune omului, dar nu “dinafarã” ca o constrângere, ci “dinãuntru”, pentru cã omul nu-l poate “recunoaste” decât dacã-l “cunoaste”.

223. Orice cunoastere adevãratã presupune o identificare a cunoscãtorului cu ceea ce trebuie cunoscut.

224. Orice individ este infailibil atunci când exprimã un adevãr pe care îl cunoaste, adicã cu care s-a identificat. Se poate spune cã nu omul exprimã adevãrul, ci adevãrul se exprimã prin om.

225. Omul care transmite adevãrul nu conteazã, într-atât individualitatea sa e nulã în raport cu mesajul.

226. Este dificil de trasat o demarcatie netã între ritual si doctrinã. Ritualul comportã întotdeauna o învãtãturã în el însusi, în timp ce doctrina, dat fiind caracterul ei “non-uman”, se face vehiculul unei influente spirituale, astfel încât cele douã (ritualul si doctrina) sunt aspecte complementare ale uneia si aceleiasi realitãti.

227. Nimeni nu poate pretinde sã judece o traditie dupã normele unei alte traditii. [Asadar, este absurdã orice încercare de demonstrare a tezei: “Religia mea este mai bunã decât a ta.”]

228. A doua nastere marcheazã nasterea unui principiu spiritual în centrul individualitãtii umane. Acesta existã în inima fiecãrui om, dar în stare latentã. Principiul spiritual este în raport cu lumea Avatara primordial.

1 commentaire:

Andrei S. a dit…

Foarte interesant. Mulțumesc frumos pentru efortul depus!

Numai bine.