Florin Mihăescu, Treptele cunoaşterii iniţiatice la Vasile Lovinescu, (note de lectura)

Apărut la Editura Arhetip, Bucureşti, 2003.

Introducere
În creştinism: “Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va face liberi.”
În islam: “Cine-şi cunoaşte sinele îl cunoaşte pe Dumnezeu.”
Pe frontispiciul oracolului din Delphi: “Cunoaşte-te pe tine însuţi.”
Treptele cunoaşterii spirituale:
a) lectio;
b) meditatio;
c) contemplatio;
Sau la Evagrie:
a) praktiké;
b) phisike;
c) theologike.
Mihăescu numeşte aceste trepte:
a) reflecţie (cunoaşterea mentală / raţională);
b) meditaţie (cunoaşterea intelectuală);
c) contemplare (cunoaşterea intuitiv-vizionară).
Cunoaşterea mentală e o saturaţie a eului cu cunoştinţe.
Cunoaşterea intelectuală este desprinderea de eu cu atingerea raiului pământesc şi realizarea omului primordial.
Cunoaşterea intuitiv-vizionară este salvarea pe verticală cu realizarea omului desăvârşit (transcendent).

I. Reflecţia
Reflecţia, ca o caracteristică a conştiinţei, a posibilităţilor sale de cunoaştere, lucrează prin facultăţile mentalului: raţiune şi imaginaţie (în primul rând), la care se adaugă facultăţile ajutătoare: memoria, asociaţia, atenţia etc.

1. Sufletul şi facultăţile sale
Este greşit ca eul să fie identificat cu corpul.
Erosul cosmogonic este un eros al depărtării.
Metafizica topeşte eul, teologia doar îl comprimă. În cazul primeia, transformarea este ireversibilă. În cazul celei de-a doua, o revenire în forţă este oricând posibilă.
“Eul” este evident (prin manifestare) şi enigmatic (prin conţinut).
Scolasticii au vorbit de un suflet concupiscibil, excitând un suflet irascibil. Diviziune pedagogică.
Psihicul unui om dotat intelectual e neutru, cu un pronunţat caracter de pasivitate, în sensul feminin al cuvântului “anima”. E mai degrabă rajasic.
Psihicul unui om pornit pe calea realizării spirituale este neinteresant, pentru că e plin de reziduuri, cenuşe.
Cine nu poate rezista la “cântecul sirenelor” nu trebuie să-şi astupe urechile, ci să se lege strâns de catarg.
Hemoragia sufletului, răspândirea, inflaţia lui se produce atunci când omul a pierdut simţul Unităţii.
Facultăţile mentalului: raţiunea şi imaginaţia.

2. Mentalul
Vibraţiile mentalului sunt reprezentările lucrului exterior. Oprind agitaţiile mentalului, nu dispare doar percepţia obiectului, ci şi obiectul însuşi. Yoghinul nu se eliberează doar pe sine, ci eliberează şi universul.
Conform lui Patanjali, calmarea valurilor mentalului nu înseamnă, cel puţin la început, suprimarea lor, ci imprimarea unei mişcări circulare, omogene şi izotope.
Prima materie cu care se luptă în realizarea Magnum Opus este cea a dinamismelor mentale.
Natura conceptului rezidă în convenţionalitatea lui: fie că e stabilit empiric, fie că e logic. De unde precaritatea oricărei demonstraţii care are la bază concepte, pentru că şi empirismul, şi logica sunt precare.
Logica este un simplu instrument tautologic, stabilind implicaţii şi dependinţa implicaţiilor faţă de premisa existenţială şi metafizică de la care se pleacă. Rostul principial al operaţiei logice este de a cuprinde exteriorul lucrurilor, raportul lor mecanicist. Logica poate ajunge la o constatare interesantă în domeniul metafizicii atunci când pleacă de la premise care sunt în afară de ea, adică intuiţii intelectuale.
Imaginaţia ţine de sinteză, şi nu de analiză, de calitate, şi nu de cantitate.
Imaginaţia este legată de Dorinţă. Dacă distrugem una dintre ele, şi cealaltă va cădea.
Imaginea animată de o tendinţă sattwică e o aparenţă iluzorie a lumii Ideilor. Imaginea tamasică e cu mult mai seducătoare. Infernul dantesc e plin de imagini frapante, în timp ce în Paradis doctrina domină imaginativul.
Spre deosebire de raţiune, imaginaţia nu este strict legată de mental, ea putând urca spre lumea spirituală infernală.
Adevărata imaginaţie nu e mobilă, ci se concentrează pe prototipurile jumătate subtile, jumătate informale, adică în partea superioară a subtilului, unde trebuie percepute miturile eterne.

3. Sentimentalul
Nodul vital al sufletului este alcătuit din sensibilitate sau afectivitate (semi-mental).
Simţurile şi senzaţiile, făcând legătura cu corpul, alcătuiesc partea inferioară a sufletului.
O activitate a Sinelui poate fi întrebuinţarea unor pasiuni pentru exterminarea altor pasiuni antagonice.
Activitatea sufletului pasional se reflectă în dorinţa după atracţiile lumii: concupiscenţă, plăcere, eros, avere, putere etc. Aceste atracţii pot fi eliminate prin transmutarea în dorinţă de depăşire (manifestată prin înfrânare, mortificare etc).
E mai bine să ai dorinţe pe care să le poţi transmuta, decât să fii inert, pentru că inerţia duce la dezintegrare.
Inerţia este pur tamasică. Ea trebuie convertită în mânie, fie şi injustă, care e rajasică.
Dispersiunea trebuie concentrată, transformată în aviditate, cu condiţia să-i fie imediat suprapusă sattwa, care dă un caracter ascendent.
Aviditatea nu se stinge cu obiectul ei, ci se hrăneşte cu el. Lemnul hrăneşte focul, dar nu-l satură. O soluţie e întreruperea combustibilului. Dar mult mai eficace e convertirea concupiscenţei în exigenţă de reintegrare în absolut.
Se poate desemna aviditatea fie prin Foc, fie prin Sete, după cum ne situăm pe un punct de vedere esenţial sau substanţial, Agni sau Soma, Soare sau Lună, Sulf şi Mercur.
Patima, dorinţa, aviditatea, sunt caracteristici ale sufletului median, anima, care ne domină viaţa afectivă şi împiedică înălţarea sufletului spre absolut.
După doctrina scolastică, concupiscenţa nesatisfăcută (şi ea nu poate fi decât aşa!) se transformă în anima irascibila.
Melancolia este disperarea faţă de bunătatea lui Dumnezeu, şi este păcat prin excelenţă, păcat împotriva Sfântului Duh.
Mânia si concupiscenţa sunt rajasice, în ele elementul intelectual subzistă, chiar dacă e deformat, fracturat. Melancolia e însă în întregime tamasică, identică cu inerţia şi torpoarea.

4. Corpul
Orice durere, orice plăcere fixează şi înţepeneşte sufletul în corp.
Perceperea de către noi a aspectului pur vibrator al corpului şi al psihicului nostru este identică cu perceperea fiinţei noastre psiho-fizice ca o Mantra.
Angoasa e o concupiscenţă nesăţioasă, care se înfurie că nu-şi primeşte satisfacţiile.
Inerţia este narcotică, este exact opusul veghei, în apanajul inerţiei intrând uitarea şi lenea.

5. Transgresiunea şi moartea
Degradările sufletului şi trupului se numesc transgresiuni (sau, creştineşte vorbind, păcate).
Iniţiatul, pentru a fi dharma în sensul suveran al cuvântului, trebuie să fie adharma acestei lumi.
Raportul dintre momeală şi păcat e acela dintre virtualitate şi efectivitate.
Seducţia celui rău se găseşte şi în onirism, imaginaţia compensatorie a oamenilor. [Vasile Lovinescu numeşte onirismul – “visăraie”.]
Dumnezeu însufleţeşte totul şi e viu şi prezent chiar şi în păcat.
Existenţa scânteilor divine în om este un mod simbolic de a spune că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l păstrează, fie şi deformat de cojile păcatului.
Existenţa scânteilor divine în om este un mod simbolic de a spune că omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l păstrează, fie şi deformat de cojile păcatului.
Toate procesele de îndepărtare a cojilor şi de recuperare a scânteilor lasă în urma lor mai multe reziduuri, multă cenuşă, care nu trebuie să ne îngrijoreze.
VITRIOLUM (Visitando Interiora Terrae Rectificando Inveniens Occultum Lapiden Veram Medicinam) este dizolvantul universal, care e identic cu veghea lucidă care topeşte toate iluziile şi toate minciunile.
A fi conştient de moarte înseamnă a fi conştient de prezenţa divină.

6. Răul. Voinţa şi libertatea
Ceea ce denumim “Rău” nu e decât Binele în stare fragmentară. E vorba deci de incapacitatea sintezei, de o fragmentare din cauza ignoranţei şi a inerţiei.
Răul e lipsa de rectitudine din fiinţă.
Satan nu are seducţie decât în afara infernului, în interiorul nu mai are nevoie de ea. Seducţia lui este deci o uzurpare.
Satan satisface în om două dorinţe: o forţă de inerţie, de comoditate, de minim efort, şi o concupiscenţă vagă, fără obiect dar foarte reală.
Orice practică spirituală autentică adună ce era risipit, concentrează. Satan risipeşte ce era adunat, disipă.
Principala seducţie a lui Satan este comoditatea. Armele lui moderne: televizorul, radioul, spectacolele sportive, cinematograful.
Tratând viciile şi erorile noastre numai în plan moral, nu facem decât să le înlăturăm pentru a face loc altora.
Pentru a ieşi din infernul patimilor şi agitaţiei mentalului, şi pentru a depăşi stările de inerţie şi depresie, prima lucrare necesară este aceea de Separaţie a Răului de Bine, nu numai pe plan moral, ci mai ales pe plan intelectual. Pentru a fi eficientă, separarea implică luciditatea şi discriminarea.
Voinţa adevărată nu e crispare, tragism, ci concentrare, atenţie senină.
Voinţa ne poate încătuşa (când e actul eului) sau ne poate elibera (când face loc Voii divine).
A vorbi despre libertate înseamnă a vorbi în primul rând despre Bine şi Rău.
A nu mai avea de ales între Bine şi Rău înseamnă a te detaşa de iluzia vieţii.

7. Rugăciunea mentală
Binele e coexistent Răului, unul nu poate exista fără celălalt.
Răul nu poate fi depăşit decât depăşind dualitatea, prin concentrarea pe Principiu.
Rugăciunea actualizează în noi şi în ambient polul calitativ.
Rugăciunea e de multe feluri, începând de la simpla ei conştiinţă fizică, până la rugăciunea contemplativă, incantatorie, trecând prin rugăciunea mentală şi cea meditativă, cu multiplele ei aspecte.
Prima condiţie a rugăciunii este dorinţa detaşării de rău, în acelaşi timp separare şi purificare.
Înainte ca noi să fi rostit rugăciunile noastre, răspunsurile divine erau în Eternitate.

II. Meditaţia
1. Veghea
Meditaţia este un mod de cunoaştere care, depăşind simpla reflexie sau judecată mentală discursivă raţională (dianoia), se foloseşte de puterea de discriminare sau deosebire a duhului (dia-crisis) a omului, pentru a putea avea acces, prin intelect (nous) şi intuiţie intelectuală la contemplaţie (theoria) şi la unificarea (eutheosis) cu Adevărul.
Pentru a depăşi afectele şi mentalul, în scopul deschiderii unei căi spre Sine, este necesară o luciditate care să facă deosebirea dintre ego şi Sine, să facă separaţia dintre domeniul formelor subtile şi cel al informalului.
Trebuie luciditate înainte de toate, chiar în păcat: se mai poate salva ceva!
Luciditatea (sau veghea) e conştiinţa elementului transcendent din noi.
Dacă rămâi imobil şi atent, ispita e cea care se epuizează.
Luciditatea e condiţionată de atenţie, auxiliar preţios atât în viaţa practică cât şi în cea intelectuală.

2. Atenţia
Atenţia nu este doar o facultate mentală, ci şi una intelectuală.
Atenţia este ochiul sufletului. Atenţia se identifică aşadar cu Cunoaşterea.
Luciditatea, veghea şi atenţia alcătuiesc împreună martorul stării care premerge intrarea propriu-zisă pe calea cunoaşterii. Acest martor este o conştiinţă activă, în căutarea sensului, îndreptată spre transcendent. Novalis spunea că este esenţial ca omul să-şi creeze un convorbitor, un martor care să îndeplinească oficiul de actualizator al Cerului. Toate tehnicile iniţiatice vorbesc de suscitarea unui martor ca de o operaţiune fundamentală de separaţiune. Crearea Martorului din noi este actualizarea Îngerului.
Pentru a putea să-şi exercite acţiunea de prezenţă lucidă, Martorul trebuie să poată deosebi între ceea ce ţine de lumea exterioară şi lumea interioară, între ego şi Sine şi între aspectele exterioare şi cele interioare, între inferior şi superior. Această “deosebire a duhurilor” nu este altceva, în fond, decât discriminarea (dia-crisis) între substanţă şi esenţă, între eu şi Sine.
Discriminarea este concomitent şi alegere. Aceasta din urmă, pentru a fi efectivă, are nevoie de concentrare.
Cea mai frecventă interiorizare este dialogul interior; el reprezintă o dualitate care tinde să ajungă la unitate, care e şi scopul concentrării.
Concentrarea pe informal, fără imagini, e superioară concentrării pe un obiect pur imaginativ.

3. De la Intenţie la Asimţire
Intenţia de a urma efectiv calea cunoaşterii apare imediat ce discriminarea a deosebit partea bună a lucrurilor, iar sufletul s-a concentrat pe această direcţie ascendentă de căutare. Intenţia poate fi nu de puţine ori instabilă. Şi iadul e pavat cu bune intenţii, se spune uneori. Pentru că intenţia bună să rămână, ea trebuie transformată în aspiraţie.
Intenţia liberează din ambianţa constrângătoare şi ambiguă, dar, pentru a deveni eficace, trebuie urmată de aspiraţie şi asimţire.
Anamnesis, dhikr-ul, sunt o aspiraţie spre Universal.
Incantaţia (ca aspiraţie spre Universal) este extrem de importantă, ea dizolvă Iadul prin simpla cădere asupra lui a Rouăi cereşti. Aceasta cade atunci când aspiraţia spre Universal atinge cerul, unde se condensează înainte de a cădea.
Asimţirea este cunoaşterea interiorizată.
Dumnezeu e pretutindeni; ca atare e imposibil de găsit, pentru că e prea aparent.

4. Vibraţie şi Rezonanţă
Atunci când fiecare act de apropiere a divinului devine efectiv (atenţia, intenţia, asimţirea), dovada acestei efectivităţi este starea de vibraţie care-l cuprinde pe om, învăluindu-l şi făcându-l apt să primească suflul, coborârea Duhului.
Vibraţia nu este senzaţie sau emoţie, ci o stare subtilă legată de cunoaştere care se deschide spre înălţimi ca să primească suflul Verbului primordial.
Tamas e caracterizată prin nepriceperea vibraţiilor divine.
Lauda lui Dumnezeu este unul din mijloacele cele mai eficace pentru a imprima o vibraţie ascendentă Vortexului nostru sferic microcosmic.
Totul se reduce la realizarea unei rezonanţe între vortexul microcosmic şi cel macrocosmic.

5. Detaşarea
Meditaţia se detaşează de facultăţile discursive (dianoia), deci de raţiune şi imaginaţie, având ca ţel potolirea agitaţiei mentale caracteristică individualităţii umane şi cunoaşterii sensibile.
Meditaţia discursivă arde obiectul ei şi, după ce nu mai are nimic de mistuit, se consumă pe ea.
Meditaţia bine dirijată topeşte absolut orice, inclusiv elementele cele mai grosiere, ca foamea şi sexul.
Meditaţia poate avea un aspect discursiv la început, dar în curând, prin interiorizare, aspectul discursiv se topeşte înlăturând obstacolele raţiunii şi imaginaţiei.
Metode de meditaţie:
- gândirea simbolică;
- intuiţia intelectuală;
- amintirea ca anamnesis;
- practicarea unor secţiuni transversale etc.
Toate acestea se împlinesc în rugăciunea invocatoare.

6. Simbol, Intelect, Intuiţie
Interiorizarea elementelor lumii sensibile pentru a le dezvălui sensul spiritual şi a le transforma în idei, se face cu adevărat profund prin intermediul simbolului, pe care fiecare făptură îl conţine ca fiind creatură a lui Dumnezeu.
Simbolul nu este doar o modalitate de expresie, ci o realitate existenţială. El nu e ceva virtual, ci prezenţă spirituală.
Simbolurile nu se inventează, ci se descoperă prin intuiţie intelectuală exercitată ani de zile. Toate implicaţiile şi aplicaţiile simbolurilor se extrag prin cunoaşterea Doctrinei.
Starea umană este intermediară, deasupra se află stări superioare, dedesubt se află stări inferioare. Aceste stări îşi lasă urme în starea noastră: semnele şi simbolurile. Cel care are l’intelletto sano (Dante) ştie să le descifreze.
Plotin spunea că nici instinctele oamenilor nu sunt rele: cu cât un om este mai mare, cu atât mai mare este instinctul lui. În fond, instinctele sunt intelecţiuni întunecate.
Patanjali avertizează asupra primejdiei practicării meditaţiei fără a avea un suport metafizic teoretic.
Inspiraţia nu e comunicare cu alte fiinţe, ci cu stările superioare ale propriei fiinţe.

7. Meditaţia ca rugăciune
Inspiraţia este între anamnesis şi aperçu.
Meditaţia este o formă de rugăciune. Ea este ritmată, căci ritmul introduce un invariant în curgerea timpului.
Meditaţia atinge o stare în care dispare sentimentul eului şi omul se identifică cu Sinele său, care e reflectarea Sinelui divin.

III. Contemplaţia
1. Intensitate şi fulguranţă
Între meditaţie şi contemplaţie există o diferenţă calitativă. Meditaţia caută să descopere chipul lui Dumnezeu în noi, contemplaţia încearcă să redescopere asemănarea cu Increatul şi să ne ridice până la El. E o trecere de la unicitatea omului paradisiac la unitatea omului transcendent.
Contemplaţia nu este posibilă fără o coborâre a suflului divin, a harului.
Dacă e posibilă o contemplare pe etape, nu e mai puţin adevărat că de cele mai multe ori contemplarea este un gest spontan şi imediat, care poate lua aspectul unui extaz, al unei fulguraţii sau al unei răpiri, chiar dacă nu durează decât câteva clipe. E un semn că Duhul Sfânt, coborând peste sufletul nostru deschis spre cer, ne “absoarbe” cu suflul său.
Ieşirea din timp e unul din semnele contemplaţiei, iar realizarea efectivă a acestei stări este sesizarea clipei, în care dispare în primul rând conştiinţa eului. Una dintre căile acestei realizări este intuiţia intelectuală.
Definiţia hermetică a Eternităţii: spaţializarea timpului.
Dizolvarea radicală, totală, a timpului, promovează clipa, care în ultim resort este eternul prezent (carpe diem).
Fulguraţiile intelectului nu apar datorită nouă, ci prin acţiunea instantă asemeni fulgerului. Noi doar trebuie să fim pregătiţi să le primim.
Prezentul căruia i s-au tăiat legăturile cu trecutul şi cu viitorul desfiinţează manifestarea, reducând-o la Principiul ei.
Cu cât reuşim să atenuăm în noi sentimentul viitorului şi amintirea trecutului, cu cât vom face să tacă activităţile mentalului şi ale imaginaţiei, cu atât caracterul fulgurant al Creaţiei va fi mai sensibil, totul sfârşind, la capătul unei asceze pozitive în sensul acesta, la o conflagraţie, la un scurt-circuit topind întreaga manifestare: satori.
În planul nostru de existenţă, ale cărui condiţii principale sunt timpul şi spaţiul, sleirea devenirii poate interveni doar atunci când timpul se spaţializează, în momentul când apare “a patra dimensiune”. Timpul simbolizează Eternitatea, iar spaţiul – Atotprezenţa în Principiu. Împreună, timpul spaţializat simbolizează imposibilitatea Altei-existenţe-decât-El.
Timpul se spaţializează atunci când Timpul şi spaţiul se deplasează unul în altul, silindu-se să-şi schimbe atributele.

2. De la Inefabil la Beatitudine
Mirarea este prima etapă descendentă a Intuiţiei supreme înspre lume.
Entuziasmul este conversiunea forţelor fiinţei noastre în sattwa-guna.
Entuziasmul este însumarea dinamică ascendentă a tuturor tehnicilor de meditaţie şi contemplare, la concentrare şi aspiraţie, până la pomenirea Numelui divin care face să se coboare harul, purtându-ne în lumea extatică a îngerilor.
Dacă entuziasmul este o stare dinamică, extazul este o stare de fixare a contemplativităţii.
Frumuseţea este aspectul interior al lui Dumnezeu, pe când Bunătatea este aspectul ei exterior. În lumea noastră e invers: frumuseţea e exterioară, iar bunătatea e interioară.
Hadith qudsi: “Cerul şi Pământul nu mă pot cuprinde, dar inima credinciosului meu mă cuprinde.”

3. Lauda
Contemplarea este rodul rugăciunii contemplative, care e stadiul suprem al rugăciunii incantatorii.
Lauda este una din primele forme de rugăciune contemplativă.

4. Invocarea Numelui
Lauda cu adevărat contemplativă este lauda Numelui divin.
În toate tradiţiile, tehnica pronunţării Numelui este legată de ştiinţa ritmului şi de pranayama – acest lucru arată că Numele are organicitate, fapt ce îi permite să fuzioneze cu organicitatea fiinţei umane.

5. Rugăciunea ca incantaţie
Cuvintele rugăciunii trebuie pronunţate ca şi cum Cerul ar fi deschis prin ele.
Omul trebuie să-şi potrivească bătăile propriei inimi cu ritmul pulsaţiilor Inimii Lumii, prin rugăciune, trăire conformă cu legea dumnezeiască, meditaţie, veghere şi discriminare.

6. Lumina napusă
Procesul de unificare a fiinţei noastre prin rugăciune contemplativă nu poate fi cu adevărat asimţit decât prin stări “negative” (apofatice) cum sunt: lumina increată, tăcere, vidul, tenebrele divine.

7. Tăcerea
Înainte ca fiat lux-ul să fie spus, era, din veşnicie, Tăcerea.

Creştinism şi iniţiere
1. Caracteristicile iniţierii
În orice tradiţie completă, în paralel cu exoterismul există şi o cale interioară, esoterică, care, având-o ca suport pe prima, urmăreşte desăvârşirea printr-o realizare iniţiatică.
Religia publică are ca mijloc de cunoaştere credinţa şi morala, ca mijloc de realizare – riturile exoterice, iar ca ţel final – mântuirea.
Calea iniţiatică se bazează pe o cunoaştere intelectuală, care poate atinge înţelegerea şi asimilarea Principiului nemanifestat, are ritmuri specifice de realizare şi urmăreşte chiar din viaţă desăvârşirea spirituală.
În creştinism cele două căi sunt dificil de separat (putându-se vorbi de eso-exoterism).

a) Moarte şi renaştere
Calea iniţiatică presupune o moarte la viaţa lumească şi o renaştere la viaţa duhovnicească.

b) Calificările iniţiatice
Cea mai importantă este capacitatea de a căuta adevărul, de a studia subtilităţile doctrinare şi de a se identifica cu ele.

c) Secretul iniţiatic
Calea este tainică, pentru că multe dintre ritualuri şi adevăruri nu pot fi înţelese în planul religios propriu-zis.

d) Încercări iniţiatice
Calea iniţiatică este presărată cu multe obstacole şi încercări, cu ispite şi suferinţi mai dure decât pentru alţii.

e) Ţeluri şi trepte pe calea iniţiatică
2 etape: micile mistere şi marile mistere (iniţierea regală şi iniţierea sacerdotală).

f) Metode generale de realizare
Mijlocul cel mai important pentru realizarea iniţiatică este cunoaşterea (intuiţia intelectuală).
Simbolul serveşte de suport al meditaţiei.
Direct legat de simbol este ritualul.

g) Intrarea pe cale
Încă de la început, ucenicul trebuie să primească de la maestru influenţa spirituală (barakah).
Meditaţia pe simboluri capătă caracterul unui rit care permite atingerea unui grad mai mult sau mai puţin înalt de iniţiere efectivă.

h) Înaintarea pe cale
Orice iniţiere are, fără o trăire efectivă, doar un caracter virtual, potenţial.
Guénon distinge patru categorii de oameni, în funcţie de înaintarea şi apropierea lor de ţelul final:
- simpli credincioşi, care pot obţine rezultate doar în limitele individualităţii lor corporale şi sufleteşti;
- unii mistici, care fără să-şi depăşească individualitatea, percep indirect realităţi de ordin superior, în forme oarecum fragmentare şi pasive;
- cei care au o iniţiere virtuală, printr-o cunoaştere teoretică şi trăită, care le asigură înţelegerea stărilor supra-individuale;
- cei care, având o iniţiere reală şi efectivă pot să atingă totalitatea stărilor superioare ale fiinţei, mergând până la realizarea Omului Universal.

i) Maestrul spiritual
În lipsa unui guru, iniţierea primită riscă să nu devină niciodată efectivă.

2. Aspecte iniţiatice în Evanghelii
a. Moarte şi înviere
Ioan 3. 3-5
Ioan 3. 32
Ioan 12. 24
Ioan 5. 24
Ioan 12. 75

b. Cei aleşi (calificări iniţiatice)
Ioan 15. 16
Ioan 1. 51
Matei 19. 28
Matei 18. 18
Multi vocati, electi pauci.
Luca 9. 27

c. Secretul sau taina
Matei 13. 11
Matei 13. 35
Matei 17. 9
Matei 16. 20

d. Încercări iniţiatice
Luca 13. 24
Matei 10. 34-36
Matei 12. 48
1 Corinteni 1. 23
1 Corinteni 2. 14
Matei 5. 29
Luca 12. 49

e. Ţelul căii iniţiatice
Ps. 8. 6
Ioan 1. 18
Matei 11. 27

f. Metode de realizare
Iisus insistă asupra a două metode de realizare: iubirea şi cunoaşterea.
Ioan 13. 34
Ioan 17. 26
Ioan 21. 15-17
Ioan 8. 32
Ioan 14. 6

g. Intrarea pe cale
În urma intrării pe cale, iniţiatul primeşte alt nume (ex: Iacob în Israel, Simeon în Petru, Saul în Pavel, etc).
1 Corinteni 12. 4-6

h. Înaintarea pe cale
2 Corinteni 12. 4
Apocalipsa 4. 2

i. Părintele spiritual
Ioan 17. 8-17
Fapte 6. 6
Fapte 8. 17

3. De la Disciplina Arcani la Isihasm
Transformarea care s-a petrecut cu Pavel are toate caracteristicile unei iniţieri directe, căci chiar în clipa în care a primit harul, arzând treptele intermediare, a realizat treapta spirituală a celui desăvârşit. Odată cu harul, el a primit şi misiunea de a propovădui creştinismul nu numai în lumea iudaică, ci şi în întreg imperiul roman, printre neamuri.

a) Despre disciplina arcani în creştinismul primar
Apostolul Pavel foloseşte cuvântul esoteron (adând) în Evrei 6. 19.
Există numeroase indicii despre o transmitere secretă în creştinism. De exemplu, Sf. Vasile vorbeşte despre o tradiţie tacită şi misterioasă menţinută până în zilele noastre şi despre o instrucţie secretă (arcana haec doctrina) pe care Părinţii noştri au respectat-o printr-o tăcere ferită de orice curiozitate.
Marcu 4. 12

b) Iniţierile în Evul Mediu apusean
Au existat cel puţin două tipuri de iniţieri: una sacerdotală şi una cavalerească. La acestea s-a adăugat în perioada catedralelor o iniţiere artizanală.
Cunoaşterea metafizică pură ţine de marile mistere, iar cunoaşterea ştiinţelor tradiţionale de micile mistere.
Iniţierile sacerdotale au dispărut odată cu cearta dintre papi şi împăraţi.
Iniţierile cavalereşti au dispărut odată cu desfiinţarea Ordinului Templierilor de către Filip IV cel Frumos, regele Franţei, în 1314.
În evul mediu au mai continuat o vreme iniţierile Rosa-Crucii.
Unele iniţieri masonice au mai continuat în Scoţia, dispărând în sec. XV-XVII.
Ceea ce se numeşte masoneria speculativă, înfiinţată la începutul sec. XVIII în Anglia de protestanţi nu mai are efectiv iniţiatic decât simbolurile şi poate doar o iniţiere virtuală, în unele ramuri creştine (Ritul Scoţian Vechi şi Acceptat).

2) Iniţiere şi isihasm
Filocalia = iubirea frumuseţii duhovniceşti.
Isihasmului (din ortodoxie) îi corespunde oratio mentis (din catolicism).